Prezentare la  Conferința Mihai Eminescu și Modernitatea Tradiției, Aula Axademiei Române, 16.10.2025

Mihai Eminescu „este, după Zamolxe, cel mai de seamă om ce s-a născut pe pământul țării noastre”, ne spune așa de profund D Murărașu. Lumina creației sale acoperă toate epocile ceea ce-l face actual în orice epocă. Apariția sa în orizontul existențial al poporului român a ridicat pragul elanului creator la nivelul etalonului celest al spiritualității unui popor. Variația pragului de creativitate al unei epoci, remarcă Eminescu, este determinată de raportul organic dintre elite și geniul latent al popoarelor.

„Cînd națiunea e 'n întuneric, precizează poetul, ea doarme-n adîncimile geniului și-a puterilor sale neștiute și tace — iar cînd Libertatea, civilizațiunea, plutesc asupră-i — oamenii superiori se ridică spre a le reflecta, în frunțile lor, și a le arunca apoi în raze lungi adîncimilor poporului — astfel încît în sînul mărei întregi se face o zi senină, ce râsfrînge în adincul ei cerul” (Mihai Eminescu, „Geniu pustiu”, Roman postum, cu o introducere de I Scurtu, Minerva, 1907, p, 15). 

În cultura română au fost epoci în care creativitatea elitelor a fost curmată de felurite pseudomorfoze, precum a fost cea fanariotă în veacul al XVIII-lea, și cea comunistă, în secolul XX. Nu e întâmplător că aceste epoci au același specific: întrerup linia organică, de continuitate identitară a unei culturi, coboară pragul creativității la scara popoarelor întregi și provoacă oboseala etnică, ne spune N Iorga. Lucrul acesta îl știa bine Eminescu, precum o și spune în celebrele versuri din Scrisoarea a III-a: „De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii// Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii”.

Comunismul și-a inaugurat instalarea la cârma poporului român prin blestemat volum de PUBLICAȚII INTERZISE, scos de Ministerul Artelor și Informațiilor, București, 1948, cartea neagră a indexării și prohibiției operelor și autorilor reprezentativi pentru profilul spiritual al Europei însăși, o adevărată încarcerare a culturii. Circa 8000 de opere fundamentale au fost scoase din circuitul viu al acestei culturi și astfel linia sa evoluționară a fost ruptă. Dacă n-ar fi apărut Generația Labiș, care a restaurat legătura cu spiritualitatea perioadei interbelice, ruptă de oamenii regimului bolșevic, atunci s-ar fi semnat foaia de sterpie a unei întregi epoci încât spiritul românesc ar fi rătăcit prin pustiul bolșevic asemenea ahasverului rătăcitor portretizat de pana lui Eminescu.

Din nefericire, indexul și prohibiția au revenit în formă deosebit de agresivă în zilele noastre, acompaniate de alte fenomene precum: oboseala socială, abandonul istoric, chiar exodul.

Reluarea firului unei deveniri organice a unui popor actualizează chestiunea sincronizării cu mediul axiologic al acelui popor, cu marile sale opere. Această formă a retro-sincronizării unei generații este vitală pentru ieșirea din oboseala colectivă și deci pentru afirmarea identitară a unui popor în întregul său.

— „Schimbați opiniunea publică, spune poetul prin celebrul său personaj din Geniu pustiu, dați-i o altă direcțiune, răscoliți geniul național, spiritul propriu și caracteristic al poporului din adîncurile în care doarme; făceți o uriașă, reacțiune morală, o revoluțiune de idei...în fine fiți și Romîni, Romîni și iar Romîni, zise cl încet; răgușit.

— Cine s-o facă asta? Nu sînt toți astfel(?): „Nu sînt toți numai receptivi(?): Francezi, Italieni, Spanioli, tot — numai Români nu”. (Mihai Eminescu, „Geniu pustiu”, Roman postum, cu o introducere de I Scurtu, Minerva, 1907, p 12)

Eminescu a restaurat legătura activă cu durata lungă a neamului românesc, de la vârsta mitologică, la epocile adoptive și până la epoca lui Carol Îngăduitorul străluminând viitorul cu luminile profetice ale operei sale. Pe de altă parte, receptarea creatoare a geniului eminescian a cuprins în raza ei toate marile civilizații ale omenirii. Cum spunea Petre Țuțea: „de la Marea Nordului la Vladivostok, Eminescu împarte binecuvântări”. Rari sunt operele care s-au oferit să găzduiască așa de minunat alte mari culturi și civilizații, precum este opera teoretică și poetică a lui Eminescu. El este deopotrivă național și universal. Și, mai presus de toate, Eminescu este, repet, o metodă de gândire, un mod ontologic, un model de inserare în existență. Le putem denumi sintetic, într-adevăr, paradigma Eminescu. Pentru noi românii, sincronizarea cu Eminescu este o legitate, un imperativ categoric. Una dintre fațetele retro-sincronizării cu Eminescu este redescoperirea operei teoretice.

