Au trecut 70 de ani de la momentul în care Dimitrie Gusti a plecat provizoriu spre a se întoarce în urmași definitiv. Marele creator de școală sociologică de anvergură europeană s-a născut în cer pe 30 octombrie 1955, după un șir de vexațiuni, de multiple nedreptăți, de suferințe și nedemne agresiuni, în frunte cu confiscarea propriei case, interdicții de accesare a propriei biblioteci, suferind aproape toate formele de represiune ceea ce atestă caracterul străin de neam a regimului de ocupație bolșevică din România.

Opresorii de serie nouă sunt azi hăituitorii unora dintre membrii de frunte ai echipelor gustiene, cel mai reprezentativ fiind Mircea Vulcănescu, martir al pușcăriilor în care a fost aruncat de tribunalele represiunii chemate să ofere un simulacru de legalitate condamnărilor cu funcție și efecte antiromânești și anticreștine.

Pentru a rememora, în liniile unei schițe sumare, profilul omului mare care a fost și a rămas Dimitrie Gusti voi recapitula doar câteva dintre fațetele operei sale. Pentru tragedia ultimilor ani de viață pământească poate fi citit volumul 3 din „Enciclppedia Școlii sociologice de la București”, „Un savant român sub supraveghere informativă”, autori Ilie Bădescu și Ioan C Popa. După suprimarea Școlii a urmat suprimarea fondatorului ei.

Cronologia Școlii sociologice de la București. Supraviețuitorii

În 1948 "ultima serie de elevi ai lui D. Gusti și H.H. Stahl" termina sociologia, "în toamna aceluiași an sociologia era interzisă" (P.H. Stahl, Oameni și sate de pe Valea Moldovei, Paideia, 2004, p. 7). Școala sociologică a lui D. Gusti se născuse odată cu deplinătatea statului național, în pragul Marii Uniri, la Iași, prin coparticiparea a doi mari exponenți ai științelor societății: un istoric, Vasile Pârvan, și un economist, Virgil Madgearu. Școala, a cărei dată de naștere a fost aceeași cu data de naștere a statului național întregit, era, iată, suprimată odată cu anihilarea sensului național al statului român, la 1948, ca o primă consecință a instalării regimului de ocupație și dominație sovietică.

Spiritualitatea țărănească (deopotrivă creștină și păstrătoare de neam) era cea mai neînduplecată oglindă a acestui regim de ocupație. Funcția oglinditoare a conștiinței țărănești era încă mai vie în cadrul unor școli de gândire, cum era Școala gustiană. Regimul comunist a voit ruinarea, distrugerea ei completă. Totul era vizat: rânduieli, mari segmente omenești, etosul care menține viața la praguri de înălțare spirituală, opere, școli, instituții, memoria socială, într-un cuvânt identitatea colectivă. "Ne apropiau preocupări și gânduri comune, notează Paul H. Stahl, despre soarta tragică a țării și amândoi ne ascundeam să nu fim deportați de ruși" (Ibidem).

Etosul școlii înregistrează un zvâcnet în 1953, prin tentativa unor personalități din ultima serie de elevi ai Școlii – P.H. Stahl, Florea Stănculescu și Adrian Gheorghiu – de a publica seria de 16 volume asupra ansamblului arhitecturii țărănești: "ar fi fost, ne spune tot P. H. Stahl, cea mai completă prezentare a unei arhitecturi țărănești europene. Ne-a oprit, însă, după 5 volume, «comitetul central» care considera că volumele cuprind «prea multe cocioabe și prea multe cruci»" (Ibidem). Reprezentanți de seamă ai Școlii Gusti, precum Mircea Vulcănescu, marele martir, și A. Golopenția, Traian Herseni, fuseseră aruncați în temniță. Alți exponenți ai Școlii au fost supuși interdicției ori, ca P. H. Stahl, împinși într-un exil dramatic. Toate erau spre anihilarea unei școli sociologice de vizibilitate mondială.

