Omenirea a evoluat de la modelul comunitar, bazat pe mici comunități, integrate cu natura și așezate în bună relație cu Dumnezeu și cu învățăturile Sale.

Acestea le-au fost descoperite omului prin revelație naturală și supranaturală, adică transmise în mod direct de către Dumnezeu Însuși făcut om, trăind printre oameni spre a împlini tainic cel mai mare dar dumnezeiesc, eliberarea omenirii de sub robia morții eterne.

Omul primește sau nu darul mântuirii. Ca orice dar acesta se propune nu se impune încât omul poate să aleagă alte moduri de existență subordonate altui dumnezeu, închinate lui Mamona, dumnezeul banului și al robiei. Așa se face că omul poate ridica biserici dar și sisteme economice zidite spre a aduce omul sub ascultarea banului, strămutându-l într-un imperiu care poate atinge fruntariile planete, ridicat în sus până sub cer ca altădată turnul Babel și în lărgime peste tot oceanul planetar replicând puterea Leviatan-ului căruia i-a dat Dumnezeu putere să fie stăpân în ocean.

Omul, deci, își poate zidi structuri indiferente la legea morală și deci la cerul de deasupra. Asemenea structuri sunt cele pe care le gestionează astăzi imperiul financiar bancar în alianță cu marile corporații, indiferent în care state își au sediile centrale.

Oricum ele sunt mai puternice decât toate statele la un loc. Chiar dacă în fața lui Dumnezeu aceste aparent imperturbabile corporații și imperii nu sunt mai mult decât un punct minuscul pe imaculata suprafață a creației. Sistemul mondial modern este, la scara planetei, ne spun marii savanți americani, mai puternic decât statele mari și mici.

Acest sistem ascultă de legile lui nu de legile statelor, oricât ar fi acestea de puternice.

Cine crede că poate folosi puterea unui stat ca să înfrunte legile sistemului se află într-o mare capcană fiindcă se încrede în neputința unei iluzii ca într-un dumnezeu nesesizând diferența dintre noblețea unei idei și irealitatea ei.

Cel ce zidește cetățile economiilor trebuie să știe  că are la dispoziție trei „materiale” suverane, poate patru: munca națiunii proprii, inteligența întreprinzătorilor (clasa capabilă să gestioneze capitalul), resursele din „ograda” țării sale, la care, ne spune Max Weber, se adaugă factorul integrator și propulsor al credinței în Dumnezeu, adică disponibilitatea de a face totul întru slava lui Dumnezeu, omnia in majorem Dei gloria.

Dincolo de acestea toate, cel ce voiește să ridice o asemenea casă pentru poporul său, o economie suverană, trebuie să știe că drumurile, punctele cardinale ale comunității economice planetare în care dorește să-și așeze și el zidirea, legile pământești ale acestei comunități planetare și procedurile, se află toate sub un control care emană tot de la puteri omenești nu de la Dumnezeu.

Dumnezeu le îngăduie nu le rânduiește deși poartă de grijă pentru deznodământul a toate ca să se împlinească voia Fiului înomenit.

Dar, mai presus de toate, cel ars de idealul economiei suverane va trebui să găsească metoda prin care poate armoniza propria sa lucrare și ambiție ziditoare cu legile acelei mari comunități economice mondiale, care nu sunt nici morale nici imorale, sunt doar reale.

Faptul că raportul muncii unui rural din România la munca unui german este de 1/9 este o asemenea lege. Adică, ceea ce face un neamț într-o oră face lucrătorul rural din România în 9 ore. Pentru că agrosistemul românesc a fost sleit de capitalismul comprador al reformelor dictate de Bruxelles.

Românul se va revolta, va voi să schimbe asta dar va trebuie să găsească o cale care-i va permite să sporească puterea muncii sale fără a intra în conflict deschis cu legile sistemului mondial.

Una dintre metodele iluzorii la care recurg mulți oameni de stat este să schimbe ruta comercială, adică să aleagă rețele comerciale mai avantajoase nesesizând că prin aceasta n-au și modificat puterea muncii naționale proprii.

Într-o carte învățătorească, de valoare universală, economistul român, Mihail Manoilescu ne spune care este metoda cea bună pentru a rezolva această chestiune comparabilă cumva cu relația dintre pătrat și cerc.

Numai dacă schimbi raportul muncii la capital, adică dacă vei spori intensitatea muncii naționale te vei elibera de strânsoarea sistemului comercial.

Orice altă cale este expusă unor riscuri fatale.

Doar prin strategia ridicării muncii naționale la rang de cetate întărită a unui popor poți izbândi.

Față de această gravă problemă se afirmă pe scena statelor actori care doresc sincer să schimbe raporturile părții la întreg și o iau pe scurtătura eronată, adică se amăgesc crezând că soluția vine din simpla schimbare a axelor de gravitație și deci a sistemelor comerciale intrând astfel în coliziune cu aranjamentele care țin de „stăpânii inelelor”, adică de stăpânii banilor și ai comerțului.

