Am descris aici in linii mari o dramă pe care o putem regăsi în orice existență "modernă". Dacă unii dintre noi îi scapă, parțial, e poate pentru că lumea noastră românească nu e decât de prea puțin timp în curs de modernizare, nu adică încă cu totul modernă, și apoi pentru ca lumea românească devine modernă într-o vreme în care lumea modernă ea însăși dă semne de istovire lăuntrică.

Că omul modern a reușit în felul lui? Că dominația lui se-ntinde asupra aerului și pământului, și adâncului apelor? Că ochiul lui, ajutat de telescoape, numără miliarde de stele ale cerului atingându-le chiar cu cealaltă parte a bolții înstelate; sau că, artilerist al infinitului mic, desface stihiile și implinește idealurile alchimiștilor căutători ai pietrei filosofale? Că spațiul dintre viu și mort se micșorează ne-ncetat, că iscodirile lui istețe lipesc nasuri, ochi, ficați, învie inimile care nu mai bat și prelungesc ani întregi funcționarea plămânilor paralizați, cu aparate?

Cine ar putea-o tăgădui?

Dar că prin aceasta omul și-a aflat un nou echilibru spiritual, o poziție armonică, un rost în univers, cine ar putea să o afirme? Răsunătoarelor lui triumfuri din afară, le răspund - cum am mai spus - amarele lui prabușiri lăuntrice.

Aceleași laboratoare care cultivă vaccinuri binefăcătoare destinate să cruțe mii de vieți sunt puse în slujba puterilor drăcești ale distrugerii în căutarea armelor de război microbian. Mintea care se apropie de posibilitățile de transmutație e preocupată de aflarea razei ucigătoare, a gazelor care ard și de prezența cărora să nu-ți dai seama decât când nu mai e nimic de făcut, de mijloace de a arunca cât mai mult fier ucigător, cât mai departe, mijloace de a folosi apa, aerul, lumina, vânturile, focul și chiar trupurile omenești sacrificate, pentru a distruge om pe om. Uzurile care au dat omului stăpânirea icariană aruncându-l în aer cu 200 metri pe secundă nu a adus oare omenirii și teroarea căderii - și nu numai peste taberi - a păsărilor stymphaliene?

Și nu e ciudat că omenirea aceasta "modernă", care își zice "creștină", dumneavoastră, eu, am ajuns să putem gândi cu vis și cu sânge rece, ba chiar să facem planuri, de așa îndeletniciri, și că exercitarea întrebuințării acestor mijloace a devenit peste tot nu numai o datorie, ci principala datorie a ceasului de față, în toată omenirea, poate cu excepția zulușilor!

Ce dovadă mai evidentă de vedenie fragmentară, spartă, de lipsa de viziune a întregului, decât aceste lucrări? Nu, propășirea tehnică nu e dătătoare de seamă de schimbările omului lăuntric.

Schimbarea în sens demiurgic a omului lăuntric, a ce știe și a ce poate, determina progresul lui tehnic, pentru că-i liberează posibilitățile. Si vechea Alexandrie a cunoscut mașina cu vapori, însă fiindcă omul alexandrin era alt om. Iscodirea lui nu era socotită decât ca o iscodire năstrușnică.

Abia dacă progresele acestea tehnice schimbă aspectul concret al lucrurilor. Funcțional însă omul de azi, ca și omul de la începutul timpurilor moderne, ca si Adam, e amenințat în primul rând de propriul lui succes.

Nu trebuie să ne înșelăm. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru creștinism. Cum n-a fost nici cea care pleacă. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor număra oile de capre, însa nu se vor despărți cum nici grâul de neghină! S-a schimbat numai sensul ispitelor!

Puterile celor ce intră în acest apocalips sunt numărate. Nimic mai primejdios decât să intri-n el naiv și fără să știi ce te așteaptă! 

Mircea Vulcănescu

(3 martie 1904 - 28/29 octombrie 1952) 

Fragment din conferința "Creștinul în lumea modernă", susținută de filosoful-martir în aprilie 1940