Familia popoarelor în lumina științei perene

„Așa grăiește Domnul Domn. Iată Eu sunt împotriva păstorilor; și voi cere oile Mele din mâinile lor (...); și-Mi voi scoate oile din gura lor, iar ele nu le vor mai fi lor de mâncare” (Iezechiel 34, 8-10). „Și nu voi mai răbda ocară de la neamuri...” (Iezechiel 34, 29). „.dar ei [adică popoarele care-au căzut în păcatul idolatriei] l-au spurcat [pământul] cu purtările lor: cu idolii lor, și cu necurățiile lor” (Iez. 36, 17). „Și i-am risipit printre neamuri și i-am vânturat prin țări, după purtările lor...” (Iez., 36, 19).

Jurnalismul noetic, cu speciile sale, între care reportajul (cu toate subspeciile sale, în număr de peste zece tipuri narative la care se referă în cartea sa Maria Crăciun, în curs de publicare2) caută și știe să descopere în oceanul de știri la scara popoarelor, a epocilor și a civilizațiilor, acele evenimente în care se oglindește „spiritul colectiv” și Duhul proniator și director în magma vieții colective. Una dintre temele acestei specii jurnalistice este citirea în efemeridele veacului a ceea ce este dăinuitor. Pentru aceasta jurnalistul va trebui să intre în dialog cu epoca și duhul ei, cu ființa popoarelor să identifice stări florale și putrefacții. Planeta este locuită de oameni, dar locuirea este pe pământenii (pe ținuturi denumite țări) și deci pe mulțimea de popoare conlocuitoare. Ele pot forma familii, dar pot asculta și de duhul dezbinării. Orice dezbatere asupra familiei popoarelor este implicit o dezbatere asupra sociabilității umane. Răspunsurile la această chestiune par a se înspica după modul combinării celor trei mari direcționări paradigmatice: a învățăturilor revelate (fixate în Marea Carte a omenirii grației profeților și evangheliștilor), ale sociologilor mari sau clasici, ale doctrinarilor mai vechi sau mai noi (cei care în Noul Testament sunt înfățișați ca fiind categoria clevetitorilor farisei). Indiferent de propria lor religiozitate, marii sociologi clasici au sesizat importanța covârșitoare a religiozității în legătură cu substanța sociabilității omenești. În vederile lui Durkheim3, atunci când stările conștiinței comune (sentimente și reprezentări colective) ating o intensitate ridicată, ele dobândesc caracter religios, ceea ce înseamnă că sociabilitatea noastră sau ființa colectivă dinlăuntrul personalității noastre atinge, în cadrul stărilor de religiozitate, praguri maximaliste. Desigur că ne putem gândi și la o socialitate minimală, când religiozitatea se diminuează și, pe fondul acestui deficit, survin expresii degradate ale sentimentului social (forme distincte ale mediocrității morale). În acest caz, etnicitatea slăbește, sentimentul național, adică prețuirea genului etnic de a fi, slăbește și el, asumarea etnoidentității scade la praguri de primejdie pentru ființa colectivă, adică pentru ființa unui popor și ca atare, puterile sale defensive în fața răului și agresorilor se diminuează și acestea alarmant. Prin urmare, religiozitatea este pavăza sigură în fața valului de egoism și mediocritate din lume și din viața popoarelor. Mediocritatea amenință nu doar viața individuală, ci și pe cea colectivă, adică pune sub primejdie manifestarea sufletului popular. Există o formă de mediocrizare a exprimărilor "sufletului popular”, a expresiilor sale și tocmai scăderea religiozității în popor este indicatorul cel mai riguros al mediocrizării vieții colective și individuale în sânul acelui popor.

Max Weber, un alt mare sociolog clasic, dovedește că fără de religiozitatea maximalistă a burgheziei nord-vestice, triumful capitalismului nou, rațional și deci civilizator, ar fi fost imposibil. Asceza intramundană a omului de afaceri este factorul care preîntâmpină transformarea bunurilor acumulate în bani lacomi și a consumului în idolatrie. Deci numai religiozitatea ne apără de prăbușirea sociabilității în cele două forme ale nihilismului vitalist: închinarea la Mamona și idolatria consumului. În vederile lui Pareto, celălalt mare sociolog clasic, revoluțiile sunt expresia unor maree religioase (energii de specie religioasă) și în orice mare schimbare istorică regăsim un flux religios de proporții și intensități extraordinare. Popoarele sunt expresii multidimensionale ale sociabilității omenești: conștiința comună și credințele comune se fixează în tipuri etnospirituale, ne spune Durkheim, Duhul lui Dumnezeu, ne spune Herder, sălășluiește în ființa de duh a limbilor vernaculare, ca spirit al popoarelor (volksgheist), nutrind plăsmuirile de geniu ale popoarelor prin marile opere ale culturilor naționale. Acestea ridică un popor la universalitate, dar nu poate aduce mai mult de atât. Cine se îndoiește de universalitatea lui Brâncuși? Dar cine nu știe că el este român? În schimb, toate popoarele creștine se știu și se regăsesc, se întâlnesc în aceeași simțire și precugetare prin Iisus, Mântuitorul, Recreatorul și Întemeietorul a toate. Prin Iisus Domnul, popoarele au acces la koinonia mondială numită familie a popoarelor.

