A vorbi despre moarte este ceva firesc, mai ales în momentele în care răstignirea și Învierea lui Hristos sunt atât de vii în conștiința noastră. Concepția despre moarte a poporului român este una cât se poate de simplă și totodată de profundă. Moartea nu este sfârșitul vieții, ci dimpotrivă, începutul ei. Moartea este, de fapt, Învierea, lepădarea omului de limitele trupului nevolnic și recâștigarea libertății Raiului. 

Nicăieri nu este parcă mai grăitor ilustrată această concepție decât în balada populară „Miorița”. Ciobănașul nu se teme, nu îl sperie gândul morții, căci aceasta oricum va veni. Impresionantă este însă mărturisirea pe care el o face oilor sale: „și de-o fi să mor,/Să le spui curat/Că m-am însurat/C-o fată de crai/Pe-un picior de plai”. Prin urmare, moartea este nuntă, este transfigurată în cel mai important și mai fericit moment al vieții conștiente, voluntare a omului: nunta, încununarea, desăvârșirea omului prin împreună-ființă.

Aceeași idee a morții ca viață e susținută și de Eminescu prin „dorul de moarte”. Este exclusă interpretarea acestuia ca dorință de a muri a omului sătul de lipsuri, chinuri și nefericiri. O atare concepție ar pune în pericol însăși existența cuvântului „dor” în limba română. Dorul de moarte este, de fapt, dorul de Dumnezeu al omului condamnat pentru o vreme la ne-vederea Tatălui. Dorul de moarte eminescian este dorul de Viața cea veșnică.

Sentimentul acesta al morții ca viață, al morții ca Înviere, parcă n-a fost nicicând mai cutremurător simțit ca în închisorile comuniste. Acolo, moartea își avea culcușul alături de rogojina pe care însuși Iisus cobora să-și odihnească rănile. Moartea lua trupul chinuit, siluit, umilit, în timp ce Hristos cel răstignit, ținând în brațe crucea deținutului, îi șoptea ușor, ca o alinare, ca o îmbărbătare, ca o adeverire a tainei credinței: „Adevărat îți spun ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai!”. Câtă liniște, câtă pace interioară trebuie să fi fost în sufletul muribundului care se vedea mântuit de suferința vieții pământene, pornind în brațele Fiului Omului către întâlnirea cea mare cu Tatăl ceresc!

Văduvit de prezența la Sfânta Biserică, deținutul se substituie ciobanului din „Miorița”, încadrându-se într-un creștinism cosmic primordial, edenic: „Măi, luceafăr, dragul tatei,/Nu te speria de gratii;/Nici voi, stele,/De crenele;/Nici tu, lună,/De furtună;/Nici voi, zori,/De-ncuietori;/Nici tu, soare,/De zăvoare./În celula doi pe trei/Cinstim gânduri pentru cei/Din cuvinte de pământ/Pentru cei ce nu mai sunt./Pentru cei ce va să fim/Tot cuvinte-n țintirim./Cu tăcerea în pământ/Și cu graiu-n Duul Sfânt,/Și-n luminile mereu/Până-n prag la Dumnezeu.” (Teofil Lianu). Simplitatea versurilor, a rimelor și a ideilor este grăitoare. Luceafărul, stelele, luna, zorii, soarele, toate aducătoare de lumină, sunt invocate pe rând, cu o duioșie de nedescris, părintește, îndemnate de om să nu se sperie de cele ale temniței. Căci temnița nu face decât să despartă  tăcerea pământului de Cuvântul viu al cerului. Omul, în condiția sa umilă de deținut, lipsit de lumină fizică a elementelor naturii, le invocă, le îmbărbătează, li se adresează cu o dragoste infinită, ocrotindu-le. Cu ele va merge mai departe, în viața de apoi, către Părintele Luminilor.

Privind acest mers în sus, spre slava cerească, al omului, Radu Gyr exclamă „parcă nu pleacă din viață/parcă intră-n povești...” (In memoriam).

Într-adevăr, o altă poveste începe. Căci moartea, spuneam, este începutul Vieții, este nunta ciobănașului, este zâmbetul luceferilor-prieteni eminescieni, este lumina Celui Nepătruns. Prin urmare, moartea se transformă în germene de viață, în sămânță căreia i se cere rod. Viul a murit pentru a învia, s-a jertfit pentru ca jertfa să devină hrană spirituală celor ce n-au murit încă. „Unde sunt cei care nu mai sunt?” – ne vom întreba alături de un alt mărturisitor al credinței în temnițele comuniste, Nichifor Crainic. Ne va răspunde vântul că-i simte înălțându-se, ne va răspunde ciocârlia că-i zărește în luminaa celui Nepătruns. Ne va asigura bufnița că și noi îi vom vedea, dar numai atunci când marele-ntuneric va cădea, atunci când și noi vom purcede pe calea luminii.

Dacă de văzut nu-i putem vedea astăzi, știm însă că s-au întors în noi „Toți cei de ieri în cei de-acum/Cum trec fântânile-n fântâni”.  S-au întors să ne fie reazem în mărturisire. S-au întors să ne amintească. Nu cu dojană, ci cu infinită dragoste, învăluindu-ne în mireasmă sfântă și spălându-ne frunțile cu mirul lor. Sunt vii, mai vii decât trupurile noastre, căci, trecând prin răstignire pe crucea Neamului Românesc, au pășit de fapt spre învierea din morți. Asemeni lui Hristos, cu moartea pre moarte au călcat, iar chipurile lor setrafice s-au așezat cuminți, părintește, între astre, spre a vedea dacă sămânța jertfei lor a dat rod bun.

Mărire vouă, mărturisitori ai Raiului în iadul comunist! Mărire vouă, ostași ai lui Hristos în războiul cumplit împotriva satanei! Bucurați-vă, căci iată, plata voastră multă este în ceruri!

„Morți sfinți în temniți și prigoane.

Morți sfinți în lupte și furtuni,

noi am făcut din voi icoane,

și vă purtăm pe frunți cununi.

Nu plângem lacrimă de sânge,

ci ne mândrim cu-atâți eroi.

Nu! Neamul nostru nu vă plânge,

ci se cuminecă prin voi”.

(Radu Gyr, Imn morților, poezie compusă în timpul detenției în închisoarea Aiud)