Pentru a ilustra ideea că Eminescu este, deopotrivă, o metodă de gândire” cu putere de dăinuire paradigmatică, am examinat mersul gândirii sale în căutarea răspunsului la o provocare de perpetuată actualitate: reproducerea sărăciei în evoluția popoarelor orientale. La această chestiune, Europa căuta explicația în opera marilor economiști, între care și teoria lui D Ricardo a salariului natural. Lungă vreme după apariție (cam o jumătate de secol), opera lui D. Ricardo („Principles of political Economy and Taxation”) a exercitat o influență copleșitoare asupra întregii gândiri economice europene. Germanul List va străpunge hegemonia modelului economic ricardian atât în raport cu lumea întreprinzătorilor americani cât și cu cea a burgheziei germane. Însă explicațiile occidentalilor răspund unei alte chestiuni și anume găsirea căii spre dezvoltare și deci spre depășirea decalajelor nu spre eradicarea sărăciei endemice. Eminescu căuta răspuns urmând o altă cale. Ca să poți lansa o nouă direcție dezvoltatoare în economie, sugerează el, trebuie să ieși din vadul sărăciei. Dacă ști să ieși din sărăcie ști si ce cale vei urma pentru dezvoltare și deci pentru depășirea decalajelor.

Pentru a găsi explicația fenomenului endemic al perpetuării sărăciei orientale, Eminescu, ne spune D Vatamaniuc [1] , va chestiona mai întâi teoriile majore ale epocii, în frunte cu teoria salariului natural („simbria naturală”, traduce Eminescu) a lui Ricardo. Aflăm de la D Vatamaniuc acest istoric-mucenic al eminescianismului teoretic, ce fel de „texte” citează Eminescu, din care operă a lui Ricardo și ce adaugă el textual.

Era firesc, desigur, să ne întrebăm dacă demonstrațiile lui Eminescu au mers pe linia lui Ricardo, lărgind „geometria” economică ricardiană, sau gândul lui Eminescu s-a „abătut” de la acea linie instituind una diferită.

Eminescu a păstrat de la Ricardo două elemente: primul se referă la caracterul „productiv” al muncilor, iar al doilea, se referă la „prețul muncii” sau la ceea ce Ricardo a socotit a fi „salariul natural”.

În esență, Eminescu face „adăugiri”  la teoria valorii (care-și are sursa în muncă) și la teoria salariului natural. Aceste „adăugiri” nu sunt simple marginalii la teoria lui Ricardo ci își au sursa într-o nouă paradigmă de gândire care-l va ghida spre propria sa teorie. Acest fenomen de mutație paradigmatică a liniei de gândire este unul general în istoria cunoașterii.

Mergând în altă direcție și decât Marx (așa precum ne arată polemica sa cu marxismul fraților Nădejde), Eminescu lansează o explicație distinctă care poartă marca propriei sale paradigme (metode de gândire). În legătură cu teoria ricardiană a „salariului natural”, Eminescu citează mai mult. El extrage din capitolul, Despre salarii, al lucrării lui Ricardo, următoarea idee: „simbria naturală”, „prețul pe care toți lucrătorii împreună au nevoie pentru a-și ține sufletul și a-și propaga neamul, nici mai mult nici mai puțin” [2] .

La această idee a lui Ricardo, Eminescu adaugă: „adică un preț care pune pe unii în poziția de a se îmbogăți și de a-și propaga neamul, pe când alții pier de foame, sete și frig” [3] . Cum e cu putință ca ceea ce este bun pentru unii să fie rău pentru alții. Să vedem care este semnificația „îndepărtării” lui Eminescu de Ricardo. Ce anume a impus „abaterea” gândului său de la teoria lui Ricardo? După Ricardo există un „salariu natural” care, prin jocul liber al forțelor economice, capătă forma „salariului real” pe care îl descoperim pe piața muncii.

Așa cum există o tendință de egalizare a profiturilor (toate profiturile caută remunerațiile cele mai bune și le evită pe cele scăzute, fug de ele) tot astfel există, ne spune Ricardo, și o tendință de egalizare a salariilor în jurul nivelului lor natural (ca toate celelalte prețuri).

Salariul natural este legat de prețurile alimentelor și al celorlalte mijloace de trai (și subzistență), de care clasele lucrătoare au nevoie pentru a se perpetua. Deci, la Ricardo, „prețul natural nu este egal cu un minimum de salariu, ci este mai mult: un preț egal cu noțiunea curentă a standardului de viață” [4] , salariul real este echivalentul unei „subzistențe absolut necesare pentru a duce viața de azi pe mâine” [5] .

