Meditînd și anul acesta la celebrarea nașterii declarate / acceptate oficial a lui Mihai Eminescu[1], am găsit următorul text în cartea dragului, mult prețuitului, harnicului și inspiratului de Sus prieten brăilean Sergiu Ciocârlan Calea pocăinței lăuntrice în viața și scrierile Cuviosului părinte Arsenie Boca[2]:

Monahismul este răstignire, așa cum a fost dintotdeauna. Concepția monahală a Cuviosului [părinte Arsenie Boca], întemeiată patristic, este un catehism al răstignirii, începînd cu lepădarea de lume, lepădarea de sine, ascultător făcîndu-se pînă la moarte, și încă moarte pe Cruce (Filip. 2, 8).

Cuvintele acestea biblice consună în viața Cuviosului [îmi permit să redau aici ilustrativ și nota autorului cărții, care citează din Scrierile inedite ale părintelui: „Aceștia sînt ascultătorii lui Dumnezeu, frații de ascultare ai lui Iisus – Care a fost ascultător de Dumnezeu pînă la moarte și încă moarte pe Cruce"[3]. Pot fi date exemple[multe], dar poate niciunul nu e atît de dureros ca acela al opririi de la slujirea preoțească vreme de trei decenii. Cu adevărat a murit în fiecare zi la ceas de Liturghie, iar moartea lui s-a făcut din ascultare, fără ezitare, cunoscînd că Însuși Domnul [Iisus Hristos] îl cheamă „la așa ceva", pentru că Însuși Domnul [Iisus Hristos] vede și trăiește cu el timpul acestei cruci[ficări]. Așa a înțeles Cuviosul să ușureze „întrucîtva imensa Lui Cruce". Așa i s-a descoperit calea spre a se asemăna lui Hristos, prin purtarea crucii Lui printre oameni „pînă cînd vor veni și cei ce ne vor bate piroane, «găsind» viața noastră o «infamie»"[4].

Paragraful citat are finalmente o trimitere – și în aceasta constă sugestia paralelei insolite despre care mi-am propus a glosa în aceste rînduri comemorative dedicate în primul rînd genialului scriitor, patriot și martir Mihai Eminescu. Redau integral nota lui Sergiu Ciocârlan:

Acest ultim enunț și versurile eminesciene din Scrisoarea I interferează uimitor. În esență, este vorba despre receptarea geniului  și a omului înnoit prin har în societatea dominată de egoism și patimi:

„Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subțire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare,

C-ai fost om cum sînt și dînșii... Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dînsul. Și prostatecele nări

Și le umflă orișicine în savante adunări

Cînd de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte

C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege...

Dar afară de acestea, vor căta vieții tale

Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale –

Astea toate te apropie de dînșii... Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sînt

Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit."[5]     

Versurile acestea satirice atît de strălucit alcătuite de Mihai Eminescu – „omul deplin", cum îl numea Constantin Noica, asemenea sfinților români aș adăuga eu – s-au citat în imposibil de numărat ocazii din pricina, vai, actualității lor în toți cei aproape o sută treizeci și doi de ani de la apariția reprezentativei creații în „Convorbiri literare" (1 făurar 1881); dar pentru mine n-au avut nicicînd ecoul dramatic de anul acesta post-plandemonic...

Înnobilînd înnoitor limba românească și ridicîndu-ne literatura ca nimeni altul pînă la el la altitudini universale, Mihai Eminescu pleda pentru recunoașterea și revalorificarea originilor, pentru o re-dacizare a întregului areal carpato-danubian, cu precădere a Ardealului ce era încă înrobit de străini. O asemenea limpezime profetic-cugetătoare și activ-creatoare nu se mai întîlnise. Doina sa zguduise conștiințele contemporanilor și-i înfuriase punîndu-i în gardă pe dușmanii dinăuntru și dinafară ai românimii. Ardoarea gazetarului patriot va determina efemera putere lumească să recurgă la viclean-mascatul medical asasinat civic, „potolindu-l" prin internări periodice în ospicii în virtutea unui fals diagnostic și finalmente, după cum știm, eliminîndu-l fizic.

