Este una dintre multele minciuni răspândite de această pagină, creată de sistem, cu ajutorul inteligenței artificiale (alături de alte pagini asemenea acesteia, care au rolul de a decredibiliza memoria sfântă a mărturisitorilor din închisorile comuniste și a camufla vinovățiile reale ale celor care au instaurat comunismul în România).

Redau mărturiile despre adormirea mucenicului Gheorghe Jimboiu, așa cum apar în memorialistica a doi foști deținuți politic, mărturisitorul Dumitru Bordeianu și Părintele Liviu Brânzaș.

Mărturisitorul Dumitru Bordeianu scria în lucrarea „Mărturisiri din mlaștina disperării”: „După aceea, el (Gheorghe Jimboiu-nota mea) a fost luat și dus la anchetă unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat și fiind supus la un regim sever și fără medicamente, a murit ca un martir. Am această credință intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfinților”. 

Părintele Liviu Brânzaș a lăsat, de asemenea, o frumoasă mărturie despre mucenicul Gheorghe Jimboiu: „Sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Pronie ca să văd cum se apropie de moarte un om care a trecut peste pragul sfințeniei. Privindu-l, simt că este omul de care m-aș rușina cel mai mult, dacă mi-ar cunoaște păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am simțit trăind dragostea frățească în modul cel mai pur, ci pentru că, în timp ce el zboară prin sfere celeste, eu zac neputincios și ticălos în genunchi”.

După 1989, Virgil Mateiaș, întemnițat timp de 16 ani de vrăjmașii românilor anticomuniști, își îndemna frații de suferință să facă cunoscut patrimoniul spiritual acumulat în închisorile comuniste, în spiritul adevărului, fără adăugiri: „Cele îndurate de noi în această jumătate de veac sunt încărcate de prea multă povară, durere, suferință și seriozitate ca să merite a fi banalizate prin publicitate vulgară și o nedemnă reclamă, adesea cu podoabe păgubitoare… Atât de profunde și de agonice au fost suferințele, încât încerci un sentiment de vinovată vulgaritate divulgându-le. Ele fac parte din patrimoniul nostru spiritual și intrând neîngrijit în intimitatea lui, săvârșești o impietate, o profanare a jertfei. A spune numai adevărul, fără adăugiri, e destul pentru a se cutremura cei care-l vor afla, e destul pentru a clădi… Suferințele unui neam întreg, în acest veac satanizat, constituie jertfa tuturora adusă pe altarul lui Dumnezeu, în nădejdea Învierii”.