Cocorii sunt o familie (Gruidae) de păsări mari, înalte și cu gât lung din grupul Gruiformes. Astăzi mai există doar 15 specii de cocori dintre care nouă sunt, din păcate, pe cale de dispariție. Cauzele principale le reprezintă vânătoarea, desecarea mlaștinilor și reducerea suprafețelor de pășuni, la nivel global. Cele mai amenințate specii sunt Cocorul din America de Nord și Cocorul siberian.

Cocorii trăiesc pe toate continentele, cu excepția Antarcticii și a Americii de Sud. Numele de gen și de specie provine din cuvântul latin „grus”, cu referire la sunetul particular pe care îl emite pasărea. În România, trăiesc două specii: cocorul mare (Grus grus) (114 cm), care cuibărește în Delta Dunării și cocorul mic (Grus virgo), care atinge 96 de cm înălțime și poate fi văzut rar, deoarece este numai în trecere, cuibărind în Asia Centrală și iernând în delta Nilului. Lucrările necontrolate din Delta Dunarii (inclusiv canalul Bîstroe) vor conduce la dispariția cocorului mare.

Cocorul Sarus (trăiește în unele părți din Australia, India și Asia de Sud-Est) este cunoscut drept una dintre cele mai înalte păsări zburătoare.

Cocorul cu coroană roșie (cocorii japonezi) trăiește nu numai în Țara Soarelui Răsare, ci și în China, Siberia, Coreea. În Japonia, ei cuibăresc în estul insulei Hokkaido, lângă Kushiro. Pasărea are peste un metru jumătate înălțime și peste 13 kilograme în greutate, penajul alb, exceptând vârfurile aripilor și gâtul de culoare neagră și o pată roșie în creștet. Picioarele sunt, de asemenea, negre. Cocorii din Hokkaido, spre deosebire de frații lor, nu migrează în timpul iernii aspre.

Cocorul siberian (cocorul alb siberian sau cocorul de zăpadă) se distinge de toți ceilalți cocori pentru că are penajul complet alb, cântărește 4,9 – 8,6 kg are o înălțime de aproximativ 140 cm. anvergura aripilor este de 210 – 260 cm și lungimea este de 115 – 127 cm.

Cocorii sunt păsări cu unele caracteristici comportamentale, care au captivat omenirea. Sociabili, trăiesc în stoluri mari cărora le sunt loiali până la sacrificiu. Sunt foarte vocali, folosesc mai multe tipuri diferite de strigăte, dar comunică și cu ajutorul corpului lor. Sunt curajoși, rezistenți, înfruntă orice piedici și sunt capabili să se apere bine. Sunt teritoriali, iar masculii se vor lupta chiar mai viguros decât de obicei în perioadele de împerechere. Cocorii se angajează în parteneriate monogame pe viață, în cele mai multe cazuri cu partenerul găsit în tinerețe, cu mult înainte de a fi la vârsta reproducerii. Dansurile lor de împerechere sunt deosebit de grațioase, fiind o reală sursă de inspirație pentru artiști.

 

              

 

  În mitologia greco- romană, cocorii au fost considerați simboluri ale bucuriei și sărbătorii, uneori și păsări justițiare cum ar fi de exemplu în legenda lui Ibycus. Ibycus, poet liric grec, fiul istoricului Polizel din Messana, a trăit în a doua jumătate a secolului al VI – lea î.Hr. și a scris șapte cărți de versuri în dialectul doric. Capturat de bandiți într-un loc pustiu, el a fost jefuit și ucis. Înainte de a muri, a văzut un stol de cocori și i-a implorat să caute dreptate pentru el. Cocorii i-au urmărit pe hoți peste tot până când, la un spectacol, unul dintre bandiți i-a văzut și a exclamat înfricoșat: „Uite, răzbunătorii lui Ibycus!”. Au fost imediat arestați, crima a fost mărturisită și bandiții pedepsiti. De aici expresia, „cocorii lui Ibycus”.

Pliniu cel Bătrân scria că în stolul de cocori, unul dintre ei stă de pază în timp ce ceilalți dorm. Santinela ținea o piatră în gheare, astfel încât, dacă adoarmea, scăpa piatra și se trezea. Un cocor, care ține o piatră în gheare, este un simbol binecunoscut în heraldică și este cunoscut ca un cocor în vigilența sa.