Două concluzii ferme se pot formula în startul oricărei examinări privind ființa popoarelor și posibilitatea unei familii a popoarelor, adică a unei koinonii mondiale de ființe colective. Prima concluzie: manifestarea maximalistă a popoarelor este posibilă numai atunci când conștiința lor comună capătă caracter religios, extensie și intensitatea religioasă maximală. În al doilea rând, orice mare inovație istorică, orice nouă civilizație sunt posibile numai prin acele segmente sociale foarte religioase, adică sunt expresia intensității credinței în etosul colectiv al elitelor. O elită se poate întâlni în manifestările ei cu poporul peste care superfetează numai prin sentimentul religios, prin credincioșie, altfel această întâlnire este ratată, devine imposibilă și deci asistăm la o înstrăinare a elitelor de popoarele lor și de Dumnezeu.

Teribilă este singurătatea popoarelor trădate de elitele lor prin conspirația păcatului, a căderilor, și, iată, o avem tălmăcită în versetul acesta al lui Iezechiel: „Și oile Mele s’au risipit din lipsă de păstor (...); pe fața întregului pământ s’au risipit, și nu era nimeni care să le caute și să le întoarcă”i. Profeții și elitele harismatice sunt, iată, pârghiile prin care se propagă în istorie factorii asincroni, purtători ai unor energii proniatoare ale Duhului lui Dumnezeu. Elitele false ori neresponsabile sunt cauza blocării factorilor asincroni, a secționării canalului haric al intervenției proniatoare a lui Dumnezeu în istorie pentru un timp anume, un segment social, un popor ori un grup de popoare, un imperiu ori o civilizație în întregul ei la ceasul declinului lor.

Iată judecata asupra elitelor false la Iezechiel: „Fiindcă oile Mele au devenit pradă (...), fiindcă păstorii n-au avut nici un fel de grijă pentru oile Mele, ci s-au păscut păstorii pe ei înșiși, dar oile Mele nu le-au păscut, de aceea, voi păstori, auziți cuvântul Domnului: Așa grăiește Domnul Domn. Iată Eu sunt împotriva păstorilor; și voi cere oile Mele din mâinile lor (...); și-Mi voi scoate oile din gura lor, iar ele nu le vor mai fi lor de mâncare”ii.

E cea mai aspră judecată la adresa celor ce poartă răspunderea „îndrumării” eronate a poporului, adică la adresa acelui segment din „elita” unui popor, deopotrivă dascăli și leviți, profeți mincinoși și cărturari „turciți”, înstrăinați de frământarea și noosul popoarelor. Rătăcirea popoarelor prin falșii îndrumători este o permanență europeană din Quatrocento încoace, adică de la momentul rupturii dintre tradiția greco-romană și spiritualitatea creștină, accentuându-se în forme autonomiste din secolul „luminaților”, în cadrul marelui curent al „solipsismului” european modern. Toqueville, A. Comte, Eminescu etc. au ridicat cuvânt contra acestor mistagogi prin care se propagă în lume falsul și mediocritatea sufletească, drept primejdii dintre cele mai mari pentru ordinea lumii. Toate acestea sunt mărturii ale unei tradiții cu rădăcini în textele marilor profeți ai Vechiului Testament. Însă nu numai elitele false, ci și popoarele care alunecă în felurite idolatrii sunt cauza blocării factorilor asincroni în istorie și a secționării canalului haric în viața popoarelor.

Popoarele căzute în idolatrie, la rândul lor, sunt vinovate în fața lui Dumnezeu tocmai prin păcatul idolatriei: „Și nu voi mai răbda ocară de la neamuri...”iii. „Și împotriva noastră nu se va mai auzi defăimarea neamurilor”iv, „iată ocara popoarelor nu o veți mai suferi”, zice Domnul Domnv. Păcatul idolatriei aduce pe urmele lui, ne spune profetul, pedepse colective, primejdii de moarte, de nimicire colectivă.

