Scurtă introducere

Capacitatea de a vedea mistic realitatea este parte a abilității de a vedea dincolo de lumea vizibilă, spremeta, „de dincolo” de fizic și dincolo de psihic (emoție). Capacitatea de a vedea dincolo de ceea ce se vede o au țăranii și copiii – lumile inocenței. Ochiul sufletesc este organul specializat al vederii mistice, nu neapărat „știința de carte” – deși, aceasta, corect gestionată, poate ajuta spre a ajunge în cultura mare a marilor pre-vederi, pre-anunțări (cum este romanul lui Dostoievski, de pildă).

Evident, această capacitate are mult de suferit astăzi, fiind victima fariseismului care a luat forma „pragmatismului” și a „eficienței contabile” – raportarea la realitate fiind redusă la calculul financiar, omul post-modern uitând că randamentul capitalului trebuie să înglobeze și o contribuție la „creșterea civilizației”, o „împărtășire” a bunăstării, mai greu cuantificabilă.

Capabilitatea mistică ține de omul totalitar, sau omul integral, care știe că lumea de aici are mereu un corespondent în cer, și că orice lucru are un rostși o chemare,un firesc, fiecare având chipul său – ca să ne exprimăm în termenii lui Mircea Vulcănescu, ai lui Petre Țuțea și Ernest Bernea.

Raportarea mistică la realitate este în primul rând o capacitate extraordinară de a vedea întregurile dincolo de realitatea imediată, printr-o puternică trăire (nu emoție, care e psihic). Este cunoaștere trăitoare prin iubire.

Nae Ionescu – elementele definitorii ale lui „a fi mistic”

În „Teologia” – culegerea fundamentală de texte pe subiect stabilite de Dora Mezdrea (Deisis, 2003), Nae Ionescu punctează o serie întreagă de trăsături. Le redăm, punctual, în cele de mai jos. A fi mistic înseamnă:

Credo, quia absurdum (cred, pentru că este absurd), „asta a spus-o Tertullian”

Credo ut intelligam (cred ca să înțeleg)

[Sacrificiul trăit] „Drumurile noastre merg pe la Ghetsemani, prin grădina jertfei acceptate; credo, quia absurdum este doar durerosul sacrificiu al intelectului; pe care orice creștin trebuie să-l facă: senin și cu convingere; căci e sacrificiul trupului.” (p.26)

„punctul de vedere cosmicîn înțelegerea și valorificarea omului ...” (p.80)

„tăria să ne reculegem și să ne înfrângem...” (p.36)

„meditație religioasă” – prin care depășim contururile „hotărnicitoare” ale vorbei. (p.37)

Ceea ce e dincolo de existență. „Sunt oameni, culturi și civilizații cari cred că realitatea aceasta sensibilă, în care trăim noi și care, constituie experiența noastră imediată, nu epuizează existența noastră imediată, nu epuizează existența; [a.n.] că, mai mult, există oarecum două lumi, dintre care una tangibilă, vizibilă – de aci – și alta intangibilă, invizibilă – de dincolo -, principiu oarecum și rațiune de a fi a celei de aci.

Putința omului de aci de a pătrunde dincolo, în chiar această viață, constituie experiența mistică a fiecăruia din noi. Pătrunderea vieții de dincolo în viața de aci, prezența ei în fiecare moment al istoriei, constituie înțelegerea mistică a existenței.

Misticismul poate fi, deci, contestat, dar cu o condiție: ca anume, cei care o fac să-și dea seama că contestă însăși existența religiei; sau, dacă vreți, a oricărei religii.

Vreau să adaug, pentru oamenii luminați, cari își închipuie că sunt rumâni, că țăranul nostru, care, plecând la drum, face semnul crucii, depune cea mai categorică mărturie pentru ... misticism.” (p.41)

Putința de a pătrunde în lumea invizibilă: „Putința omului de acide a pătrunde dincolo, în chiar această viață, constituie experiența mistică a fiecăruia dintre noi.”

Este esența oricărei religii. (ibidem)

Identificarea cu ceea ce este în jurul tău, preeminența cunoașterii și trăirii asupra acțiunii. Cunoaștem ceea ce deja este în noi: „Pentru ca să vezi ceea ce este, trebuie să devii tu, întâi, ceea ce este.” – esența iubirii (devii ceea ce este de cunoscut). (p.44)

Abilitatea de a fi în „comunitatea de destin” - comunitatea de iubire a Bisericii se acoperă structural și spațial cu comunitatea de destin a nației.

Asta e Ortodoxie. ...” (p.44)

Schimbarea omului prin iubire. „Această depășire a individualului, această ieșire din mine însumi și această transformare [prin iubire] în obiectele care îmi sunt date spre cunoaștere este împlinită de către funcțiunea gnoseologică [a iubirii, care mai are o funcție, cea de creațiune], actul cunoașterii, adică identificarea cu obiectul din afară.” – „transformatio amoris”(pp.45-46)