În cultura africană, cocorii sunt îndrăgiți pentru frumusețea lor și văzuți de unele triburi ca un simbol al curajului. Unul dintre triburile africane, Xhosa, numește cocorul – „Indwe”. Războinicii curajoși sunt onorați cu pene de cocor albastru pe care să le afișeze în păr, iar acești războinici acționează pentru a restabili ordinea atunci când apar probleme. Cocorul albastru este pasărea națională a Africii de Sud și este semnificativă din punct de vedere cultural pentru oamenii acelei țării fiind simbolul tandreței, blândeței și contemplației interioare.

La nativii americani aceste păsari sunt asociate cu norocul. În mitologia unor triburi, cocorul joacă rolul de pacificator. Pentru europeni, cocorul este un simbol al primăverii și al redeșteptării naturii la viață, iarîn creștinism, cocorii sunt asociați cu puritatea și harul. În pildele și arta creștină, sunt considerate păsări vigilente, simboluri ale previziunii și un dușman natural al Diavolului.

În grupul etnic indian Gondi, aceste păsări sunt considerate a fi sacre. Deoarece își aleg un partener pe viață, în statul Gujarat, un cuplu de proaspăt căsătoriți este dus să vadă o pereche de cocori Sarus pentru a avea o căsnicie fericită. În hinduism,această pasăre este cunoscută ca simbol etern al iubirii necondiționate, al devotamentului și al norocului. Sarus are o poziție specială în folclor și acest lucru se reflectă în mențiunea sa în unele povești și cântece populare indiene. Poetul Valmiki, considerat un avatar a lui Brahma, a fost inspirat să scrie epopeea Ramayana imediat după ce a blestemat un vânător pentru că a ucis un cocor Sarus.

În budism, cocorii sunt venerați ca Bodisatva – ființe care au atins propria iluminare și caută să-i ajute pe alții pe această cale, iar călugării se roagă pentru întoarcerea în siguranță a păsărilor din migrație.

În Siberia, circulă o veche legendă potrivit căreia cocorii poartă pe aripile lor sufletele războinicilor morți. Inspirat de această legendă, Rasul Gamzatov, poet din Daghestan, a scris în 1965, în limba munților – avar (o limbă caucaziană din Nord-Est a subgrupului avar-andic), un poem intitulat Cocorii. Tradus în 1968 în limba rusă de Naum Grebnev, poemul a fost publicat în „Novyi Mir”, iar celebru actor și cântăreț Mark Bernes, care a fost impresionat de poem, l-a rugat pe Yan Frenkel să compună muzica. Barnes avea să imprime cantecul în ziua de 9 iulie 1969. Murea peste cinci săptămâni, la 16 august, răpus de un cancer pulmonar. Așa s-a născut impresionantul Belâi Juravli (Cocorii albi). Cine este interesat îl poate asculta, în limba română, interpretat de regretatul cântăreț basarabean Ștefan Petrache.

 

 

 În anul 2000, tenorul Dmitri Hvorostovski lansează versiunea proprie a Cocorilor albi cu un succes uriaș în întreaga lume.

 

 Cocorul este pasărea sacră a Japoniei. Japonezii consideră cocorul drept „pasărea fericirii”. Tradiția japoneză susține că pasarea cocor este una dintre cele trei creaturi sfinte, care pot trăi 1.000 de ani. Poziția înaltă și modelul de zbor o fac simbolul perfect al puterii, reprezentând, în plus, norocul și curajul. A fost venerat în basmele populare japoneze, desene, origami, modele de kimono și în tot felul de arte, din vremuri pe care istoria nu o poate data. Printre cele mai frumoase și cunoscute basme este Tsuru no Ongaeshi.

Un bărbat salvează o cocoară care fusese doborâtă de vânători. În acea noapte, o fată frumoasă apare la ușa bărbatului și îi spune că vrea să-i fie soție. Bărbatul îi spune că nu este suficient de bogat pentru a o întreține, dar ea îi spune că are un sac de orez, care le va umple stomacul. În fiecare zi, orezul nu coboară niciodată în sac și rămâne mereu plin. Apoi, îi spune bărbatului că merge într-o cameră să facă ceva și că el nu trebuie să intre până nu termină ea. Dupa șapte zile iese, foarte slăbită, cu o piesă vestimentară frumoasă, care este vândă apoi la un preț foarte mare. Acum sunt bogați. Dupa un timp, soția se întoarce în camera sa, spunându-i încă o data barbatului să nu intre până nu va termina ea. Bărbatul curios se uită înăuntru, realizând că femeia este cocoara  pe care a salvat-o și că țesea veșmântul din propriile pene. Când cocoara vede că bărbatul a aflat adevărata ei identitate spune că nu mai poate sta acolo și zboară. A fost ultima dată când bietul bărbat a văzut-o pe cocoara recunoscătoare care îi devenise soție și care își smulsese propriile pene pentru a-l feri de sărăcie. Nu s-a mai căsătorit niciodată și a trăit singur până la sfârșitul zilelor.

