În mod tradițional, deschiderile jocurilor olimpice erau gândite sub ideea unor ceremonii prin care loturile țărilor lumii ofereau celor ce urmăresc marea gală la scara planetei ocazia să admire peisajul multicolor al unei omeniri în superba și dumnezeiasca ei diversitate de culturi și popoare.

Deschiderea jocurilor olimpice din anul acesta s-a derulat sub semnul unei operații retrogresive, oferind lumii un spectacol bizar culminând cu acel tablou al urâtului în polimorfia perversă a unei blasfemii anticreștine prin care este batjocorită Cina cea de taină, o inadmisibilă sfidare a ideii despre cina divină și despre frumusețea umană redefinită simbolic printr-o diformitate. Recursul la stilul retro a permis regizorului Thomas Jolly să așeze Jocurile Olimpice sub simbolul unei zeități precreștine cu funcție substitutivă pentru mentalul cetățenilor planetei. Aura neagră a tabloului este, evident, a unei zeități care cheamă la dezmăț și perversiune.

Tabloul invocării simbolice a zeului Dionysus Eleutherius ("eliberatorul") și a Bacanalei (Bacchanalia) induce subliminal (deliberat ori ba) consimțământul la blasfemia celei mai importante taine creștine, aceea care așază în centrul vieții omenești Liturghia Euharistică.

Ideea salvării (și deci a opririi răului – katehon) prin Liturghia euharistică a Cinei celei de Taină a fost întoarsă pe dos, substituită cu scena și ideea salvării prin bacanala dionisiacă, deci prin dezmățul simțurilor, prin dimensiune orgiastică. Această operație simbolică este de amploare și profunzime soteriologică ținta fiind nucleul spiritual al omului creștin, care crede în salvarea euharistică, cunoscându-l și recunoscând în Iisus Domnul pe adevăratul eliberator de sub robia cea mai gravă, aceea a morții veșnice. Convocarea unei zeități, recunoscută în scenariul mitologic drept Eleutherius, „eliberatorul”, devoalează intenția retrogresivă, invitația privitorului, într-un context de maximă emoționalitate, la o evanghelie păgână sugerând că salvarea este în lume și ea se procură printr-o livrare totală unui mod de viață fără nici o legătură cu cerul și deci cu Iisus eliberator și salvator. Asta a săvârșit scenaristul deschiderii olimpiadei. În locul liturghiei euharistice, a salvării în Hristos este propusă scena încoronării unei zeități păgâne, un fel de preînchipuire a încoronării lui Antihrist.

Liturghia euharistică este cea care a împiedicat și împiedică această „arătare a vremii” Antihristului și tocmai aici a operat regizorul care a închipuit această blasfemie propunând-o omenirii ca învățătură. Profetul acestei învățături pe dos este, precum atestă presa alternativă, un „activist LGBTQ, ales personal de președintele Macron” (cf „E satanismul în forma lui pură”, pe mărturieathonită.ro). În miză este ideea și tema katehonism-ului, adică a concepției despre acel tip de intervenție capabilă să oprească răul (katehon – cel care oprește), să amâne venirea robiei universale a răului (încoronarea antihristului, în viziune creștină). Ideea katehonică este esențială în creștinism (și nu numai), și ea transmite omului optimism prin credința că venirea lui Iisus în omenire a oprit răul de la lucrarea sa nestânjenită, a amânat apocalipsa cea mare și a eliberat omenirea de robia cosmică a morții fără speranță.

Momentul și scenariul simbolic al înțelesurilor ideii katehonice creștine este Cina cea de Taină. Atunci li s-a descoperit Iisus ucenicilor în chip Euharistic, adică în și sub forma etern mântuitoare a Liturghiei Euharistice, a „cinării” cu Domnul ca Dumnezeu împărtășit, primit în chip tainic în trupul și sângele nostru pentru a dobândi eliberarea de păcat și vindecarea de maladia morții.

Acest adevăr trebuia ocultat, răsturnat, eliminat din mintea omului, și scenariul lui Thomas Jolly vizează tocmai această țintă anticristică în cadrul acelui tablou retro al cinării sub semnul lui Dionysos ca substitut păgân al cinării cu Iisus Domnul nostru.

