În ciuda a ceea ce cred mulți, Putin are toate șansele să iasă învingător din acest război. Mai întâi, datorită armelor pe care noi i le-am dat, apoi datorită armelor pe care le are dar nu le-a folosit încă și, în fine, pentru că Rusia nu își permite să piardă.

O analiză devastatoare a lui François Martin în Le Courrier des Stratèges pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Avem prea mult tendința – mai ales sub presiunea propagandei americane – să nu privim acest război cu ochi reci, de geopolitician, ci prin ochelarii dorințelor noastre.

Putin este conștient de această eroare, constând în a-l minimaliza în permanență, și se folosește de ea pentru a-și disimula forțele și intențiile.

Aceasta este cea dintâi dintre armele pe care i le-am pus la dispoziție – și continuăm să o facem: să îl luăm pe Putin drept un imbecil și pe ruși drept niște incompetenți. (1)

În plan economic, de exemplu. Toată lumea a înțeles acum că i-am oferit noi înșine lui Putin arma sancțiunilor, care s-a întors împotriva noastră.

Într-adevăr, unul dintre obiectivele sale (și nu cel mai puțin important) era de a găsi o pârghie prin care popoarele occidentale să se întoarcă împotriva guvernelor lor.

Pentru a pune în mișcare această pârghie, nici măcar nu are nevoie să se folosească de amenințarea tăierii energiei, nici să o pună în aplicare. Am făcut-o noi înșine!

La fel, în plan diplomatic. Putin, asemenea tuturor șefilor de stat, știa că multipolarizarea lumii se declanșase de multă vreme. (2)

A fost nevoie ca noi, Occidentul, să punem la ONU majoritatea țărilor cu spatele la zid, somându-le să voteze sancțiunile și obligându-le astfel să își aleagă tabăra. Nu au ales-o pe a noastră. (3)

Proastă decizie din partea noastră. Într-adevăr, în loc să le forțăm să se poziționeze împotriva noastră fără cale de întoarcere, trebuia să facem presiuni discrete și cu răbdare, asupra fiecăreia în parte, pentru a-i izola pe ruși.

Noi, în schimb, am făcut exact contrariul. Și cu câtă stângăcie!

Pe plan militar, din 2014 încoace, am făcut Ucraina prizonieră  a unei doctrine defensive (4), lipsindu-i astfel pe ucraineni de libertate de manevră.

Tocmai acestei doctrine îi „datorăm” faptul că rușii au cucerit, în câteva luni, cu o armată mult inferioară numeric (culmea!), 25% dintr-o țară mai mare decât Franța.

După bătălia de la Izium, doctrina occidentală s-a schimbat. A devenit flexibilă și ofensivă, dar, în mod evident, este prea târziu.

Vine „rasputița” (vremea noroaielor), apoi marile geruri din timpul iernii.

Chiar dacă trupele NATO (5) ar profita de aceste ultime zile de răgaz pentru a câștiga cât mai mult teren posibil (6), pierderile nu ar fi considerate de ruși ca fiind strategice.

Dimpotrivă, dacă rușii își vor fixa inamicii în afara frontului principal, răgazul va folosi obiectivelor celor dintâi.

Rușii doresc să cucerească centrul Donbasului: Bahmut, apoi Slaviansk și Kramatosk. Ei speră că odată ce noile trupe (300.000 de soldați cel puțin) vor fi integrate, vor reuși să recucerească cu ușurință, în miezul iernii, ceea ce au pierdut.

Însă Graalul, cel mai frumos cadou pe care i-l puteam face lui Putin, este ceea ce, cu multă mândrie, considerăm că este marele nostru atu: covorul de bombe mediatic prin care îl sufocăm pe Putin și ai lui sub o căruță de ironii, de dispreț, de umilințe și de ură.

O idee „magică” (nu are cum să nu funcționeze, de vreme ce noi credem în ea), dar care, în realitate, nu este decât o isterie.

Ar fi suficient să stăm și să ne gândim puțin pentru a pricepe ce eroare am comis. Făcând acest lucru, politicienii, analiștii și ziariștii zeloși nu au realizat că, în rândurile opiniei publice occidentale, nu îi conving decât pe cei care erau deja convinși.

Dar mai ales că îi puneam la dispoziție lui Putin arma de care avea cea mai mare nevoie: posibilitatea de a face să înțeleagă opinia publică de la el din țară că războiul nu era unul de cucerire în străinătate, nu era un război al Rusiei contra Ucrainei, ci un război existențial, de apărare internă împotriva Occidentului care dorește distrugerea definitivă a țării sale și a locuitorilor săi.

