Schimbarea din 1989 a redeschis în tot Răsăritul Europei un război nou, care nu se mai poartă doar pe pământ ci și în cer, aș spune că mai mult în cer, ori poate mai corect ar fi să spunem, un război între apărătorii averii din cer, ai cetății din cer a popoarelor creștine ale acestei părți de Europă contra celor ce-ar voi-o demolată din temelii și pentru totdeauna.

Năzuința inamicilor cetății cerești este să șteargă din geografia sufletească a popoarelor această cetate, visul lor nebun este să fie distrusă averea din cer, cea contabilizată de îngeri în contul popoarelor biblice.

Ca să înțelegem sensurile acestui nou tip de război avem nevoie de știința nouă și veche totodată, care-și are temeiul epistemologic în toată Scriptura, în Evanghelii, în opera sfinților Părinți și în cuvântul și fapta de pateric și de sinaxar a neomartirilor, triumfători cu duhul asupra Gulagului bolșevic, a generației de mari duhovnici și mărturisitori ai acestei arii din Europa cea zidită pe temelia Bibliei.

Pe aceștia îi descoperim uimiți de puterea slujirii jertfelnice și a cuvântului lor deopotrivă în Rusia, în Serbia și, cu asupra de măsură, în geografia împărătească a poporului român.

Generația neomartirilor și a marilor duhovnici ai României a fost darul cel mare a lui Dumnezeu ca să fie păzită averea dumnezeiască în poporul român. Aceasta este o față necercetată a schimbărilor care s-au petrecut în tot Răsăritul postcomunist.

Economic vedem ce-a ieșit: dezastrul. Temelia industrială a țării nu mai există ori este așa de șubredă încât generațiile tinere, vlaga țării, sunt nevoite să apuce, în cohorte mari, drumul pribegiei. În locul marii transformări trâmbițate de „apostolii” revoluției politice, aceasta a adus popoarelor Răsăritului marele exod, provocat de o teribilă distrugere ruinătoare, anunțată de „amăgitorii” schimbărilor, ca o „distrugere creatoare”, cum o numește Schumpeter.

Cercetând mai în adâncime, vom sesiza că ținta acelei revoluții din 1989 nu era doar economia, ci în primul rând averea cerească a popoarelor, cetatea din cer.

Pe aceasta n-o mai puteau apăra detașamentele industriale, care au fost repede dispersate când cetățile lor de apărare, fabricile și uzinele, au fost șterse uluitor de rapid de pe suprafața industrială a țărilor.

Cetatea din cer, avuția sufletească a popoarelor a fost mai întâi ținta sectei sataniste a bolșevicilor. Venise peste tot Răsăritul urgia și Dumnezeu a sădit putere martirică în fiii neamurilor creștine, ridicându-i să fie apărători ai cetății cerești cu prețul botezului cu care s-a botezat Iisus Domnul.

În fapt, urgia nu avea să se termine odată cu căderea zidului Berlinului. Aceea fusese un aranjament al puternicilor din lumea vremelnică. Un zid încă mai semeț rezistase și trebuia dărâmat și pe acesta cei puternici ai întunericului din veac, în loc să-l dărâme, l-au înălțat încă mai strașnic, năzuind un nou Turn Babel.

Paznicii și apărătorii zidului înnoit vor deveni miniștri, președinți de state etc. și aceștia se vor întoarce cu putere de smintire diavolească să ucidă sufletește noua generație. Zidul cel nou nu desparte o lume de altă lume, ci omenirea de cer.

Față de această diabolică lucrare se cerea un altfel de revoluție și aceasta a avut în frunte altfel de lideri, pe care-i cunoaștem azi prin paginile nescrise ale unui Sinaxar viu.

Aceștia au fost marii duhovnici și ei au săvârșit lucrarea tainică de apărare și salvare a ființei sufletești a popoarelor.

Marii duhovnici au ridicat îndemn de trezvie și astfel s-a derulat cea mai tulburătoare revoluție din istorie, revoluția neptică sau trezitoare, o revoluție blândă, care a folosit, în locul sabiei de fier, sabia cuvântului trezitor și astfel cetatea din cer a fost apărată de oastea cea mică a marilor duhovnici care au reușit să adune din risipire oastea cea mare din care se compune corpul viu al bisericii luptătoare.

Pentru lupta și biruința împotriva zidului înnoit (dintre cetatea din cer și poporul de pe pământ) a ridicat Dumnezeu pe acești luptători sfințiți și sfințitori, pe care îi putem numi, pe drept, duhovnicii noii generații.

Între aceștia îl zărim și-l chemăm în duh mereu, sub numele său cunoscut de Iisus Domnul și de Maica Sfântă, Părintele Sofian Boghiu.

