Despre urât

Când privești spre grozăviile acestui veac ești ispitit să-ți pui întrebarea dacă nu cumva urâtul cântărește mai greu decât frumosul în cântarul istoriei. Urâte vremuri, îți spui, și tresari imediat de parcă ți-ar fi șoptit, din veacul lui, cronicarul: „se sparie gândul..”.

Cu toate acestea, întâmpinarea întrebării asupra puterii urâtului este mai mult decât îngăduită, este imperativă. Sigur, putem invoca versetul Scripturii ca să punem începutul acestor reflecții. Spune așa Evanghelistul, în 1 Ioan 5: 19: „Știm ca suntem din Dumnezeu si că toată lumea zace in cel rău”. Din versetul Evanghelistului înțelegem ce este întâi. Întâietatea este că ”suntem din Dumnezeu” și contingența este că „lumea zace în cel rău”. Altfel spus, urâtul, ca efect al răului, nu este o dimensiune constitutivă a existenței, ci este un fenomen contingent (doar atingător) în raport cu cele care, în esența lor, sunt frumoase, bune, armonioase etc. Dumnezeu a creat totul frumos precum vedem în oglinda creației divine care este Grădina Raiului. Acest fel de existență i l-a dăruit Dumnezeu omului și l-a îndrumat să nu nesocotească așezământul dumnezeiesc al creației și deci legea deplinei armonii fiindcă de le va încălca va muri și va atrage blestemul morții asupra întregii creații. Nesocotința legii divine a stârnit urâtul în lume. Viața nu este în esența ei urâtă dar, în mod contingent, adică în anumite condiții, ea poate deveni urâtă. Nimic din ceea ce există nu este în sine urât, dar se poate urâți. Vreme este frumoasă în esența ei, în toate anotimpurile, dar când cerul este prea noros, când ploile nu mai contenesc etc., obișnuim să spunem că cerul e posomorât și vremea e urâtă. Urâtul nu există, ca atare, dar poate surveniîn dinamica stărilor și a înfățișărilor. Lumea are grandoare și frumusețe, dar în dinamica ei pot surveni stări care o fac urâtă. Un lucru oarecare, orice lucru, este, în esența și după firea lui, funcțional și frumos, dar, în anumite condiții, se poate urâți, devine urât după stare și tranzitivă înfățișare. Lucrul, lumea însăși, vremea, omul, pot să decadă din starea lor esențial frumoasă și astfel se constituie cadrul manifestării urâtului. Nici boala nici urâtul nu sunt definitorii pentru esența vieții, ci ele pot surveni în curgerea vieții ca devieri și decăderi de la starea firească, adică de la design-ul divin. Ca și boala, urâtul are funcția unui cadru în care se opintesc energiile reparării și prin care se devoalează cauzele căderii. Nu există ceva în sine urât. Înainte de a se deforma sau a se descompune spre a deveni urât, un lucru a fost întreg, armonios și frumos la înfățișare. „Un obiect trebuie mai întâi să existe și să „trăiască” pentru a se descompune și a muri”ⁱ. Înainte de a se descompune, prin efectul procesului metabolic, spre a deveni dezgustător, un aliment a fost hrană bună la gust și frumoasă la înfățișare. Urâtul este efectul intrării, în dinamica vieții, a deznodământului morții, cu procesele însoțitoare, putrefacția, disoluția, declinul, stricăciunea, legate toate de „ideea trecerii de la viață la materia moartă”ⁱⁱ.Procesele acestea induc același tip de reacție, aceea a dezgustului, a scârbei etc. Însă acestea nu survin decât în raport cu „obiectele care evocă ideea vieții, a unei vieți care trece și decade. Din această cauză, elementele neorganice sau non-biologice nu pot deveni subiect al dezgustului”ⁱⁱⁱ.Urâtul este umbra viului. În psihologia profunzimilor corpul, care este umbra conștiinței, amenință echilibrul acesteia din același motiv: evocă moartea, declinul, descompunerea etc. Sufletul singur poate face stavilă ofensivei urâtului trupesc. Dacă sufletul e căzut, omul trupesc nu mai are nici o stavilă în fața ofensivei urâtului. Urâtul pătrunde în toate manifestările făpturii aceleia, devine categoria dominantă a conștiinței sale. Se naște o axiologie răsturnată și triumfă în lume estetica urâtului: ponegrirea, înjurătura, blasfemia, pornografia, profanarea, apostazia etc., pun stăpânire pe conștiința colectivă.

