ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Klaus Iohannis reprezintă exemplul viu al unui politician care a transformat funcția prezidențială într-un decor steril, în care forma prevalează asupra conținutului.
 
Este primul șef de stat din istoria României care a redus această înaltă demnitate la un simplu exercițiu de imagine, complet lipsit de substanță și de responsabilitate.
 
Caracterizat printr-un narcisism instituționalizat, mandatele sale au fost marcate de o detașare clinică față de problemele reale ale României.
 
Președinția sa teatrală s-a remarcat prin discursuri rigide și pauze calculate, care au înlocuit acțiunile concrete. Dacă arta politicii ar fi măsurată în tăcere și vacanțe, Iohannis ar fi un maestru incontestabil.

De-a lungul anilor, Klaus Iohannis a cultivat o imagine de „președinte absent”, un arbitru pasiv care s-a ascuns în spatele unei neutralități convenabile, lipsită de direcție și de leadership.
 
În timpul pandemiei, când țara avea nevoie disperată de un lider, el a fost mai degrabă preocupat să-și perfecționeze stilul pe pârtiile de schi decât să își exercite atribuțiile.
 
Crizele politice au fost întâmpinate cu aceeași indiferență, fiecare consultare la Cotroceni devenind un spectacol mediatic lipsit de finalitate.
 
Declarațiile sale întârziate, lipsite de empatie și încărcate de un formalism rigid au devenit marca unui lider care a refuzat cu obstinație să coboare în arena realităților sociale.
 
Cea mai elocventă ilustrare a preocupării obsesive pentru propria imagine care i-au caracterizat mandatele îl reprezintă turneele externe din ultimul an, când România părea să fie doar decorul pentru construirea viitorului său politic post-prezidențial. 

Relația sa cu justiția și lupta anticorupție, promisiuni-cheie ale campaniei care l-au adus la putere, au fost marcate de o pasivitate inexplicabilă.
 
Proiectul „România Educată” al lui Klaus Iohannis este o altă glumă sinistră jucată pe seama viitorului națiunii. În ciuda consultărilor maratonice și a broșurilor lucioase, pline de promisiuni vagi și obiective imposibil de atins, această campanie de PR prezidențială a reușit performanța de a genera mai multă confuzie decât claritate în sistemul educațional. În plan politic, favorizarea fățișă a PNL-ului a adâncit suspiciunile privind imparțialitatea sa, iar în fața nenumăratelor derapaje democratice care i-au marcat decada nefastă, Iohannis a preferat să rămână un spectator ironic.
 
Toate acestea s-au adăugat la percepția publică a unui președinte al culiselor, mai interesat de loialitățile politice și de ambițiile personale decât de bunăstarea națiunii, nepăsător la haosul pe care îl lasă în urmă.

Lovitura de stat din 6 decembrie 2024, orchestrată de Klaus Iohannis sub masca unei „reconfigurări democratice”, reprezintă apogeul disprețului său față de valorile constituționale, o palmă dată poporului român, care a fost privat de dreptul său fundamental de a-și alege liderul.
 
Într-un gest de o brutalitate și o aroganță fără precedent, Iohannis a răsturnat principiile fundamentale ale statului de drept, transformând Cotroceniul într-un bastion al ambițiilor sale personale.
 
Sub pretextul unor justificări birocratice firave, acest act nu este altceva decât o manevră cinică prin care vocea poporului este sufocată în culisele puterii.
 
Asistăm neputincioși la un spectacol grotesc în care dreptul constituțional al cetățenilor de a-și alege conducătorul este călcat în picioare cu o nonșalanță revoltătoare, într-o țară care pretinde că a lăsat în urmă practicile autoritare ale trecutului.
 
Prezentată drept o necesitate politică, această manevră a fost, de fapt, expresia ultimă a narcisismului său patologic, o tentativă disperată de a-și cimenta controlul absolut asupra unei țări pe care a tratat-o, ani la rând, ca pe propria scenă de teatru politic ieftin. În loc să fie garantul democrației, Klaus Iohannis și-a arătat adevărata față, cea a unui politruc batjocoritor care, atunci când este pus în fața limitelor constituționale, alege să le calce în picioare.

Klaus Iohannis va rămâne în istoria României nu pentru ce a realizat, ci pentru ce a refuzat să facă, să fie un lider al cetățenilor, un apărător al democrației și o voce autentică în fața provocărilor. În loc de asta, moștenirea sa este una a pasivității, a ego-ului mascat sub masca rigidă a formalității și a unui vid de responsabilitate care va trebui umplut de cei ce vin după el.
 
România nu are nevoie de actori în politică. Are nevoie de lideri. Iar Klaus Iohannis, în pofida decorului prezidențial, a fost orice altceva decât asta.