Pr. Protos Teofan, cel ce-a alcătuit volumul în care sunt adunate cuvintele de foc ale Părintelui Sofian Boghiu, îl numește de-a dreptul Apostolul Bucureștiului, onorând orașul acesta deopotrivă minunat și hulit, căzut în iad și iarăși ridicat la cer tocmai prin cei ce s-au jertfit ca să-i apere bogăția cerească nu pe cea pământească. Pe aceasta, cei pe care poporul i-a pus paznici și iconomi ai avuției celei adunate prin munca eroică a generației postbelice, au risipit-o, au jefuit-o și iată că nimic n-a mai rămas din ea.

Averea cerească, pe aceasta a așezat-o Dumnezeu în grija Bisericii Sale, a sfinților și a ucenicilor Săi și acum îi cunoaștem bine pe toți, adică îi știm după nume și sfințire, rânduiți de Dumnezeu în toate punctele geografiei împărătești și duhovnicești ale acestei țări. În Ardeal, prin mari duhovnici, precum Părintele Teofil Părăianu, Părintele Arsenie Boca, Părintele Valeriu Anania și alți sfinți necunoscuți dar știuți de Dumnezeu și de toate sufletele salvate de la moartea de-a doua.

În Țara Moldovei de Sus îi avem pe Părintele Arhim. Justin Pârvu, în Moldova de la mijloc pe Părintele Cleopa, Părinții Ioanichie Bălan, Paisie Olaru, în Moldova de Jos și Dobrogea Bizantină pe Părintele Arsenie Papacioc.

În Bucureștiul vechi și nou pe Părintele Sofian Boghiu, pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, pe Părintele Galeriu și Părintele Constantin Voicescu, pe alți duhovnici știuți și neștiuți, chemați fiecare la lucrarea lui ca să se apere în neamul nostru averea lui Dumnezeu.

Pe cea din lume au irosit-o nevolnic oamenii lumii, pe cea din cer au lucrat-o și au apărat-o, suflet lângă suflet, Apostolii lui Iisus pentru vremurile acestea. Pe Pr, Protos. Teofan, cel ce ne-a restituit această minunată carte, nu-l poți imagina fără de lucrarea tainică a Părintelui Sofian Boghiu, nici pe alți frați și monahi ai generației miraculoase care au ieșit la lumină imediat după decembrie 1989, în chip tainic, precum floarea de pe mare din poemul lirico-metafizic al lui Eminescu.

Că apostol, adică păzitor de suflet, este Părintele Sofian reiese din propria sa mărturisire când ne spune: „Pentru sufletul omului a pătimit Mântuitorul pe Golgota și Și-a vărsat scump Sângele Sau pe Cruce. Pentru el a întemeiat Domnul Biserica Sa pe pământ. Pentru el exista Împărăția Cerurilor cu toate bunătățile vieții veșnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit „și la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9). Sufletul omului este, deci, lucrul cel mai de preț de pe pământ.

Daca am pune într-o balanța, de o parte, lumea întreaga, cu toate bogățiile, frumusețile și plăcerile ei, iar de cealaltă parte un singur suflet omenesc, balanța va înclina spre partea acestuia din urmă. Mântuitorul Însuși ne spune foarte clar: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul?” (Marcu 8, 36). Putem agonisi toate bogățiile pământului, putem dobândi toată slava și admirația întregii lumi, putem să ne însușim înțelepciunea și știința tuturor neamurilor și ale tuturor înțelepților, dar dacă ne-am vândut sufletul diavolului sau l-am lăsat să se pângărească prin păcat și să meargă în iad, am pierdut totul. Căci toate celelalte nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu dacă nu dobândim mântuirea” (Părintele Sofian Boghiu, p 33).

Gândul cel dintâi al Părintele Sofian  a fost și este spre tineri. Este pentru că cele restituite prin această carte sunt gânduri și cuvinte vii, adică împuternicite de Duhul care s-a sălășluit în predicile, conferințele lucrările de iconar ale Părintelui.

Exemplară este suita de lecții, descoperiri și îndrumări duhovnicești. Mai pregnante sunt lecțiile despre primejdia mândriei, despre „smerita cugetare”, despre distanța dintre „smerenia minții și smerenia inimii”, despre amenințarea „norului de gânduri”, despre puterea „rugăciunii inimii”, despre „dorurile sufletului”, despre cele „două mândrii și două smerenii”, despre „smerenia înșelătoare”, despre „calea de mijloc sau dreapta socoteală”, despre „rugăciunea cu mintea risipită”, despre „deznădejde, despre umilință și smerenie”, despre „venirea neamurilor la Judecata lui Dumnezeu” etc.