Domnul lasă în lume, pentru atari situații, pedeapsa colectivă, care, ne avertizează vocea profetului, înseamnă: „risipire printre neamuri”, „vânturare prin alte țări”, „ocară de la [alte] neamuri”, „defăimarea neamurilor” „ocara popoarelor”; căci, spune profetul: „...dar ei [adică popoarele care-au căzut în păcatul idolatriei] l-au spurcat [pământul] cu purtările lor: cu idolii lor, și cu necurățiile lor”vi. „Și i-am risipit printre neamuri și i-am vânturat prin țări, după purtările lor...”vii. (Oare nu vânturare este marea migrație a răsăritenilor spre anii 2000 către alte popoare în căutarea sorții și cu speranța falsă proiectată în cele materiale?!). „Mă suii cu teamă, singur, pân’ la tine// datu-mi-ai odihnă între rău și bine// luna-n două coarne-i tristă și amară// si-i atât de negru lanul de secară”

Debilitarea lumii prin păcat și trendurile babeliene în istorie

Popoarele sunt elementele care compun lumea în cele două accepțiuni antinomice ale ei: „ca realitate opusă lui Dumnezeu” și deopotrivă ca realitate ordonată, creată de puterea lui Dumnezeu ex nihilo și opusă haosului (Campolo, Fraser, 182). Ca forme arătate ale creației, în care se cuprind cele „văzute și nevăzute”, popoarele sunt realități fondatoare prin care se „desfășoară planul etern al lui Dumnezeu” în lumea aceasta. Până la întrupare, cele nearătate au rămas în parte ascunse de întunericul păcatului, astfel că lumea a fost profund marcată de un deficit pe care popoarele Bibliei și l-au făcut cumva comprehensibil și deci suportabil prin aceea că au descoperit, prin revelație divină, sentimentul de așteptare a „Celui Trimis” ca singură speranță de restaurare divină a lumii stricate, debilitate de păcat. Fiindcă Iisus Domnul „a fost ales (rânduit) mai înainte de întemeierea lumii (de creație), dar Care a fost arătat în anii cei mai de pe urmă de dragul vostru” (1 Petru, 1: 20). După venirea și întruparea Sa în istorie, lumea cu popoarele ei, existența toată au dobândit „un înțeles pozitiv” (Campolo și Fraser, 182), fiindcă, grație întrupării logosului în istorie și deci prin restaurarea omului, lumea a fost scoasă din debilitatea păcatului originar, din deficitul ontologic pe care i-l pricinuise căderea în păcat.

Popoarele lumii poartă, iată, stigmatul acestei ambivalențe: ele sunt marcate de angoasa deficitului și a așteptării pe de o parte, și de bucuria venirii Celui Trimis și de cutremurul răspunderii și al recunoștinței, pe de altă parte. În cuprinderea biblică, popoarele nu sunt un simplu dat al istoriei, un produs al determinismului istoric, ci sunt un dar, expresia, precum s-a precizat mai sus, a celei de-a doua intervenții proniatoare a lui Dumnezeu pentru a scoate lumea încă odată din haosul păcatului. Scrierea testamentară ne spune că umanitatea căzută prin consecința tragică a păcatului originar și-a pierdut la cădere și unitatea desăvârșită, divină. Prima tentativă omenească de a recupera unitatea fericită, pierdută prin urmările căderii întregii umanități, a fost aceea a unirii în păcat, atestată de hotărârea oamenilor de a ridica un turn până la cer, nu sub cer, ci până la cer (tâlcuirea Părintelui Galeriu), ceea ce se constituie în mărturie a trufiei. Turnul Babel a și fost memorat de cartea lui Dumnezeu chiar sub acest înțeles originar al său de turn al trufiei.