Scenariul deschiderii jocurilor olimpice este doar un episod, e drept cel mai agresiv, al acestei bătălii pentru răstălmăcirea ideii katehonice.

Prima tâlcuire a acestei idei este datorată lui Carl Schmitt care a lansat teoria katehonică având ca nucleu semasiologic ideea amânării răului final (domnia antihristului) legând această operație de rolul imperiului creștin (din lume). Ideea este reluată de geopolitica rolului katehonic al „noului imperiu” (de variantă atlantistă sau eurasianistă) care ni se descoperă tot ca substitut, din păcate, la evanghelia salvării în și prin Biserica lui Iisus.

Geopolitica secularistă a suprapus ideea despre rolul katehonic al imperiului din lume peste ideea că Biserica este singurul cadru al eliberării și deci al opririi răului. În sens ortodox sever, katehonismul este raportat strict la spațiul și rolul bisericii nu al vreunei formațiuni lumești. Scenariului imaginat de Thomas Jolly are, conștient sau ba, această miză: răsturnarea sensului apostolic al temei și ideii salvării (afirmate de Sf. Ap. Pavel în 2 Tes. 2, 6-7). Ne spune răspicat Apostolul: „Căci taina fărădelegii lucrează deja; trebuie doar ca cel care-l împiedică acum să fie dat la o parte. Și atunci va fi descoperit cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va omorî cu suflarea gurii Sale și-l va distruge când Se va arăta la venirea Sa. Venirea celui fără de lege va fi în conformitate cu lucrarea lui Satan, cu tot felul de puteri, semne și miracole mincinoase și cu orice fel de înșelăciune a fărădelegii pentru cei ce pier, având în vedere că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți. De aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, pentru ca ei să creadă minciuna,  așa încât toți cei care n-au crezut adevărul, ci și-au găsit plăcerea în nedreptate, să fie condamnați”: 2 Tes. 2. 7-12).

Că jocurile olimpice s-au derulat tradițional sub simbolurile zeităților păgâne este cunoscut. Faptul că într-o țară creștină, în eră creștină, este readusă în centru peisajului mental al omenirii, în chip simbolic, desigur, o zeitate păgână care sugerează că tema salvării vine de la orgia dionisiacă, de la dezmățul simțurilor (tema bacanalei dionisiace), arată efortul forțelor anticreștine de a subtiliza ideea și tema katehonismul creștin substituindu-i o idolatrie păgână.

Asemănarea scenei Cinei celei de taină cu scena dionisiacă nu este întâmplătoare. Ținta regizorului este clară: cetățeni ai planetei, ni se sugerează, prin subtilizare polimorf-perversă, credeți în rolul salvator al lui Dionysos Eleutherius nu în Liturghia Euharistică a salvării în și prin Iisus Hristos.

Acest lucru este vădit, chiar dacă apărătorii regiei dionisiace cred că reacția creștinilor la sorgintea păgână și anticristică a scenariului deschiderii olimpiadei este una de tip fanatic, primitiv etc., adică venită de la creștini inculți ș.a.m.d.

Îi privește și nu vrem să-i conturbăm din narcisismul idolatru și din mitolatria păgână a zeului Dionysos. Această suficiență care, în substrat, trădează o ciudată autolatrie, este problema lor. Analiza unei tentative de mutaționism religios este însă o temă de interes mai larg și nu cerem aprobare de la nimeni s-o abordăm în temeiul premiselor derivate din religia Dumnezeului adevărat, Iisus Hristos Domnul nostru.

Substituirea de la Paris în chestiunea katehonism-ului este indubitabilă oricât de „culți” și de „desculți” (simbolul orgiei dionisiace) sunt apărătorii dreptului mitologiei precreștine de a prefața olimpiadele într-o țară creștină și într-o eră creștină. Precum se concluzionează în majoritatea comentariilor de până acum: „aici nu mai e vorba de multi-culturalism, ci de o agendă politică promovată la cel mai înalt nivel. E satanismul în forma lui pură” (ibidem).