Obișnuiții cititori ai Evangheliilor au observat, desigur, că Iisus Hristos adresa mereu la întîlnirea cu semenii Săi – de la ucenici și bolnavi, pînă la gură cască și potrivnici – aceste două cuvinte: „Pace vouă!". De asemenea, putem găsi cu ușurință extraordinar formulat mesajul hristic: „Pacea Mea o dau vouă!"[1]

La o mai veche reuniune cenaclieră – nu-i deloc întîmplător ales epitetul EUXIN pentru aceste periodice întîlniri duhovnicesc-culturale folosit și-n denumirea revistei noastre[2] – am admis unanim explicația scriitoarei Ileana Toma: „Pe vremea Sa, iudeii aveau adeseori certuri; existau două partide importante: fariseii și saducheii mereu aflate în dispute politice. Dar se certau și pe tema calendarului, mai precis pentru stabilirea zilei de sărbătorire a Pesaḥ sau Pesach – în ebraică פֶּסַח, Pesaḥ"[3].

Părintele meu duhovnic Ion Popescu, vrednic slujitor la Biserica Icoanei din capitală, a rostit adeseori adevărul că mai importantă decît dreptatea este pacea.

Îmi amintesc că-n epoca stalinistă a fost concepută o sintagmă aparent hazlie preluată mimetic-demagogic de politrucii „lagărului comunist": „lupta pentru pace".

Acum, cînd dracii lăsați slobozi pe lumea afundată adînc în dezordinea mondială se bucură grozav, jucînd tontoroiul și la granițele României, îmi dau seama că dobîndirea și mai ales menținerea păcii în oricare parte a globului necesită angajarea serioasă într-o luptă nu armată (fals denumită interesat „de impunere a păcii"), ci în plan politic diplomatică iar în plan individual duhovnicească, adică stăruitor rugătoare. Înclin să cred că acest efort spiritual personal consecvent este mai important.   

Dureros e că tocmai așa-numiții lideri ai unor state ce-și zic „puternice" se străduie nu numai să ațîțe combatanții – așa cum fac, într-o joacă urîtă, unii țînci acolo unde mai există garduri și cîini de pază – ci chiar contribuie cu eforturi material-financiare colosale la menținerea războaielor! În loc de a fi imediat defăimați, demiși, acuzați, întemnițați pentru că au trimis și continuă să trimită la moarte mii de semeni de-ai lor, acești îndrăciți sînt adulați, se îmbrățișează, se reunesc, fac schimb de mesaje belicoase, pozează în publicații și-n emisiuni televizuale, secondați de așa-numiți experți și de comentatori care aduc faimă, popularitate (acum se numește „rating"!) industriei media...

Pacea e creștinească, războiul e diavolesc; a susține moral și material o tabără ori alta care se află în confruntare armată e a face pe placul dracilor, a le da apă la moară – cum se mai păstrează o zicere străbună.

Cercetînd sine ira et studio istoria neamului din care fac parte, am ajuns la o concluzie neplăcută minților multora: românimea e menită a dăinui ca (nou dar adevărat) popor ales de Dumnezeu grație vocației sale pașnice.

 Să nu uităm, deci, a ne ruga cît mai des pentru pace, venind în întîmpinarea voinței divine.