La rîndul său, părintele Arsenie Boca, prin „slujirea profetică" numită de unii „fenomen" (de pildă, părintele Dumitru Stăniloae scria în 1943 că întîlnirea cu acest monah era provocatoare de „zguduiri sufletești înnoitoare"), a marcat istoria modernă a României ce parțial se reîntregise în 1918. Scrie cu dreptate despre el Sergiu Ciocârlan: Cuvîntul său răsună profetic în Țara Făgărașului, în Ardeal și dincolo de munți [...] Un astfel de om nu s-a mai pomenit prin acele locuri, în care de aproape două veacuri nu mai este viață monahală.[6] „Răstignirea" sa de bunăvoie, venită prin oamenii pe care-i iubea hristic, va alimenta ura, invidiile și răutățile, încît nota în prelungirea tonului satiric eminescian deja subliniat: Cu oamenii nu poți face nimic. Oamenii vor ca tu să asculți de ei, ei să te conducă, ei să-ți spuie ce trebuie să faci sau să nu faci. Ba mai mult: să faci și pe Dumnezeu să asculte de ei, nu ei de Dumnezeu. Discreția de care-i rogi: „să nu știe stînga ce face dreapta" e cea mai [des]călcată în picioare poruncă a Mîntuitorului și încă de cei mai „credincioși" ucenici. O, sancta simplicitas! Nici sfinții n-au avut altă soluție decît fuga de oameni. [Doar] dacă te hotărăști să te lași „vorbit", „discutat", „strîmbat", „denunțat" și chiar „vîndut", și încă de cei mai buni credincioși, ei fiind de cea mai naivă bună credință că „nu-ți fac niciun rău". Cu alte cuvinte, între oameni trebuie să devii – în mic, la scară smerit omenească – un mîntuitor pe cruce.[7]

Ambele personalități definitorii în complementaritatea lor pentru spiritualitatea românească au fost obiectul urii și al calomnierii sistematice din partea iudeo-masoneriei (academice!), care a năzuit și năzuiește să acapareze țara nu numai politico-economic, ci și cultural-religios. Din păcate, au coborît panta denigrării nu doar niscaiva „mititei" (i.e. sfertodocți), ci și inși capabili de performanțe intelectuale, care, amăgiți / cumpărați de uneltele celui potrivnic, s-au manifestat ilustrînd avertismentul evanghelic: au avut ochi și n-au vrut / putut să vadă, au avut urechi și n-au vrut / putut să audă. Amănunte ale acestor perfide intenții denigratoare se pot găsi deja în articole și lucrări[8] care vor cîntări decisiv nu numai la o eventuală nepărtinitoare judecată pămîntească a posterității, ci, desigur, și la aceea a Dreptului Judecător – Domnul nostru Iisus Hristos.   

Sorbit din popor de „Dumnezeul geniului cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar", Mihai Eminescu ne-a lăsat o operă literar-gazetărească nepieritoare.

Îndurînd închisoarea politică, defăimările și ostracizarea securisto-comunistă, părintele Arsenie Boca supranumit Sfîntul Ardealului a trasat o brazdă adîncă în monahism și ne-a lăsat scrieri de o certă valoare[9].      

Amenințați actualmente cu scălîmbăieli normative, cu scrîșnete și spumă la gură și la creier de înainte-mergătorii antihristului, spre semnificativă spiritualmente deosebire față de alte nații de pe glob, avem pilde de foarte înaltă trăire-făptuire precum Mihai Eminescu, Sfinții închisorilor și, bineînțeles, părintele Arsenie Boca.

O datorie ne revine însă fiecăruia dintre noi, cei care încă simțim românește – fie tineri, fie bătrîni, fie lucrători cu brațele, fie intelectuali – anume să ne informăm cît mai bine asupra vieții acestor modele, să le cinstim nu doar ocazional ci mereu, după pricepere, iar mai cu seamă în privința lui Mihai Eminescu și a părintelui Arsenie Boca să le (re)citim scrierile spre real folos duhovnicesc.

Sfîntă Treime, primește rugăciunile mele preaplecate de mulțumire și de slavă pentru descoperirea lucrărilor pilduitoare ale conaționalilor Mihai Eminescu și Arsenie Boca, aflați deja în Ceruri!