Distingem, așadar, între două tipuri de suveraniști, cei înzestrați cu inteligența lui Ulyse (aceștia cunosc metoda care conduce la Ithaca) și cei doar dornici de schimbare nu și destul de abilitați s-o obțină și deci să se elibereze de sub robia „puterii maritime”.

Ulyse a fost deopotrivă omul sistemului (aceasta a fost calitatea lui ca participant la un război fără legătură cu interesele propriului său regat) dar a fost și a rămas omul regatului său, Ithaca, pe care n-a trădat-o când rătăcea pe mările lumii, adică în lunga aventură în care-l împinsese sistemul.

Ulyse era prototipul unui suveranist inteligent. El știe care-i calea de întoarcere și totodată participă la folosința și deci la somația sistemului. Numai așa poți rezidi o casă și poți păzi o cetate.

Precum spune psalmistul, marele rege David: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește” (Psalmul 126). 

În acest tip de operație prin care omul unui stat dorește să rezidească cetatea propriei sale economii survine un fenomen primejdios denumit foarfecile sistemului.

Aceasta explică și capcana și drama Venezuelei.

Venezuela a intrat sub fatalitatea celebrului efect de foarfece din clipa în care s-a poziționat în fruntea CELAC (Comunitatea Statelor Americii Latine și, în format extins, a Comunității la care sunt adăugate și state din spațiul Caraibian) coordonând politicile de suveranitate continentală față de SUA crezând în eficacitatea substituirii rutelor comerciale.

Procedând astfel, Maduro a împins această politică de biliard cu rețelele comerciale peste pragul critic tocmai când SUA revigorase din necesitate doctrina Monroe.

Și, euforizat de un amestec de bolivarism și marxism, Maduro a înlocuit sistemul comercial dominat de America, să-l denumim ruta americană, cu sistemul comercial dominat de celelalte mari puteri comerciale, China și Rusia.

În acel moment Venezuela alunecase deja sub efectul nervozității Americii.

Când  și-a reorientat politicile geo-economice și geostrategice prin atragerea Chinei și a Rusiei, deja se constituise conjunctura emergenței fenomenului de foarfece geostrategic atestat de acumularea amenințătoare a tensiunilor în relația cu SUA.

China fusese atrasă în operații investiționale de miliarde de dolari în proiecte petroliere, de infrastructură și agrare ceea ce a afectat echilibrul centrat pe supremația corporațiilor americane și a deeschis conflictul dintre ordinea bazată pe doctrina Monroe și noua ordine latino-americană la care aspiră în mod utopic unul precum Maduro.

Un asemenea personaj care crede că asocierea celor două impersonări, Marx al Manifestului Partidului Comunist și Simon Bolivar revoluționarul romantic de secol XIX oferă calea spre suveranitate, și-a pavat drumul de la Caracas spre Washington dar nu în haină de gală ci în șlapi.

Împrumuturile Venezuelei, garantate cu petrol, acordate de China a ridicat această mare putere asiatică la rang de partener economic și geostrategic al Venezuelei.

Producția de petrol a Venezuelei a fost revigorată (Petroleos de Venezuela S.A.) dar în afara ordinii centrate pe poziția de lider geostrategic al SUA, care deținuse anterior terenuri, active și petrol în această țară.

S-a produs astfel un spațiu de progresivă acumulare de tensiuni care urmau a se descărca la un moment dat.

Orice mare spațiu este expus emergenței și acumulării tensiunilor induse de mișcarea plăcilor geostrategice și geopolitice.

Spațiul din care face parte Venezuela, statul cheie al CELAC, a dobândit profilul unei asemenea zone seismice, din clipa în care China, Rusia, America au atins un grad riscant de ciocnire  ceea ce urma să aducă, în mod ineluctabil, cutremure geopolitice de grade diferite de risc.

Nu se știa când, dar faptul că acest cutremur urma să se producă era în afară de îndoială.

Reașezarea politicilor economice și geostrategice ale Venezuelei cu accent pe relația cu marea putere a Chinei s-a complicat prin atragerea sprijinului strategic și militar al Rusiei inclusiv în rezolvarea blocajelor tehnice în producția de petrol.

Acestea toate au agravat tensiunile întregului câmp geostrategic și geoeconomic care include în raza lui sistemul format din CELAC și zona Caraibelor (cu cele circa 15 state ale acestei zone sensibile).

Maduro s-a distins prin propensiunea orgolioasă spre escaladarea visului de a ridica America Latină la rangul unui spațiu de totală autonomie economică și politică în raporturile cu America și Canada.

Această Comunitate de state era concepută ca pârghie de contracarare a presiunilor SUA.

China și Rusia deveniseră pentru Venezuela o altă deschidere care însă evolua spre o configurație conflictuală în raport cu interesele Americii.

S-a născut astfel iluzia unei alternative durabile la piața tradițională dominată de actori precum SUA și Europa.