Filmul sociologic, muzeul sociologic, monografiile sociologice, etnosociologia comparativă

Pentru o mai lămurită înțelegere a energetismului acestei școli vom face o scurtă cronologie a metodologiei cercetărilor desfășurate de către echipele regale. Spectacolul metodelor nu e mai prejos de cel al teoriilor. Să începem cu filmul sociologic. Acesta a fost utilizat de foarte timpuriu între metodele echipierilor ceea ce arată energia și inventivitatea de excepție a acestei școli. Dacă la 1925 încep campaniile monografice, deja la 1929 se face primul film sociologic la Drăguș, în 1931 la Cornova, în 1936 la Șanț. Dacă primele două au fost mute, cel din Șanț a avut deja bandă sonoră cu muzică din colecția de etnomuzicologie a lui C-tin Brăiloiu. În 36 a mai fost realizat un film pentru Muzeul Satului, în 37 un film făcut de Stahl și Brăiloiu și în 39 un film după un scenariu al lui Golopenția fără a-l mai menționa pe cel realizat la Rudăria și Prigor. (cf asupra acestor informații, notele lui O. Neamțu și O Bădina, la D. Gusti, Opere, vol I. Ed Academiei, 1968, p 534, de la care le-am preluat și noi în această evocare) Încă în 1934,Gusti își expusese proiectul realizării unei „sociologii românești filmate” și a unui „muzeu sociologic al României”.

La rândul său, muzeul sociologic este și el o tehnică mereu utilizată începând din 1928 cu primul „muzeu din Fundul Moldovei”. Tot atunci Mac Constantinescu, H.H. Stahl organizează primul muzeu public sociologic în sala Seminarului de sociologie cu materiale de la Nereju, Putna, Fundu Moldovei ( exponatele vor fi folosite și la Expoziția Internațională de la Barcelona. În sala Seminarului se amenajează „Odaia drăgușană” cu piese din satul Drăguș. În 36 se creează Muzeul Satului, în 37 și 39 sunt expozițiile de la Paris și New York iar pavilioanele românești sunt bazate toate pe concepția Școlii Gusti. (ptru informații: ibidem). O mențiune se cuvine făcută pentru metoda aerofotogramelor procedeu folosit la Drăguș în 29 și la Cornova în 31.

Monografiile au urmat cam această succesiune: 1925 la Goicea Mare, 1926 la Rușețu, 1927 Nereju, 1928 la Fundu Moldovei, Perioada 34-38 este culminația campaniilor monografice ale echipelor studențești. Între autorii monografiei Nereju îi regăsim alături de vechii monografiști și pe cei recrutați dintre studenți, pe Fl Florescu, G. Serafim, Ion Filip etc. În 1926 Ion Setlacec elaborează proiectul monografiilor industriale, încât între 25-53 atenția lui Gusti va cuprinde și orașele inaugurând o direcție nouă în sociologie, teoria problemelor sociale. Iată, ilustrativ, doar câteva titluri: Veturia Manuilă: ”Pauperismul și criza familială într-un cartier mărginaș al Bucureștiului”, Ștefan Popescu, „Măturătorii capitalei”, Victor Tufescu: „Un oraș în declin: Botoșanii” etc. Este evident că toate cercetările de acest gen sunt centrate pe o problemă socială pivot pentru un sat, un cartier, o regiune, un oraș, un segment al populației etc. Toate au fost și toate există fiindcă au perenitatea marilor valori. Dacă luăm ca reper începutul campaniilor monografice prin ancheta monografică de la Goicea Mare, din 1925, atunci putem socoti durata de viață a acestei mari școli de sociologie la 23 de ani. La vremea aceea mai toți elevii școlii aveau între 25 și 40 de ani. Dacă socotim longevitatea unei școli după vârsta celor care o compun, putem spune că școala ar fi trăit în chip firesc și în totalitatea ei cel puțin până prin anii '80. Asta dacă nu s-ar fi înnoit biologic. Cu toate împotrivirile vremurilor, Școala Gusti n-a murit atunci, în anii '50, ci a supraviețuit prin continuatori de marcă europeană precum Paul H Stahl și prin resurecțiile postbelice târzii care au trecut-o peste pragul celor două generații de fondatori și continuatori în contextul lărgit al studiului comparativ al societăților europene.