După prima intervenție divină care a curmat prin „medicamentul morții” primejdia înveșnicirii răului, a venit momentul acesta al doilea în care Dumnezeu a curmat din nou, prin amestecul limbilor, aceiași primejdie a înveșnicirii răului dacă ar fi biruit formula unității în păcat, căci toți se lăsaseră robiți de năzărirea nebună că s-ar putea ridica până la Dumnezeu cu turnul trufiei cum a fost denumit Turnul Babel. La momentul acela, salvarea a însemnat transfigurarea promiscuității babeliene în ordinea cea minunată a popoarelor înfrățite întru numele Domnului proniator. Omenirea fu ademenită, desigur, și cu cealaltă variantă a ieșirii din promiscuitatea babeliană, variantă cu care potrivnicul revine și în pustia Carantaniei îndrăznind să-l ispitească chiar pe Dumnezeu, pe Hristos Domnul, prin binecunoscuta ispită a împărăției acestei lumi. „Puterile răului”, quintesențiate în imperiul hegemonic al acestei lumi și în virusul logopat (capabil să provoace un fel de cancer al cuvântului), fiind „capabile să motiveze aranjamente contrare voinței lui Dumnezeu, pot corupe ordinea” (Ibidem, 185). Virusul logopatic provoacă o spargere a unității sensului originar – arhetipal – generând o deviație semantică a întrebuințării cuvântului, un fel de altă construcție (o retrocontrucție) lingvistică, deviată de la unitatea designativă divină depozitată în limbile naturale. Această retroconstrucție lingvistică este corectitudinea politică, prin care toate instituțiile sunt redefinite sub accepțiuni rupte, opuse celor originare, decretate accepțiuni universale, atestări ale unor intervenții stratosferice asupra limbilor naturale, cu definiensurile lor originare, arhaice. Omenirea este invitată să abandoneze designațiile divine ale cuvintelor așa cum sunt ele depozitate în marele depositum custodi al limbilor vernaculare consimțind să preia alte designații care întorc pe dos mai toate conviețuirile. Aceasta este vicleana întoarcere a ispitei babeliene. Însă Dumnezeu face corecția acestei a doua alunecări omenești prevenind efectele trufiei unui globalism babelian prin trezirea în omenirea celei de-a doua rătăciri a principiului identitar sub forma popoarelor, diverse pe dimensiunea orizontală a existenței și unite, pe cea verticală, în Domnul. Numai prin metoda dumnezeiască a popoarelor îmbisericite se pot apăra oamenii de căderea în eroarea unirii în păcat și de primejdia pe care-o aduce diversitatea căzută din cuvântul unificator al lui Dumnezeu. Cea de-a treia cădere a fost tocmai cea care a provocat suspendarea identității de gen în cele două cetăți pedepsite : Sodoma și Gomora. Acestea au experiat prima deviere (memorată ca atare de cartea sfântă) de la definiensul divin al unității antropice, constituită, cum se știe dintr-o unitate în dualitate, adică din bărbat și femeie. Aceasta este sensul deplin al ens-ului antropologic, al omului ca făptură distinctă în univers, de a fi bărbat și femeie, Bărbatul singur este neisprăvit și singur, ne spune Cartea Facerii, iar femeia singură este neîntemeiată, o fabulație a unei minți viclene, fiindcă ea a fost creată de Dumnezeu spre completarea bărbatului, adică spre deplinătatea unității antropologice a făpturii umane. Bărbatul fără de femeie este făptură neterminată, neisprăvită, femeia fără bărbat este făptură fără fundament. Bărbatul este fundamentul femeii, femeia este aureola bărbatului, deplinătatea lui. Popoarele fără Dumnezeu sunt și fără de fundament și fără deplinătate, adică sunt edificii efemere, zidite pe nisip și orice încercare le vântură.

Numai prin și întru numele Domnului dobândesc popoarele capacitatea recunoașterii alterității și ori de câte ori cele două dimensiuni – orizontală și verticală – sunt rupte una de alta reapare primejdia repetării distopiei babeliene și a deflagrației răului istoric sub chipul crimelor, epurărilor etnice, masacrelor, de care vorbesc studiile mai recente ale profesorului de la Universitatea din Hawai, Joseph Rummel. Procesele civilizaționale repetă pe anumite intervale ale lor trenduri babeliene ceea ce conduce la „războiul cel dintre noi”, la năvălirea unor popoare asupra altora, la epurări și masacre, la democid și la toate formele de homicid.

^1 Extras din cartea, Creație și ruină, vol IV, „Copilul și omenirea. Dezcopilărirea lumii. Iarna demografică planetară”, autori: Ilie Bădescu și Ciprian Bădescu, Mica Valahie, 2024

2 Cf Maria Crăciun, Sociologia jurnalismului de agenție, în curs de publicare

3 "Tocmai întrucât viața socială este făcută aproape exclusiv din credințe și practici comune care extrag dintr-o adeziune unanimă o intensitate cu totul aparte se întâmplă că religia penetrează aici întreaga viață socială” (Durkheim, 154).

I Iezechiel, 34, 5-6

II Iezechiel, 34, 8-10

III Iezechiel, 34, 29

IV Iez., 36, 15

V Iez., 36, 15

VI Iez., 36, 17

VII Iez, 36, 19