Că naționalismul e mult mai mult decât o etichetă ideologică sau un „comportament extremist”, extremist poate fi oricine, mai ales cei care pun etichete, condamnând la moarte socială oameni, curente, școli de gândire, fără nici un fel de competență și fără judecată. Naționalismul este un mod complex de a fi, poate cel mai complex și mai profund, care are ca ax central mărturisirea – conștiința faptului că avem de dat seamă la Judecata neamurilor. Logica și sensibilitatea, imaginația și profesionalismul nu au alt cadru mai potrivit de manifestare decât în jurul ideii de a servi. Și fără logică și fără sensibilitate nu ne descoperim umanitatea. A servi? Iată, ajungem la creștinism. De aceea citim, ca să servim. Deci, nu citim orice. De aceea muncim, pentru că servim. A servi nu înseamnă, însă, a slugări. Înseamnă a mărturisi, a te mărturisi pe tine, adică îți dai măsura, a ta și a neamului căruia nu-i este rușine cu tine. 

Cu toții avem orgolii. Ne e greu să iertăm, deși știm că trebuie. Dar puterea religiei creștine, putere în sensul că îl îmbunătățește pe om, nu pentru că „se uită” de sus în jos la necreștini, constă tocmai în faptul că încetez să judec aproapele. Pentru că aproapele poate fi chiar El, este El, oricând și permanent. Iar încetarea de a judeca aproapele înseamnă iertare. E mai mult, mult mai mult decât a-mi fi indiferent/tolerant. Și aici este uriașa revoluție pe care a săvârșit-o Iisus la scara omului. Aici este drumul de pe care alunecă mai toate ideologiile și mesajele care învrăjbesc. Este creștinul slab? Nicidecum! Cum așa? Mântuitorul iartă (sau nu!). Iată textul: 

„Creștinismul este religia iubirii, a milei și a iertării. Religia celor slabi deci? A sclavilor? A, nu! Ci mai degrabă a eroilor. A eroilor umili și anonimi; a celor care s-au înfrânt pe ei, a celor care nu mai sunt ai lor, ci ai lui Dumnezeu. 

Cine nu mai cere nimic pentru el, - e creștin. 

Cine nu mai există prin el, - e creștin. 

Cine s-a omorât în trupul lui, în ambițiile și poftele lui, dar trăește în spiritul și în legea lui, care e a lui Dumnezeu, e creștin ... 

Înseamnă însă aceasta că un creștin nu există, nu cere nimic, nu vrea nimic, nu luptă pentru nimic? Deloc. El este, luptă și cere împlinirea legii lui Dumnezeu. 

De-ți va greși aproapele tău de nu de șapte ori, dar de șaptezeci de ori câte șapte, iartă-l pre el. Desigur. De-ți va greși ȚIE! De-ți va greși ție, nu ai niciun drept să-l osândești; căci cine te-a pus pe tine judecător în propria ta cauză: și de unde vei lua puterea să osândești, și hotărârea să execuți? 

Cum de poți aduna atâta tărie în sufletul tău, încât să iei asupra ta păcatul grozav de a te înscăuna ca stăpân peste oameni? Deci iartă-l.  Dar noi mai știm ceva:

Știm că batjocorit, scuipat, pălmuit și spânzurat pe cruce, Christos a gemut îndurător: Iartă-le lor, Doamne, că nu știu ce fac. Dar tot Christos îndurătorul a toate e cel care a luat biciul și a gonit pe zarafii și negustorii cari spurcau casa Domnului.   ...

p.43

 

Căci tocmai asta e sublim în religia noastră: desrădăcinarea subiectivismului și a sentimentalismului obicinuit să centreze toate întâmplările asupra noastră înșine, - și punerea noastră absolută în slujba unei realități transcendente nouă. Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: pentru că noi neexistând ca «noi», insulta ce ni se face nu are obiect, nu există pur și simplu. Iertarea greșalelor greșiților noștri echivalează cu indiferența față de răul care ni se face pentru că acest rău noi nu-l simțim, nu trebuie să-l simțim. Așa fiind iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă terapeutică pentru prelucrarea noastră personală. 

Dar atunci iertare pentru păcate împotriva legii nu există pentru noi; ea nu stă în mâna noastră, ci în mâna lui Dumnezeu; singur Dumnezeu poate să ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrăsneală, și orgoliul acesta ne-ar pierde. 

Încetați deci, mielușei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate; NON DE RE TUA AGITUR! [NU E TREABA TA!]” („Duminica”, în „Cuvântul”, 29 nov. 1926, în „Roza Vânturilor”, pp.41-42).