Estetica urâtului este expresia urâtului agresiv ca în acele fotografii ale lui Andres Serrano, care violează în chip scabros puritatea și sfințenia credinței creștine. Sursa urâtului nu este dată de obiectele fotografiate ci de alăturarea lor cu miză profanatoare, descoperind privitorului un vulcan de ură și apostazie ca în fotografia crucifixului scufundat într-un pahar cu urină. Acest gen de artă are expoziții de succes atestând o specie nouă de urât, pe aceea a sufletelor urâte, care provoacă nu pur și simplu dezgustul, ci chiar regretul că faci parte din aceiași specie cu cei care pun sub semnul cumplitei îndoieli însăși legitimitatea omenescului.Maladia sufletului urâtîși etalează tabloul simptomatic în preajma celor sfinte, a sacrului, atestând o înspăimântătoare deflagrație de ură împotriva lui Dumnezeu. Această specie de urât, însă, nu este produsul erei moderne, cum s-ar putea crede. Conștiința străveche a mitului a identificat-o, a dat alarma timpurie (chiar de la începutul omenirii) asupra efectului devastator al sufletului urât. Profanarea sacrului și avertismentul asupra efectului acesteia asupra întregii creații au fost semnalate de mit, in illo tempore. Într-o legendă mitică vâlceană, o babă smintită aruncă cu scârnă în Dumnezeu și drept urmare, precum spune legenda, Dumnezeu, văzând că omul nu poate păstra nici cerul curat, îl ridică cu tot cu aștrii de la pământ și astfel se ivește cumplita ruptură între cer și pământ, între cele cerești, sfinte și curate și cele pământești care pot degenera până la starea de suflete pângărite, urâte. Minunăția mitului și deci a conștiinței primordiale a satului arhetipal este că au cunoscut efectul cumplit al acestei urâciuni care scoate omul din iconar, îl rupe de Dumnezeu livrându-l morții și putreziciunii tocmai fiindcă l-a scos din acel tablou al existenței în care cerul este unit cu pământul și omul este unit cu Dumnezeu. Noutatea epocii noastre decurge din faptul că, astăzi, omenirea seamănă tot mai mult cu baba smintită din legenda vâlceană care aruncă cu scârnă în Dumnezeu. Oare nu se poate întrezări analogia tragică dintre gestul babei vâlcene și închipuirea altui bătrân care-și închipuie că Și efectul se vede deja în toate nenorocirile planetare care se țin lanț, în haosul care a înghițit planeta parcă spre a o scufunda în scârna pe care această omenire atee o aruncă în Dumnezeu. În viziunea populară găsim toate gradațiile conștiinței urâtului, de la urâtul-sentință antropologică, precum în expresia „om urât”, la urâtul de singurătate ori la cel metafizic pe care omul se sfiește să-l și numească încadrându-l în cunoscuta sintagmă: „ducă-se pe pustii”. Omul normal, în fața fotografiilor lui Serrano așa l-ar numi: „ducă-se pe pustii”. Conștiința populară cuprinde o viziune multi-nivelară asupra urâtului și anume: a) nivelul antropologiei urâtului descifrat prin opoziția „om frumos-om urât”; b) nivelul magico-religios ca în „om pocit”, pocitanie etc., deformat de o întâmplare demonică (în credința populară dacă dormi cu capul pe mejdină, adică pe locul nimănui, efectul poate fi pocirea chipului, strâmbarea gurii); omul rău este slut, precum ne spune balada Toma Alimoș: „Manea slutul și urâtul/ Manea grosul și-arțăgosul”; c) nivelul metafizic, în care se originează și blestemul popular ca în „ducă-se pe pustii”; această expresie ne descoperă neliniștea în fața urâtului, sfiala, chiar frica de a-l numi pe cel ce întrupează culminativ urâtul, diavolul; d) nivelul psiho-spiritual ca în urâtul de singurătate, indus de singurătate; e) nivelul meteorologic: timp posomorât, vreme urâtă; f) nivelul eco-teologic ca în sintagma: vremurile pustiirii, locurile pierzaniei (precum Sodoma și Gomora); g) nivelul eshatologic ca în viziunea iadului și deci a căderii din frumusețe vieții în urâțenia fioroasă a păcatului: întunericul cel mai dinafară; h) urâtul psihologic, ca în expresia „se uită urât, privește cu dușmănie”; j) nivelul etic: ca în „de urâtul lui” sau al ei (am plecat în lume); k) nivelul noetic ca în noțiunea „închipuit”, o noțiune care definește maladia chipului, proprie celui ce suferă de sindromul trufiei, al închipuirii de sine; l) nivelul moral: a-i ține cuiva de urât etc. În conștiința comună sau populară, urâtul are valențe multiple și puteri polivalente. Dacă cineva dorește să distrugă o societate se va folosi de politica urâtului, adică va induce în societate, în comunitatea respectivă toate valențele urâtului, cultivând predispoziția spre urât, transmutarea oamenilor în orizontul urâtului. Grecii au intuit această primejdie când au abordat tema omului frumos și bun ca pe un ideal: kalokagatos (kalos = frumos, agatos = bun, în gr.).

