Abuzurile extrem de grave care au afectat drepturile și libertățile fundamentale ale omului au fost, și încă sunt, constatate de către instanțele specializate ale diferitelor state. Cunoaștem, de exemplu, că la noi, reglementările în baza cărora s-au instituit stări de alertă, s-au dat trei sute de mii de amenzi sau s-a introdus purtarea obligatorie a măștii, toate acestea au fost declarate neconstituționale sau nelegale de către instanțele judecătorești. Așadar, atât Curtea Constituțională, cât și instanțele de judecată au constatat abuzurile.

Deși unii își doresc să uităm evenimentele prin care am trecut, nu putem să nu ne amintim de faptul că elevii au fost nevoiți să stea acasă, iar profesorii se plâng și astăzi că recuperează foarte greu ceea ce s-a pierdut atunci când s-a încercat să se facă școală online. Totodată, foarte mulți bolnavi cu afecțiuni incurabile nu au avut acces la servicii medicale de strictă necesitate din pricina faptului că spitalele le-au refuzat accesul în anumite perioade. În același timp, este imperios necesar să menționăm că absența medicamentelor sau tratamente inadecvate și incendiile din spitale sunt alte lovituri foarte puternice date celor care aveau nevoie de ajutor.

 

Cetățenii plătitori de taxe și impozite au constatat cum se achiziționează 120 de milioane de doze de vaccinuri, iar acum văd cum în Parlamentul European reprezentanții producătorilor acestor vaccinuri spun că nu au avut nicio dovadă că prin astfel de tratamente se oprea răspândirea virusului. Orice om cu un portret rațional solid care a avut curajul să se exprime împotriva obligativității tratamentelor medicale sau a așa-numitelor certificate verzi, un astfel de om responsabil spuneam, era pus la colț de către comandourile neomarxiste și seculariste ale vremii, care socoteau drept conspiraționistă orice poziție realistă sau orice întrebare justificată.

Referitor la ceea ce ar trebui să ne intereseze cel mai mult, și anume protejarea sănătății sufletești, trebuie să spunem din capul locului că în acest interval de timp plin de restricții, Biserica și credincioșii ei au fost obligați să suporte măsuri restrictive extrem de dure.

 

Nu putem omite faptul că, pentru prima dată în istorie, creștinii drept-măritori nu au putut să participe la Slujba Învierii, fiind totodată nevoiți să suporte ofensiva la adresa Sfintelor Taine fiindcă, știm bine, se forța introducerea împărtășirii cu mai multe lingurițe, atacându-se astfel în mod blasfemiator Sfânta Euharistie și modul de administrare a acesteia. 

 

Cunoaștem faptul că toți credincioșii ortodocși care primesc dezlegare se împărtășesc din același Sfânt Potir și cu aceeași Sfântă Linguriță, adică de la însăși Maica Domnului după cum spunea ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului. De asemenea, este cunoscut faptul că autoritățile care pretindeau că ne apară sănătatea ne cereau să luăm binecuvântarea sfinților prin corespondență, să sărutăm sfintele icoane doar cu imaginația, iar la binecuvântarea luată direct de la preot nici să nu ne mai gândim. Știm totodată cum au fost puse în saci trupurile goale ale semenilor noștri care au plecat din această lume, sfidându-se astfel orice prevedere, inclusiv a protocoalelor internaționale.

Am enumerat toate acestea pentru a conștientiza mai bine vremurile prin care am trecut și pentru a ajunge, de fapt, la ceea ce voiam să mă refer extrem de succint. O revistă americană, The Atlantic, propune o așa-numită ”amnistie pandemică”, adică eliminarea oricărei responsabilități în privința a tot ceea ce s-a întâmplat în perioada de restricții masive fără precedent. Se cere așadar o amnistie necondiționată, nici măcar o iertare în adevăratul sens al cuvântului, de parcă n-ar mai conta nici morții din spitale, nici decesele subite de după, chiar și de astăzi, de parcă n-ar mai conta nimic din toate acestea. Este evident că nu sunt îndeplinite nici măcar condițiile minimale ale unei iertări legitime.

 

Părintele Teofil Părăian, arhimandritul vrednic de pomenire de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, vorbea despre condițiile iertării spunând că ”pentru a obține iertarea, trebuie să ceri din suflet să fii iertat, să repari pe cât posibil răul făcut și să te angajezi ca niciodată să nu mai repeți greșelile săvârșite”. Eu nu am auzit vreo autoritate de la noi sau din altă parte, și nici pe cineva dintre cei care îi judecau și îi condamnau pe cei care alegeau să nu opteze pentru un anumit tratament medical, de exemplu, nu i-am auzit spuneam pe acești autori de rechizitorii aspre și neîntemeiate să le ceară iertare celor pe care i-au abuzat sau i-au judecat pe nedrept.

 

Așadar, se vrea absența oricărui decont, nedorindu-se nici măcar o minimală asumare a responsabilității. Fiindcă prima facultate pe care am terminat-o este Facultatea de Drept, o spun cu toată responsabilitatea că este complet nesănătos pentru o societate să nu existe o asumare a greșelilor făcute și niciun fel de asumare a responsabilității pentru abuzurile extrem de grave întâmplate într-un anumit context. Firește că în calitate de slujitor pun pe primul loc iertarea, dar să nu uităm că Dumnezeu oferă amnistia pentru veșnicie numai după ce păcatele sunt mărturisite cu căință la Taina Sfintei Mărturisiri, înaintea duhovnicului. Este, deci, necesară asumarea responsabilității pentru ca astfel de abuzuri să nu se mai comită niciodată.

Mai am, cred, în apropierea concluziei punctului meu de vedere, dreptul la una sau chiar două întrebări. Cum se simt oare, din perspectiva mustrării conștiinței și al sentimentului rușinii, toți cei care, unii vedete de podcasturi, alții făcând parte din diferite domenii de activitate, care i-au atacat într-o manieră furibundă pe oamenii care au avut demnitatea să se opună obligativității și să apere drepturile și libertățile fundamentale ale omului?

 

În același timp, mă întreb cum se simt cei care au lovit cu brutalitate în slujitorii bisericii, care au avut curajul să combată abuzurile și să apere dreptul fundamental și legitim de participare la slujbe a credincioșilor? Am susținut pe tot parcursul perioadei restricțiilor, iar tot ceea ce am scris și am spus stă mărturie în acest sens, poziția extrem de ancorată în credință, pe deplin întemeiată și complet validă a ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, și a tuturor celor care au apărat Biserica și reafirm și acum mulțumirea pe care le-o adresez pentru o astfel de atitudine înțeleaptă.

Să Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ferească Biserica Sa și pe credincioșii ei de necazurile și de suferințele generate de îndărătnicia și abuzurile necredincioșilor și, totodată, să ne dăruiască tuturor demnitate, curaj și pacea scăldată în lumina înțelepciunii.