Salariul natural este expresia unui grad social de bunăstare materială la care se ridicaseră oamenii. Acum suntem în măsură să remarcăm adevărata „breșă” eminesciană în raport cu sistemul ricardian. Când Eminescu face „adăugirea” lui spunând – „adică un preț care pune pe unii în poziție de a se îmbogăți și de a-și propaga neamul, pe când alții pier de foame, de sete și de frig...” – el se „abate” efectiv de la legea variației stricte a salariului real în jurul „salariului natural” și propune un alt enunț logic, care ar putea fi sintetizat astfel: în lume sunt societăți guvernate de legea salariului natural (adică de legea „standardului de viață") și societăți guvernate de legea „salariului minimizat”, coborât sub pragul standardului de viață, prin intervenția unui alt mecanism decât cel indicat de Ricardo prin legea cererii și ofertei care reglează piața forței de muncă. Primele, societățile occidentale ale bunăstării și progresului civilizației, își pot „propaga neamul”, celelalte, cele orientale, sunt împiedicate să-și propage rasa, (neamul, adică). Această despărțire este valabilă și între neamuri și între clasele unei societăți. Fenomenul sesizat de Eminescu nu se referă strict la sărăcie, cu trăsături comune oriunde, ci în primul rând, la faptul că în cazul popoarelor orientale, în particular al României, îndepărtarea salariului real de salariul natural e așa de mare încât împinge sub primejdie existența popoarelor. Economiile de tip oriental, ne avertizează în teoriile sale Eminescu, amenință chiar dăinuirea neamurilor. Ce anume provoacă o asemenea „diviziune” tragică a „șanselor” de supraviețuire în lume și înlăuntrul societăților? În teoria lui Ricardo variațiile salariului real în jurul salariului natural este determinată de legea cererii și ofertei și de variația densității populației.

M. Eminescu ajunsese la o teorie proprie, în baza căreia ceea ce reglează nivelul salariului real nu este variația (dinamica) populației și nici legea cererii și ofertei, ci sistemul care rupe economia de societate, adică bate legea cererii și ofertei. Într-o societate care poartă povara unei „pături superpuse” (parazitare), subliniază poetul, prețul muncii va fi stabilit, nu prin raportare la nivelul „salariului natural”, ci la un prag cu mult sub cel al standardului de viață. Cum e posibil? „Veniturile statului, scrie Eminescu, percepute asupra contribuabililor (...), sunt plata pe care cetățeanul o dă pentru a primi în schimb servicii echivalente. ... Suma neproporționat de mare care se ia în fiecare an din averea comună, în loc de a se întrebuința la dezvoltarea vieții economice și de cultură a populațiunilor, se împarte în sinecure mari și mici pentru o clasă de oameni, fără știință, fără merit, cari, tocmai pentru că n-au nici una, nici alta, s-au constituit într-o societate de exploatare pentru care toate mijloacele de a veni la putere sau de a se menține sunt bune. (...).Tocmai în clasele pozitive ale nației se observă o scădere continuă a averii (s.n.),sub fel de fel de forme ingenioase li se sustrage acestor clase până și cel din urmă ban, pentru a întreține cu el luxul unor nulități ambițioase, incapabilede muncă, precum sunt incapabile de dreptate și de adevăr...” [6]

Scăderea continuă a „averii claselor pozitive” nu este consecința creșterii densității populației, căci în cazul societății românești Eminescu sesizase o stranie abatere de la mecanismul ricardian al creșterii și scăderii „salariului real” în jurul celui natural. La Ricardo salariul și populația se află într-o relație invers proporțională. Eminescu însă va stabili că există societăți, între care cea românească, în care scăderea salariului real se produce concomitent cu scăderea populației, așa încât populația și variația densității nu compun mecanismul care poate explica variația salariului real în jurul celui natural. Această teribilă abatere a „cazului” românesc de la teoria lui Ricardo reclama nu numai o reconstrucție a teoriei „salariului natural” – ceea ce Eminescu n-a făcut, decât în treacăt – ci elaborarea unei teorii noi, și total diferită de aceea a lui Ricardo. Aceasta este teoria „păturii superpuse” și a subviețuirii („pragurilor de sărăcie”, cu un termen actual). În regimul de dominație a păturii superpuse, firmele și proprietățile mari seamănă unor catedrale în deșert, iar țara este pentru pătura superpusă „hotelul patrioților de meserie” [7] ).

 „E pentru noi sigur și de netăgăduit că actualul sistem de exploatare economică poate face loc, sub domnia altor idei, unui sistem de armonie a intereselor, că în locul speculei poate veni industria și anume industria aceea care întregește activitatea agricolă și stă în legătură cu ea. Un asemenea sistem precum (...) există în Danemarca ar ocupa brațele până acum improductive într-un mod folositor și lor și semenilor și s-ar înlătura gravele neajunsuri ale disproporției de azi dintre clasele producătoare și cele consumatoare.”

Teoria lui Eminescu include o explicație cuprinzătoare din care am reținut doar o latură. Constatăm astăzi că problemele României sunt aceleași, salariul real este la fel azi ca și atunci, un salariu substandard, economia comercială bate economia națională, dezvoltarea durabilă lasă loc subdezvoltării durabile, pătura superpusă este ruptă de problemele poporului sărăcit ca și atunci, țara reală este ruptă de țara legală, la praguri de maximă amenințare, fondul de puteri și capacități ale poporului este diminuat prin distrugerea industrialismului etc. O singură deosebire: la toate aceste probleme avem astăzi la dispoziție paradigma Eminescu. Aceasta este cheia care oferă dezlegarea problemelor și identificarea căii de ieșire din măgura lor spre o dezvoltare națională reală. Este legitim, ba chiar imperativ să spunem azi: înapoi la Eminescu!