Toate aceste rezumă o gândire și un program în care se recompune duhul Sfinților Prinți, autori de scrieri nepieritoare. Ce minunată este caracterizarea Părintelui Sofian referitoare la orgoliul intelectual, care chinuie mulți intelectuali români de azi, cuprinși de această boală. „Orgoliul intelectual este un fel de nebunie! Pentru că ți se pare că toți se învârt în jurul tău, că tu ești stâlpul de lumină pentru toată omenirea, și prezentă, și viitoare. Acesta e orgoliul cu gradul cel mai înalt. E o mare prostie, pentru că totdeauna au fost oameni mai învățați decât mine, mai pricepuți decât mine, mai frumoși decât mine, mai înțelepți decât mine – mulți au fost în trecut, dar sunt și în prezent și vor apărea și în viitor. Încât a mă face pe mine centrul inteligenței, centrul centrelor, asta este o lipsă de bună cuviință în primul rând. Și e bine să-și revină o astfel de persoană. Poate că nu de doctor are nevoie, ci este bine să mai postească, să se mai roage lui Dumnezeu, să mai citească niște lucruri duhovnicești, să-și dea seama pe ce lume este. Și, dacă e sincer în același timp, se vindecă; dacă nu, moare nebun” (p 67).

Frică mi-e că tocmai s-au înmulțit nebunii în cultura română de după acel decembrie stihial din 1989. Modelul apostolic este urmat de Părintele Sofian în cele cinci expresii ale sale: ca moment învățătoresc și ca îndrumare la învățătură continuă, ca model propovăduitor (când folosești toate împrejurările pentru propovăduire), ca model și moment luptător când te faci sabie a cuvântului și parte din oastea luptătoare, mereu pe front, mereu acolo unde este greul luptei, în mulțimi, în generațiile tinere, în familiile încercate, în bisericile oprimate etc., ca model și moment jertfelnic, dacă se cere plata supremă pentru triumful Cuvântului, așa cum au plătit sfinții închisorilor. Ar mai fi al cincilea moment și model, cel adeveritor care vine după ridicarea la cer a duhovnicului, care se întoarce la cei pe care i-a purtat în dragoste și slujire.

Uneori momentul acesta vine la câteva sute de ani, cum se întâmplă acum sub ochii noștri cu întoarcerea la Mănăstirea Sf. Sava de la Buzău a sfântului martirizat acum sute de ani în apa Buzăului. Savaliadele rânduite de Părintele Milea, lupta sa pentru aducerea sfintelor moaște acolo de unde au plecat în pribegia sfințitoare, călătorie cu desăvârșire tainică, sunt o dovadă tulburătoare.

O latură minunată este și cea care ține de erminia Scripturii, când Părintele Sofian tâlcuiește învățăturile ca în conferințele în care vorbește despre multe, despre evoluția istorică a stărilor sfințitoare, precum evlavia. De-a lungul istoriei au fost și vremuri mai evlavioase, dar nici atunci n-au lipit răii. Perioada modernă, însă, remarcă Părintele, înregistrează o mare disproporție de răutate și de oameni răi.

„Diavolul îi vâna și atunci pe creștini, îndrumându-i spre pieire. Dar parcă acum, în vremea noastră, el a căpătat foarte multă putere în conștiințele oamenilor care sunt lipsiți de evlavie și de harul lui Dumnezeu. Am aflat, nu de mult, că în America, de pildă, într-un oraș, e un templu al diavolului cu șase etaje. Templu al diavolului! Sunt sataniști – îi știți – în societatea noastră de astăzi, sataniști care au niște jurăminte, niște învățături și un crez al lor, cu totul potrivnic creștinismului.” (p 73). …

„Acum sute și sute de ani erau templele păgâne, dar venea creștinismul năvală peste aceste temple. Ori le dărâmau, ori le sărăceau de credincioșii lor care treceau la creștinism. Acum sunt aceste instituții care vor răul total al creștinilor; și, în primul rând, este diavolul cu templele lui. Așa că trăim într-o epocă foarte primejdioasă și, de aceea, mai ales acum, trebuie să fim tari, să fim smeriți! Diavolul este mândru, pe când Dumnezeu este smerit. Și, în numele mândriei, diavolul cucerește pentru că omului îi place să fie mândru, nu să fie smerit. Și atunci trec foarte mulți – cu duiumul trec – de partea diavolului și se întărește împărăția lui. De aceea trebuie să ne păzim pe noi înșine, dar și pe cel de lângă tine să-l păzești, să-l ajuți să meargă pe calea lui Dumnezeu” (ibidem).

Însă mai presus de toate Părinte Sofian este ziditor, ziditor de suflete și reparator de case sufletești afectate de tot felul de stricăciuni. Conferințele ASCOR erau locuri de învățătură și de zidire.

În toate conferințele, ca în cea prilejuită de Bunavestire susținută în Aula Facultății de Drept din București, în ziua de 25 martie 1999, Părintele săvârșește lucrare ziditoare, zidește suflete la scara generației, repară suflete, le scoate din confuzia încețoșată a bolii sufletești.

Aceea a fost una dintre cele mai puternice conferințe duhovnicești, cum nu mai sunt astăzi.
VIDEO: