ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



În inima unei Românii zguduite până la temelii, anularea alegerilor prezidențiale din Decembrie a deschis o rană colectivă adâncă, o traumă psihologică ce reverberează prin întreaga conștiință națională. Nu este doar un șoc politic, ci o replică seismică ce trezește fantomele unui trecut ce se dorea îngropat. În culisele puterii, însă, adevărul este și mai sumbru. Elitele României, cuprinse de o frenezie a autodistrugerii, se devorează reciproc într-un spectacol grotesc, alimentat de teroarea pierderii privilegiilor, a fondurilor europene și a conturilor offshore. Tăcerea strategică a administrației Trump în fața acestui haos nu face decât să amplifice psihoza colectivă, transformând incertitudinea în panică. Teama de abandon tulbură un afect social și așa labil, care trece rapid de la mândrie națională la disperare colectivă. Într-o crudă ironie a istoriei, strada a devenit singurul terapeut al unei națiuni traumatizate. Acolo unde instituțiile eșuează, unde politicienii trădează, mulțimea devine ultima redută a speranței, ultimul refugiu al demnității democratice într-o țară care pare condamnată să-și retrăiască, ciclic, propriile coșmaruri.

Privim neputincioși cum țesătura societății noastre se destramă sub ochii noștri, fibră cu fibră, într-un spectacol al dezintegrării colective ce se manifestă cu intensitate crescândă. Furia explozivă ce animă protestele din ultimele luni nu este decât vârful unui aisberg emoțional format din straturi sedimentate de resentimente împotriva corupției endemice, a sărăciei persistente și a incompetenței instituționale evidente. Șocul actual este un simptom al unei boli cronice, incapacitatea de a gestiona trauma trecutului (comunismul, revoluția neterminată, tranziția) și de a construi instituții solide. Anularea alegerilor a acționat ca un „detonator” al resentimentelor celor mai adânci. În această atmosferă sufocantă, anxietatea existențială s-a transformat dintr-o stare individuală într-un fenomen social. Fantoma regimurilor autoritare din trecutul nu foarte îndepărtat bântuie conștiința colectivă, în timp ce spectrul colapsului democratic și economic planează amenințător. „Ne întoarcem de unde am plecat”, șoptesc unii, în timp ce alții își strigă disperarea pe străzi, ambele tabere fiind unite paradoxal prin aceeași deznădejde profundă, alimentată de ciclurile infinite de abuzuri politice.

Structurile cognitive ale națiunii se prăbușesc sub povara neîncrederii. Instituțiile statului sunt percepute acum ca marionete în mâinile celor puternici. Sistemul juridic, mass-media și autoritățile electorale, toate sunt privite prin lentila suspiciunii generalizate. Cetățenii trăiesc într-o perpetuă disonanță cognitivă, prinși între speranța fragilă în integritatea proceselor democratice și realitatea brutală a contestațiilor și a anulărilor electorale orchestrate.

Pe străzi, tensiunea se materializează în manifestații tot mai agitate, unde disperarea se va transforma curând în violență. O tăcere apăsătoare s-a așternut peste segmente întregi ale populației care au capitulat civic, retrăgându-se în fatalismul expresiei „la ce să mai votez dacă oricum se anulează?” Tinerii, moștenitorii naturali ai viitorului acestei țări, rostesc tot mai frecvent cuvântul „emigrare” nu ca pe o opțiune, ci ca pe unica soluție de salvare personală. Poate cel mai devastator simptom al acestui șoc colectiv este fracturarea profundă a solidarității sociale. Societatea nu mai este divizată, ci este de-a dreptul sfâșiată între urban și rural, între generații care par să locuiască în universuri paralele, între cei aparent educați și cei vădit defavorizați.

Pe câmpul de bătălie al conștiinței publice, dialogul a sucombat tragic, lăsând loc unui spectacol grotesc al ipocriziei. Cu banii contribuabililor, guvernul tapetează obsesiv fiecare suprafață media disponibilă cu clișee despre „salvarea democrației”, în timp ce protestatarii scandează până la epuizare aceleași cuvinte, „Turul 2, înapoi!”. Și tot pentru salvarea democrației. Să nu ne amăgim, nu asistăm la simple confruntări civice, ci la destrămarea psihică a unei întregi națiuni. Deceniile de traumă colectivă reprimată își găsesc în sfârșit supapa, erupând prin crăpăturile unei democrații care n-a fost niciodată vindecată, ci doar bandajată superficial. Societatea se zbate convulsiv, asemenea unui organism care respinge un transplant incompatibil. Asistăm neputincioși la prăbușirea nervilor colectivi ai unei națiuni care și-a construit identitatea modernă pe fundații fracturate.