Astfel, era crucial ca rușii să nu se considere ca americanii în Vietnamul de Sud, ci ca Vietnamul de Nord însuși.

Se știe cât de delicată este într-o țară sarcina mobilizării generale pentru război (7).

Putin o știa mai bine ca oricine, motiv pentru care nu a mobilizat, pentru prima parte a acestei operațiuni, alături de forțele din Donbas, decât armata de profesioniști, pe ceceni și pe „particularii” de la Wagner.

Lansând prea devreme o mobilizare generală, sau chiar chemând sub arme doar rezerva, în timp ce opinia publică nu era suficient de pregătită și de „polarizată”, ar fi riscat o reacție socială și politică foarte periculoasă.

Pentru noi, și în acest caz, ar fi fost esențial să îi menajăm pe ruși, ba chiar și pe Putin, pentru a nu crea sau consolida această „legătură patriotică” între el și poporul lui.

Pentru a nu-i împinge pe ruși în brațele lui Putin, ar fi trebuit, dimpotrivă, să adoptăm o atitudine „low profile”, asigurându-i astfel:

a)  că nu au de ce să se teamă de noi și că nu eram dușmanii lor;

b)  că Putin s-a băgat într-un război inutil împotriva Occidentului pașnic.

Or, noi am făcut exact contrariul. (8) În asemenea măsură încât i-am convins definiv pe ruși de proiectul nostru genocidar la adresa lor.

Astfel, popularitatea lui Putin a ajuns la un nivel fără precedent.

Inițial, el era urmat doar de geopoliticienii din anturajul său, de o parte din armată și de segmentul cel mai naționalist din opinia publică.

Astăzi, Putin are în spatele lui, cu excepția unor oligarhi care vor rămâne atlantiști orice s-ar întâmpla, o țară întreagă de 144 de milioane de locuitori.

Bine jucat din partea noastră! Pentru a da putere adversarului, nimic nu putea fi mai catastrofal.

Acum, când răul a fost făcut, Putin are în sfârșit justificarea de care avea nevoie (9). Cât se poate de logic, el a putut rusifica teritoriile viitoarei Novorusia (10) făcând apel, într-o primă etapă, la rezerviști. Înainte de a recurge mâine, dacă va fi necesar, la mobilizarea generală.

Cu 24 de milioane de soldați mobilizabili, Putin dispune de o forță colosală într-un război în care, în final, nu tehnica va tranșa deznodământul, ci capacitatea de a angaja oamenii.

Ceea ce Occidentul nu va face niciodată, atâta vreme cât războiul se va limita la Ucraina.

Iar Putin va face totul pentru ca războiul să nu depășească granițele Ucrainei.

Dar el are la dispoziție și alte arme de care nu s-a folosit încă:

A oferit o idee despre ele distrugând în câteva zile aproape 50% din capacitatea electrică a Ucrainei.

De ce a făcut asta și de ce acum?

Am uitat, și în acest caz, că ne aflăm în fața uneia dintre cele mai puternice armate ale lumii și i-am luat drept slăbiciune sau neputință reținerea, ca și cum nu ar fi putut provoca mai multe distrugeri.

În mod ridicol, am făcut naveta la Kiev pentru a discuta cu liderul ucrainean cele mai potrivite moduri de a-l ajuta în luptă, fără să ne treacă prin cap că Putin ar fi putut distruge întregul Kiev într-o singură zi.

De ce ne-a lăsat să o facem?

Este ca și cum, în Al Doilea Război Mondial, nemții le-ar fi permis lui Churchill și De Gaulle să meargă să se întâlnească cu guvernul de la Vichy pentru a discuta despre Rezistență.

Iar noi nu ne-am pus nici o întrebare?

În mod evident, Putin aștepta un semnal. Cel al unei intenții de negociere. Dar acesta nu a venit.

Refuzând sistematic negocierile (11), închizând noi înșine ușa pe care el o lăsase deschisă timp de șase luni, i-am dat și în acest caz o altă undă verde: cea de a alege el însuși condițiile escaladării. De a distruge restul Ucrainei pe care până atunci îl cruțase, și de a-și definitiva opera de construire a Novorusiei.