Pre-eminența Chinei în domeniul volumelor de investiții și credite este un argument al acestor reconfigurări geo-economice cu deznodământ geopolitic nefericit pentru Maduro și o amânare a proiectului de reordonare a raporturilor între cei trei mari actori în spațiul caraibian și al Americii Latine.

Încă odată se vădește efectul unui deficit de putere și de inteligență geostrategică a politicilor unor state de mărime mică și mijlocie care cred că-și pot modifica poziția în cadrul sistemului mondial prin folosirea jocului cu rutele comerciale dominante, fără nici o modificare a politicilor economice centrate pe ridicarea puterii muncii naționale ca singură cetate de apărare a popoarelor.

Nici Venezuela lui Maduro n-a dovedit abilitatea de a citi corect dinamismele geostrategice la cele două etaje geopolitice.

Nu numai că China și Rusia au propriile lor limite interne care diminuează capacitatea unor gesturi geopolitice majore (cum ar fi intervenția acestora pentru a-l sprijini pe Maduro), dar, în plus, la etajul de sus al relațiilor internaționale, se derulează întotdeauna negocieri comerciale și diplomatice pe care actorii mari le poartă între ei, precum se întâmplă și în acest caz în relația acestor state cu administrația Trump.

Efectul „pervers” este că aceste negocieri reduc disponibilitatea sau abilitatea celor doi actori geo-economici și geopolitici în criza din Venezuela și de fapt în tot spațiul geopolitic al Americii Latine și al comunității statelor Caraibiene.

Ca în celebra anecdotă, la finalul narativului zilnic, unul dintre actori (probabil America) va concluziona și le va transmite și celorlalți concluzia: „rămâne cum am stabilit”.

În acest caz, este evident că nici Maduro și nici alți actori politici de rang moderat nu se dovedesc prea inteligenți încât își închipuie că pot juca roluri de anvergură mondială și că sunt chemați să aducă soluții pe platforma omenirii la problemele cu care se confruntă sistemul lumii. Mai ales când orgoliul puterii lor provoacă o stranie maladie a chipului făcându-i pradă unei închipuiri tragice.

E plină istoria de închipuiți și uneori aceștia apar și pe scena unor puteri de rang mare cum s-a întâmplat, de pildă, cu împăratul Rusiei, țarul Nicolae al II-lea care, lipsit fiind de realism geopolitic nu și-a mai putut apăra nici măcar familia darmite tronul, pierind cu tot cu minunatele sale fiice și cu fragilul țarevici în masacrul provocat de bestiala sectă bolșevică.

Aceste cazuri compun tot atâtea dovezi de irealism tragic, eroic, martiric, dar totuși tragic.

Faptul că după 2013 (anul în care Maduro preluase puterea în Venezuela) China (marele creditor și cumpărător de petrol al Venezuelei) își reduce masiv investițiile în proiectele Venezuelei (în frunte cu cele din domeniul infrastructurii critice) este de natură să dovedească ambivalența politicilor suveraniste bazate strict pe pârghii economice externe (credite, în primul rând și biliardul sistemelor comerciale, în al doilea rând).

În asemenea situații, practic, legitimitatea statelor se năruie fiindcă atractivitatea lor depinde de stabilitatea internă. Prin urmare, evoluțiile la două etaje ale relațiilor internaționale reclamă un tip special de inteligență, care fără a fi amorală depășește moralismul demagogic al celor care își cheamă popoarele la aventuri revoluționare în locul unor politici suveraniste înțelepte, bazate pe puterea reală a muncii naționale, pe rsurse proprii și pe respectul alianței cu actorii strategici consolidați.

Înțelegem mai bine realismul înțelept al gândirii politico-diplomatice a lui Călin Georgescu, de pildă.

Este singura cale care apără țara de colonialismul periferializant și totodată de aventurismul unui suveranism belicos, care nu cunoaște înțelepciunea răbdării, o variabilă cheie în orice joc diplomatic.

Politica nu face milostenie și nici nu se hrănește din filosofii milostive. Politica lui Maduro a fost una mai degrabă ideologizantă (amestec de marxism și bolivarism, precum am precizat) decât economică (comercială) încât realitatea economică va forța Venezuela să revină în geografia economică dominată de SUA.

Cu acest discurs ca cel pe care l-a etalat cu emfază Maduro, din care cităm, nu se poate zidi o economie suverană și deci corect integrată în sistemul economiei mondiale (și deci al economiilor naționale):

„Manifestul Comunist este un document politic, cea mai importantă declarație politică din ultimii 200 de ani”, zice Maduro într-un discurs al său. „Sunt idei pe care trebuie să le aducem direct în prezent”.

Acest fel de prezent este doar în utopia suveraniștilor de canapea și aceștia ar trebui să lase locul pe scaunele puterii suveraniștilor autentici care cunosc și adâncimea propriilor popoare cât și lărgimea cât planeta a puterii sistemului economic real, așezând totul sub orientarea singurei stele polare nepieritoare, Dumnezeu creatorul și îngăduitorul a tot și a toate pentru a le readuce pe calea salvării reale.

Omnia in majorem Dei gloria!