În satele îndepărtate, unde ecranul televizorului încă rămâne fereastra principală spre lume, bătrânii privesc cu detașare problemele societății moderne, ridicând din umeri cu înțelepciunea celui ce a văzut multe: „Astea-s probleme de la oraș, nu ne privesc pe noi." sau „Ce să faci? Nu se poate schimba nimic.” Dar orașele sunt cuprinse de disperare, disperarea după bani. Tânăra generație, hrănită cu realitățile virtuale ale Instagram-ului și crescută în umbra promisiunilor europene, nu mai acceptă această resemnare ancestrală.

Corpul politic este bolnav iar simptomele sunt cele ale unei psihoze sistemice. Ne scufundăm, ca națiune, într-o traumă colectivă ale cărei consecințe vor reverbera pentru generații. Și poate cel mai cutremurător este că, în mijlocul acestui haos emoțional și social, cei care ar putea să dețină antidotul pentru otrava neîncrederii sunt abandonați într-o marginalitate implacabilă, diluându-și zi după zi esența vitală care ar putea vindeca o națiune întreagă. Strategia guvernului e simplă și este preluată din era comunistă: stinge luminile din piață, șterge disidența, rescrie istoria. Dar de data aceasta internetul își va aminti, chiar dacă musculițelor de oțet care lasă puncte negre și dese pe butoane nu le pasă. Ele trebuie să #reziste, ele #nu sunt roboți.

Privită prin lentila clinică, România de astăzi prezintă tabloul clasic al unui pacient care își sabotează propriul tratament. Guvernanții, asemenea unui sistem imunitar dereglat, combat amenințările imaginare prin măsuri autoritare, anularea alegerilor fiind doar ultimul episod dintr-un lung șir de comportamente autoimune. Societatea se scindează dureros între cei care cer transparență și cei care apără cu înverșunare o „normalitate” fantomatică, într-o polarizare cognitivă care blochează orice posibilitate de vindecare reală. Când oglinda societății îi reflectă imaginea stricată, proiecția devine salvarea iluzorie a guvernanților. Protestele nu sunt niciodată expresia legitimă a nemulțumirii civice, ci întotdeauna sunt „manipulate din exterior”, un mecanism defensiv infantil prin care guvernanții evită să-și asume propriile neputințe. La urne, regresia atinge apogeul dramatic: relații simbiotice cu lideri debili, susținerea fanatică a acelorași partide corupte, într-un ritual electoral care seamănă mai degrabă cu o dependență toxică decât cu un exercițiu democratic.

Poate cel mai devastator simptom rămâne resemnarea învățată, această paralizie voluntară a voinței naționale. O treime din populația cu drept de vot preferă să rămână în umbră, convinsă de inutilitatea oricărui gest civic. Pasivitatea în fața derapajelor democratice devine nu excepția, ci regula, nu accidentul, ci însăși esența noii „normalități”. Și totuși, paradoxal, intelectualizăm frenetic. Dezbatem cu pasiune reforme pe care nu le implementăm niciodată, analizăm protestele cu expertiza unor sociologi desăvârșiți, dar fără a produce vreo schimbare. Discursul sofisticat despre transformare a devenit substitutul perfect pentru transformarea însăși.

România de astăzi nu este doar o democrație imperfectă, este un studiu de caz despre rezistența patologică la vindecare, despre o națiune care își construiește propriul labirint psihic pentru a evita confruntarea cu realitatea. Până când nu vom recunoaște aceste mecanisme de autosabotare, până când nu vom înlocui negarea cu acțiunea conștientă, vom rămâne eternii pacienți ai istoriei, mereu diagnosticați, niciodată vindecați.

Diagnosticul este clar, România este acum un pacient care își rupe propriile bandaje. Leacul? Lăsați rana să respire sau priviți cum națiunea sângerează până la moarte. Până nu e prea târziu.