În această nouă fază, până să utilizeze, așa cum se încearcă să se sugereze, bombe nucleare tactice sau gaze toxice, sau să distrugă în Polonia bazele NATO unde sunt formate trupe ucrainene pentru la primăvară, Putin are la dispoziția sa o vastă paletă de mijloace pentru a paraliza complet Ucraina: tăierea sistematică a drumurilor, căilor ferate și podurilor în părțile de vest și de nord sau chiar izolarea Kievului însuși, distrugerea instalațiilor din portul Odessa, sau întreruperea gazoductului ruso-ucrainean (12).

Cum se face că nu ne-am pus nici una din aceste întrebări?

O altă armă de care Putin nu s-a folosit încă este Iarna.

De la Napoleon și Hitler, această perioadă a anului este cea a unora dintre cele mai mari victorii militare ruse.

Frigul va veni exact în momentul basculării situației, cel în care armatele NATO și-au epuizat, deocamdată cel puțin, prin numeroase atacuri eșuate, capitalul lor de oameni și arme.

Dar în care Rusia și-l reface pe al său cu cei 300.000 de rezerviști.

În plus, iarna va afecta foarte puternic nu doar trupele ucrainene, dar și populația, privată de electricitate și de apă. Aceeași populație pe care Putin a avut grijă să o cruțe până acum, sperând că această „reținere” va fi interpretată  ca o portiță lăsată deschisă pentru negocieri.

O oportunitate pe care Occidentul a refuzat-o.

În fine, nu poate fi uitată amintirea Stalingradului, una dintre cele mai mari și mai hotărâtoare bătălii din istoria omenirii. Care a fost împotriva inamicului nazist, ai cărui descedenți sunt, într-un fel batalioanele ucrainene admiratoare ale lui Bandera.

Aceiași adversari, aceeași perioadă. Cum să nu îți treacă prin cap că rușii vor încerca să le repete adversarilor de acum „figura de la Stalingrad”, atrâgându-i încă o dată într-o capcană, pentru a-i încercui, izola, înfometa și lichida în timpul iernii?

Și cum să nu realizezi că Herson ar fi locul perfect pentru asta?

Și cum să nu te gândești că americani și ucraineni vor fi teribil de tentați să își asume acest risc, ca un șoarece în fața capcanei cu brânză, în condițiile în care, cei dintâi mai ales, aveau nevoie disperată de o victorie pe care să o poată prezenta ca „decisivă” încât să atenueze eșecul așteptat în alegerile de la jumătatea mandatului?

Dar mai există și un alt aspect care joacă puternic în favoarea rușilor: ei nu își permit să piardă!

Într-adevăr, tratând acest conflict într-un mod „clasic”, adică în care trebuie să-ți lovești adversarul pentru a-i provoca pierderi cât mai mari și a-l determina să negocieze, săvârșim o eroare majoră: cea de a nu înțelege că nu ne aflăm într-un univers „clasic”, ci într-un univers „nuclear”, care este total diferit.

Într-un asemenea context, orice concesie este fatală pe plan geopolitic.

Rușii știu că dacă negociază de pe o poziție de slăbiciune militară, nu vor obține niciodată ceea ce vor mai presus de orice: demilitarizarea Ucrainei.

Se vor găsi, în acest caz, în situația inversă, ca și când, în 1962, Statele Unite ar fi fost constrânse să accepte rachete rusești în Cuba.

Imposibil de acceptat! Escaladarea nucleară ar fi singura ieșire.

Așadar, rușii pot câștiga pe plan militar și își impun condițiile.

Dar NU pot pierde, fără a trage lumea întreagă după ei în maelström.

În cartea sa, Leaders, Richard Nixon povestește că cei mai buni negociatori cu care s-a confruntat erau cei capabili să se plaseze ei înșiși pe buza prăpastiei, pentru a arăta că le este imposibil să dea înapoi mai mult de atât.

El spunea că, dintre toți, cel mai abil era Haffez Al-Assad, tatăl lui Bashar, care îndrăznea să se arunce el în gol pentru a-i obliga pe alții să-l scoată de acolo și să-i dea ce dorea.

Într-un fel, rușii se găsesc în această situație: a pierde acest război ar fi pentru ei o „prăpastie politică” de neimaginat.

Cum spune John Mearsheimer, pentru ei chestiunea este existențială. De viață și de moarte. (13)

Din acest motiv, pentru că nu se integrează modelului „clasic”, analiștii noștri care repetă fără istov„rușii trebuie loviți pentru a negocia” se înșală.

Mai mult, ne mint și ne împing spre catastrofă.