 

Japonezii sunt maeștrii artei tradiționale a plierii hârtiei cunoscute sub numele de origami („oru” -a împături și „kami” –hârtie). Origami și cocorul sunt împletite în cultura japoneză datorita legendei Senbazuru, care afirma că, dacă cineva a creat origami a 1.000 de cocori (câte una pentru fiecare an de viață al cocorului), timp în care spune 1.000 de rugăciuni, maiestuoasa „pasăre a fericirii” este capabilă să îndeplinească dorința acelei persoane.

 

 

 

 Sadako Sasaki s-a născut pe 7 ianuarie 1943. În dimineața zilei de 6 august 1945, la ora 8:15, când bombardierul Enola Gay, pilotat de Colonelul Paul Tibbets a lansat bomba atomică „Little Boy” asupra orașului japonez Hiroshima, Sadako Sasaki era acasă, la aproximativ 1,6 kilometri distanță de punctul zero. A fost aruncată pe fereastră și a fost găsită de mama ei în viață, fără răni aparente. Bunica ei a fugit înapoi în casă și a murit în incendiul declanșat de bombă. În timp ce fugeau departe de casa cuprinsă de flăcari, Sadako și mama ei au fost prinse de „ploaia neagră” – un fenomen observat după bombe atomice, format prin combinația de cenușă radioactivă amestecată cu ploaia. Sadako a crescut aparent fără nicio urmare asupra sănătății. A crescut normal și chiar și-a dezvoltat un temperament vesel și un talent pentru atletism, fiind un membru important al echipei de ștafetă a clasei. În noiembrie 1954, au apărut primele simtome, iar în ianuarie 1955, a fost diagnosticată cu leucemie malignă acută devenind hibakusha– un termen japonez, care înseamnă „persoană afectată de bombă”. A fost internată la Spitalul Crucii Roșii din Hiroshima pentru tratament. În august 1955, prietena lui Sasaki, Chizuko Hamamoto, i-a povestit legenda Senbazuru și atunci și-a propus să plieze 1.000 de cocori pentru a i se îndeplini dorință de a se însănătoși și de a alerga din nou. Pe măsură ce plia cocorii, dorința s-a modificat: să se vindece lumea în loc de ea însăși, să fie pace mondială. Deși avea destul timp, lui Sasaki îi lipsea hârtia, așa că folosea ambalajul de la medicamente sau mergea în camerele altor pacienți pentru a cere hârtia din cadourile lor. Prietena ei Chizuko, a adus și ea hârtie de la școală. Până la sfârșitul lunii august 1955, Sasaki și-a atins obiectivul și a continuat să plieze încă 300 de exemplare.

După moartea ei, prietenii și colegii de școală au publicat o colecție de scrisori ale ei pentru a strânge fonduri pentru un memorial, pentru ea și pentru toți copiii care au murit din cauza bombei atomice. În 1958, o statuie a lui Sasaki ținând în mână un cocor de aur a fost dezvelită în Parcul Memorial al Păcii din Hiroshima. La poalele statuii se află o placă pe care scrie: „Acesta este strigătul nostru. Aceasta este rugăciunea noastră. Pace în lume”.

Sadako Sasaki și cocorii ei a devenit un simbol internațional pentru o lume pașnică. În fiecare an, în Parcul Păcii din Hiroshima, statuia Sadako Sasaki este acoperită cu cocori în origami pentru a transmite un mesaj de speranță.

Simboluri, legende, mesaje ale copiilor – victime inocente ale bombardamentelor. Este alegerea noastră: să le uităm sau să devenim vorbitori în numele lor.

P.S. Prin anii ’70, pe când scriam în presa studențească, cenzura era exercitată de o așa-numită „Direcție a presei” populată de politruci vigilenți. Astăzi, în democrație, caracterizată și de libertatea de exprimare (sîc!) Direcția presei a fost revitalizată sub numele Consiliul Național al Audiovizualului, populat de persoane orgolioase și limitate, numite de partidele politice (tot un fel de politruci). Aceștia, analfabeți funcționali în domeniul științific al medicinei, au sancționat drastic, în timpul pandemiei, orice opinie contrară narațiunii oficiale.