A plecat pe drumul spre stele Dumitru Radu Popescu, unul dintre minunații trăitori ai unei generații tainice, căreia blândul și marele cărturar Edgar Papu i-a dat numele de botez spiritual: Generația Labiș. În 1953, la 18 ani, debuta cu versuri dar și cu proză anticipând cea de-a treia intrare a ruralilor în literatură, cum i-a numit G. Călinescu pe ardelenii cu trăiri de geniu, care au re-pictat peisajul literaturii române în culori așa de vii, că nici cel mai viu tablou din lumea reală n-ar putea să-i stea înainte. Începuse a se întrezări arheologia simbolică a literaturii sale, întru edificarea căreia s-a risipit cu o forță creatoare copleșitoare, în toate genurile: roman, teatru, nuvelă, cinematografie, eseu, poezie etc., toate găsindu-și unitatea în universul semiscufundat și deopotrivă supra-înălțat al simbolurilor și al figurilor spirituale care susțin lumea cu cerul și pământul și cu toată tensiunea și încordarea unui raport tainic, pe care alte secrete forțe se precipită să-l rupă.

Care forță, care simbol, care figură tutelară nu sunt chemate de spiritul marelui prozator, cineast, eseist, poet, spre a contribui la tulburătoarea erminie metafizico-beletristică asupra tainelor existenței?!

Fata nu este doar o figură feciorelnică (deși este și așa în „Duios Anastasia trecea”), ci este „Fata de la miazăzi” (1964), somnul nu este o alunecare somniacă oarecare ci este „Somnul pământului” (1965), zilele nu sunt simple cadențe ale timpului egal cu sine, ci sunt „Zilele săptămânii”, cu toată simbolistica lor din calendarul divin, ploile nu sunt ale zilelor ploioase care ar putea fixa cadranul timpului posomorât, ci sunt „Ploile de dincolo de vreme” (1976), și, precum în povestariul popular al periplului lumesc al Tatălui divin cu Sfântul Petru, proza de arheologie simbolică îl vede pe „Dumnezeu în bucătărie” (1994), ba universul acesta al unei asemenea incomparabile erminii în margini scripturistice ne descoperă, surprinzător, „Întoarcerea tatălui risipitor” ș.a.m.d.

Simboluri și elemente contribuie la o recitire a tainelor existenței.

Prin literatura necomparabilă a lui D R Popescu, lumea ni se descoperă în adevăruri mult mai adânci, în lumini suprafirești și totuși ale ei, ale lumii noastre cea de toate zilele. Literatura lui D R Popescu își așteaptă, ca și cea a lui Dinu Săraru, a lui Paul Anghel, a lui Ioan Lăncrănjan și a atâtora dintre marii ignorați, exegetul ca „să nu se lepede// clipa cea repede// ce ni s-a dat”, cum ne avertizează marele poet și profet, Mihai Eminescu.

În 1953 debuta D R Popescu, în 1956 apărea volumul lui Nicolae Labiș, Primele iubiri. În același an, A. E Baconsky îl cheamă pe tânărul poet și prozator la revista „Steaua”, va fi o vreme redactor-șef la „Contemporanul” pentru a se întâlni apoi cu toată lumea literară, magnifica lume, în cei 9 ani cât a fost în fruntea Uniunii Scriitorilor.

Cu această generație, care ne lasă o moștenire extraordinară pe care cine știe dacă o merităm, se întâmpla ceva cu adevărat minunat în plină iarnă proletcultistă. După secăciunea poeziei proletcultiste, care sufocase manualul și sufletul, s-a produs o minune. Era ca o ploaie binecuvântată după o secetă prelungită.

Totul a revenit la viață, sufletele au tresăltat, strada fremăta de voci, citeam și redescopeream ritmul sufletesc al iubirii, genunea lacrimii din Moartea căprioarei ne asigura că timpurile secetei nu pot suprima inocența. Totul era altfel, era primăvară.

Cu Generația Labiș intra pe scena lumii românești o altă generație, generația restaurației, a miraculoaselor restituiri, generația care redescoperise forța primelor iubiri, puterea marilor simboluri, fără teama că s-ar abate de la canonul partinic, al celei dintâi cumplite corectitudini politice.

Cu adevărat acea generație poate fi numită generația miracolului. Ea și-a asumat gestul întoarcerii la viață după lunga secetă comunistă. Toți acei mari creatori au fost începătorii și deci fondatorii unei extraordinare epoci creatoare în literatură și nu numai. România spirituală era salvată.

Dovada miraculoasei ascensiuni a unei generații creative în toate domeniile este energetismul tulburător pe care l-au anunțat lumii condamnate la osificare de urâciunea pustiirii bolșevice celebrele versuri ale marelui congener al mirificului Dumitru Radu Popescu: „Sîntem în miezul unui ev aprins// Și-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă// Cei ce nu ard dezlănțuiți ca noi// În flăcările noastre se destramă”. Sub semnul acestui energetism intra pe scena României istorice cu mesajul României eterne, Dumitru Radu Popescu împreună cu noua generație.

Marele scriitor a plecat spre cer unde-l vor întâmpina toți marii generației sale în acordurile cântecului imnic al triumfului lor absolut.

Dumnezeu să-ți facă loc în cer, iubite Domnule Academician, dimpreună cu ei toți spre adeverirea României cerești! Amin!