Psihosociologic, urâtul în expresia dezgustului, de pildă, face parte din strategia reacțiilor defensive, de apărare în fața dezechilibrelor, a deformărilor etc. și, din acest punct de vedere, urâtul dobândește o funcție cognitivă și de operator estetic. Estetica urâtului și arta urâtului sunt fenomene de prag: pe de o parte, ele sunt expresia reacției defensive, pe de alta, sunt expresia infuziei urâtului, un fel de cvasi-legitimare a acestuia. Urâtul este, ca și boala (ea însăși socotită o rușine, ceva urât, în culturile tradiționale), cadrul în care mintea și sufletul omenesc caută vindecarea, refacerea echilibrului afectat în cadrul relației omului cu sine, cu alții, cu natura, cu extramundanul, cu Dumnezeu. Prin sănătate și frumusețe Dumnezeu coboară la noi, prin boală urcăm noi spre Dumnezeu. Dacă urâtul cognitiv n-ar exista, adică dacă omul n-ar avea conștiința urâtului, mintea n-ar avea acces la vindecare și deci la căutarea căilor de refacere a echilibrului, căile vindecării. Precum arată Kant, dezechilibrele se instalează în simțualitatea noastră prin cele două senzații ale dezgustului: mirosul și gustul. Celelalte simțuri, mai „înalte”, pipăitul, auzul și vederea alcătuiesc un alt etaj al strategiei defensive a minții umane. Kant atrage atenția asupra modurilor de construcție a obiectului urât. Se cuvine să prezentăm, în fine, câteva dintretrăsături nucleare ale urâtului. Cea dintâi trăsătură este ambivalența. Dezgustul definește cel mai bine ambivalența urâtului. Prin dezgust se manifestă retragerea din fața lucrului respingător și deopotrivă ofensiva senzorial-cognitivă asupra stricăciunii, adică atitudinea de înaintare, când, de pildă, dezgustul se preschimbă în indignare, în revoltă și nevoie imperativă de reparare, de restaurare. În actul neplăcerii, al dezgustului se recompune nostalgia nestricăciunii, admirarea prototipului degradat, pe care tocmai stricăciunea îl evocă. În celebrele sculpturi in transi din catedralele medievale corpul omenesc este sculptat pe o jumătate a lui cu înfățișarea frumuseții trupului nedescompus și, pe cealaltă jumătate, cu înfățișarea lui descompusă, putrefactă. Rar mai întâlnim această artistică ilustrare a ambivalenței urâtului și deci a dezgustului; odată cu dezgustul în fața trupului descompus este redată și admirarea frumuseții lui dintâi, de odinioară : dezgust și admirare, spaimă și nostalgie. A doua trăsătură a urâtului este caracterul său polemologic : urâtul este cadrul agresării învelișurilor existenței. Trupul pieritor este învelit de viață și armonie trupească. Urâtul (nu vârsta, căci vârstele toate au frumusețea lor) distruge învelișul (există „bătrâni frumoși” și „bătrâni urâți” după cum există „tineri frumoși” și „tineri dezagreabili”). La fel se întâmplă cu spiritul: este ocrotit de învelișul principiilor formale, care definesc și ocrotesc armonia, unitatea, dăinuirea. Urâtul socio-moral este cadrul în care cad răpuse aceste principii, se destramă învelișul formal al lumii și se devoalează descompunerea, dezintegrarea spirituală. Nu cred că există un exemplu mai înalt pentru acest deznodământ polemologic definitoriu pentru triumful frumosului asupra urâtului stihial ca în literatura maestrului Dinu Săraru. În fața țăranilor din romanele sale poți repeta înfrigurat cuvintele lui Pilat: Ecce homo! Aceste cuvinte au fost spune când procuratorul Romei îl „prezenta pe Iisus Hristos biciuit, legat și încununat cu spini, unei mulțimi ostile, cu puțin timp înainte de răstignirea Sa”. Trupul preasfânt al lui Dumnezeu era deopotrivă frumos și desfigurat de bătăi și scuipări, ilustrând dezlănțuirea urâtului asupra frumuseții și inocenței absolute. Ce teribil război! Oare nu așa este țăranul romanelor lui Dinu Săraru în fața înaintării urâtului acestui veac pentru a desfigura totul, a sfâșia toate învelișurile lumii, în toate cele universale ale existenței, în relația cu pământul, în temeliile țarinei și ale casei, în cele din veac dăinuitoare?! În toate el, țăranul este pălmuit și scuipat precum Însuși Hristos. Drept în fața diluviului de urâciune și răutate, așa arată țăranul romanelor lui Dinu Săraru. Cu ei și prin ei se vede încleștarea omului cu urâtul metafizic al veacului. Romanele sale au ridicat această încleștare pe piscul lumii. Îi datorăm acestui mare scriitor, mai mult decât tuturor scriitorilor care au zugrăvit lumea țărănească, mai mult decât siberiacilor ruși, acest tablou nepereche în care se vede încleștarea omului cu urâtul metafizic al veacului. Iar omul cel pus față în față cu urâtul veacului este însuși țăranul. De vom voi vreodată să înțelegem ceva din esența acestui veac blestemat va trebui să ne adâncim cu puterile cognitive sporite în universul literaturii lui Dinu Săraru. Grație lui ieșim onorați ca români pe poarta veacului. El este oglinda morală a veacului fiindcă a avut tăria și demnitatea să se unească în suflet și în cugetare cu țăranul universal.