ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Problema cheie a actului de cunoaștere și de creație este raportul dintre cauzalitate și responsabilitate.

Aceasta este o chestiune crucială în toate domeniile în care intervine omul fiindcă prin acest raport înțelegem că stă în puterea omului să preschimbe procesul distructiv în act creator, adică să transfigureze cursul oarbei cauzalități în luminată manifestare.

Denumim acest moment al metamorfozei actului distructiv în act creator „ieșire la lumină”.

În actele distructive avem de-a face cu manifestări oarbe, în actele creatoare avem de-a face cu luminata vedere. Și ce văd? În momentul acela mă văd pe mine ca făptură capabilă să distingă între omul orb care-am fost și omul nou, care vede.

Momentul redobândirii vederii stă sub semnul păcii, al creației, al bunătății și, mai presus de toate, al bucuriei. Fiindcă vederea este de esență divină și fiind de esență divină ne descoperă că „țara este bună” și minunata noastră călătorie se desfășoară sub privirea lui Dumnezeu.

Dumnezeu Însuși veghează asupra călătoriei noastre, adică o luminează, o face luminoasă, și pe noi, ne face văzători. Precum citim în Judecători: „Și preotul le-a răspuns: „Duceți-vă în pace; călătoria pe care o faceți este sub privirea Domnului.” (Judecători, 18, 6). Și: „am văzut țara și iată că era foarte bună.” (Judecători, 18, 9).

Actul cunoașterii nu este al cauzalității oarbe ci al vederii luminate, al ieșirii din starea de orbire, strămutați fiind în luminată călătorie.

Când știm că nu călătorim singuri, ci împreună cu Dumnezeu, atunci avem grijă de starea văzătoare a vieții și ne ferim să alunecăm în oarba viață, adică să preluăm felul de manifestare al oarbei cauzalități, care ne face orbi, orbiți din mânie că orbecăim și din trufie că ne credem singuri și deci unici (paranoia închipuirii de sine, denumită de Sfinții Părinți, slavă deșartă).

Modelul călătoriei împreună cu Dumnezeu preschimbă noaptea întunecată a cauzalității oarbe, în noaptea vederoasă (ce minunat este acest cuvânt din graiul bănățean!), noapte a frumuseții arătate și a bunătății descoperite („și a văzut țara și iată că era foarte bună”).

Când, așadar, ai semnalul redobândirii vederii divine?

Când ai schimbat cauzalitatea în responsabilitate și ți s-a învederat toată țesătura, tot peisajul și poți decide că pe oarba cale nu vei mai merge.

Să reținem ce anume ne spune Scriptura. Trei lucruri: că viața noastră este o călătorie sub privirea lui Dumnezeu, adică în orizontul bisericii și că pământul călătoriei noastre nu este unul oarecare, ci este pământul țării și țara este foarte bună. Oricare act omenesc se derulează, iată, sub semnul acestui triptic: biserica lui Dumnezeu din cer, adusă pe pământ de însuși actul comunei călătorii cu Dumnezeu, călătoria însăși și țara, care este foarte bună.

Precum spune marele poet creștin Ioan Alexandru: „pretutindeni exiști tu pământule// dar eu te știu dintr-un anume loc// și timp anume// ars de roți// și frământat de lumini”. Aceasta este țara, și ea este un pământ ars de roți, dar și „frământat de lumini”, ca o pâine dospită de lumina divină a vederii lui Dumnezeu.

Dacă actul călătoriei noastre se rupe de privirea lui Dumnezeu vom putea spune rătăciți că biserica e urâtă și țara este rea, ba foarte rea. Și cine să dorească să călătorească acolo? Aceasta este întrebarea pe care i-aș adresa-o preotului-regizor, Ciprian Mega: „cine să vrea să călătorească împreună cu dânsul într-o biserică urâțită și o țară ne-bună?”

Față de „Dimineața care nu se va sfârși”, un film al domniei sale, dătător de speranță, fiindcă nefericita călătoare este ajutată de un preot ortodox, în ceasul de pe urmă, să intre în biserica lui Dumnezeu, devenind văzătoare când tocmai urma să treacă spre tărâmul dimineții fără sfârșit, în filmul „21 de rubini”, totul e urât, și țara și biserica.

Nu e loc de speranță nici pe scara către cer, care este biserica, nici pe pământul ars de roți, căci, ne spune filmul, e pământ „ne-frământat de lumini”.

A pune o astfel de concluzie înseamnă a consimți oarbei cauzalități, identificată în film cu istovirea și oarba corupție, pe care scenaristul și regizorul o ridică la rangul de unic dumnezeu în biserica și în țara sa (și a ta). La o asemenea concluzie nu se poate consimți decât cu prețul renunțării la călătoria cea dimpreună cu Dumnezeu, singura luminată, în care există vedere.

Filmul acesta a mutat țara și biserica într-o distopie, în rama unui tărâm urât și astfel ești îndrumat spre concluzia: această țară „ne-bună” și această biserică „urâțită” trebuie degrab’ părăsite, e firesc să fugi din cadrul lor, oriîncotro vezi cu ochii.

Mai ales că nu mai este, în țara și poporul acela, nici „biserica din afara bisericii” a „dizidentului” Alexie, fiindcă filmul ne spune că ultimul slujitor al ei tocmai muri și oricum aceasta era o biserică exilată.

Îl caut și mă bucur să călătoresc împreună cu Pr Ciprian Mega, preotul-regizor al „Dimineții care n-are sfârșit” (prin care aflăm că biserica lui Dumnezeu este și aici pe pământ nu doar în cer, de vreme ce Însuși Iisus întrupat S-a făcut biserică), dar mă despart sever, cu regret și durere, de Ciprian Mega, regizorul dezpreoțit al filmului „21 de rubini”, un film devenit loc al ratării unei mari idei cinematografice, o idee care ar fi preschimbat oarba cauzalitate în dumnezeiască vedere.

Păcat! Cu acest film, Dl Ciprian Mega a devenit un faimos regizor dar s-a ratat ca preot smerit.

PS. Rezistă ceva, însă, și din acest film: demonstrația că pe temeiul Legii nu se poate zidi o lume care să dăinuie, dovadă că toate sunt în ruină în rama acestei povești cinematografice. Dăinuire există numai pe temelia harului. Din păcate, regizorul mizează în acest film pe promisiunea Legii și pierde legătura cu adeverirea harului, atestat acolo unde încă se păstrează ziduri de biserică și se înalță catedrale. Oare nu tocmai aceste ziduri sunt rama lucrătoare a celor șapte taine pentru ca astfel societatea să poată reface legătura dintre Evanghelie și viața de zi cu zi, ori de câte ori aceasta se va fi rupt?!

9 mai, Gruiu, de Sfântul Prooroc Isaia prin a cărui rugăciune a dăruit Dumnezeu apa Siloamului salvând Ierusalimul și Sfântul Mucenic Hristofor - purtătorul lui Hristos

Citiți și: Prof. Ilie Bădescu: 21 de rubini