Noutatea Școlii sociologice de la București

Când facem o evaluare a activității uneia dintre cele mai mari școli științifice din România, cu o durată de viață de 30 de ani dacă o socotim de la momentul de înființare a Asociației pentru știința și reforma socială (1918) și până la data desființării oficiale a învățământului sociologic (1948), trebuie să ne întrebăm ce anume definește această extraordinară mișcare a spiritului științific drept o școală și încă una care a primit botezul la București, ori încă mai riguros la Goicea Mare, la Nereju sau la Drăguș, Șanț etc.? Într-o prelegere ținută de Gusti întâi în Franța și apoi în câteva universități din SUA, la Chicago, Harvard, Wisconsin, Yale, cu titlul „An Approach to the Study of Social Reality”, în 1946//1947, Gusti înțelegea să caracterizeze Școala sociologică de la București prin următoarele elemente definitorii: 1. sociolog monografist; 2. a cerceta realitatea socială ca realitate compusă din cadre și manifestări sociale; 3. a admite principiul întâietății unităților sociale („societatea ca atare nu e nicăieri de găsit; ea apare sub forma unor societăți bine definite – unități sociale – familii, sate, orașe, regiuni, state, națiuni” ) (Gusti, t III, 431); 4. adoptarea unei metode adecvate de acces la cunoașterea unităților sociale ca atare, ca unități, și aceasta este metoda monografică; 5. a admite că agentul cunoașterii nu este insul izolat, intelectualul de cabinet, ci echipa multidisciplinară, iar locul cercetării nu este biblioteca ci studiul de teren; 6. studiul realității sociale trebuie continuat printr-o muncă social-culturală în căminele culturale, în casele de cultură și în școlile țărănești; 7. ținta întregii activități de cercetare este constituirea unei sociologii a națiunii. Ca o ilustrare a pragului atins de echipele monografice pe un atare ax, Gusti le prezintă studenților americani o statistică a cercetărilor de până atunci: 626 sate, orașe și regiuni, organizarea a 5000 de case culturale, și a peste 500 de școli țărănești. Scopul cercetării, subliniază Gusti, este cuprinderea întregului: „toate satele, orașele, și regiunile țării” ceea ce va conduce în final la o sociologie a națiunii. 8. în fine un alt element definitoriu al școlii este Legea serviciului social, dată în 1939, ea a dăinuit un an; 9. un nou tineret universitar, „pregătit pentru o muncă constructivă, în acord cu un plan flexibil, bazat pe studiul direct al realității sociale și introducerea unui serviciu social obligatoriu pentru toți absolvenții din învățământul superior”, ca cea mai teribilă școală de energetism național; 10. elemente importante ale școlii Gusti sunt, în fine institutele sociale central și regionale (IS al Moldovei, al Transilvaniei, IS Banat-Crișana, etc.); „Arhiva pentru știință și reformă socială ca tip de publicație cu o rubrică permanentă: Arhiva monografică”; 11. Muzeul satului ca „metodă eficace de a face comparare între sat și oraș,... adunând case din 30 de sate românești, reprezentative pentru toate regiunile țării”; 12 Satul model sau satul nou în genul celui ridicat de echipe la Dioști, jud. Romanați; 12 filmul sociologic.

La acestea se cuvin adăugate cele pe care Gusti nu le menționează: atlasul social, enciclopedia socială, etnomuzicologia și etnosociologia comparativă datorată lui Paul H Stahl.

Școala sociologică de la București a fost fondată de Dimitrie Gusti, a trăit prin energetismul acestui mare om al neamului său și deopotrivă cetățean al comunității sociologice universale. Fondatorul renaște cu fiecare generație, și atunci când generația este netrebnică, Dimitrie Gusti așteaptă asemenea umbrei care-și caută trupul și dacă acesta întârzie se face el și suflet și trup ca să treacă puntea veacului netrebnic spre vremuri mai vrednice și mai demne.