Din fericire, este probabil că americanii (care, pentru moment - să repetăm acest lucru - nu au nimic de pierdut continuând), după ce vor „împinge dopul” până la capăt, pentru a-și testa adversarul, vor fi obligați, la un moment dat, să se oprească și să negocieze.

În mod paradoxal, acest lucru se va realiza cu atât mai bine cu cât Rusia își va fi atins anterior obiectivele militare. Lucru mai mult decât probabil, după cum demonstrează excelentul interviu de la TVL al ziaristului Sylvain Ferreira (14).

Să sperăm că astfel vor cădea de acord în fine în privința unui statut demilitarizat pentru Ucraina, lucru cerut de Rusia de 20 de ani încoace.

Așa și numai așa vom avea pace.

Monstequieu spunea:

„Responsabilii războaielor nu sunt cei care le poartă, ci cei care le-au făcut inevitabile.”

O observație de mare bun simț.

În cazul de față, este ușor de sesizat cine sunt unii și cine sunt ceilalți.

Note

1.  https://lecourrierdesstrateges.fr/2022/09/20/les-etats-unis-et-lotan-commettent-lerreur-capitale-dans-une-guerre-sous-estimer-leur-ennemi-par-francois-martin/

2.  În 1970, Occidentul reprezenta 25% din populația lumii și 70% din bogățiile ei. Astăzi, nu mai are decât 12% din populație și 40% din bogății. Și tendința continuă.

3.  Cf. afrontul recent al Arabiei Saudite adus americanilor legat de producția de petrol. Astăzi, „Pactul Quincy”, baza politicii americane în Orientul Mijlociu este mort. Un moment istoric provocat de lipsa noastră de răbdare în legătură cu Ucraina.

4.  Conform instrucțiunilor date în 2014 de către Victoria Nuland, numărul 3 din Departamentul de Stat, însărcinată cu Ucraina, pentru alcătuirea viitorului guvern de la Kiev, post-Maidan: „rușii trebuie împinși spre un conflict armat”. De aici 1) o politică de provocare permanentă (derusificare, martirizarea Donbasului, NATO-izare, laboratoare bacteriologice, vânzări de arme și antrenare militară etc... și 2) o strategie pur defensivă, de tipul Primului Război Mondial cu a) construirea de-a lungul liniei frontului din Donbas a unei linii de apărare de genul „Liniei Maginot” în care rușii ar fi trebuit să se poticnească (nu au făcut-o) și b) un sistem de apărare urbană în interiorul aglomerațiilor din orașe, pe cât posibil în spitale, școli, maternități sau chiar mănăstiri, pentru a-i obliga pe ruși să răspundă și a-i acuza.

5.  Nu mai putem vorbi acum despre trupe ucrainene. Războiul a atins o nouă dimensiune.

https://lecourrierdesstrateges.fr/2022/10/10/la-guerre-dukraine-est-elle-en-train-de-devenir-une-guerre-mondiale-par-francois-martin/

6.  Într-o tentativă de a cosmetiza situația Democraților la alegerile din SUA de la jumătatea mandatului, care au loc pe 8 noiembrie.

7.  Cf. ezitările lui Roosevelt, în Al Doilea Război Mondial, înainte de revenirea sa în conflict, în decembrie 1941, adică la doi ani de la începutul său. A avut nevoie să pregătească opinia publică.

8.  Până acolo încât să interzicem sportivilor ruși dreptul de a participa la competițiile internaționale, să schimbăm numele unor colegii ca Dostoievski sau Soljenițîn sau să încercăm interzicerea turiștilor ruși de a vizita Europa. Ar fi trebuit să facem exact invers: să îi primim cu brațele deschise!

9.  Un gest cu atât mai stupid din partea noastră cu cât poporul rus are o propensiune naturală spre jertfă și martiriu. Din momentul în care au început să creadă că Satana luptă pe viață și pe moarte împotriva lor prin intermediul Occidentului, va fi imposibil să îi mai determini să renunțe. Iar dacă Putin ar dispărea, acest sentiment va fi și mai puternic, iar regimul care îi va lua locul va fi și mai dur. Cum de nu pricepem?

10. Care va cuprinde obligatoriu Odessa.

11. În vreme ce tocmai asta ar fi trebuit să facem, pentru a liniști populația rusă în privința intențiilor noastre.

12. Lucru pe care l-ar putea face odată ce va fi instalat în Turcia terminalul gazeifer recent negociat.

13. Pentru americani, în schimb, nu este. Din acest motiv, probabil, pentru ei componenta economică (monopolul vânzărilor de arme, de energie și de materii prime în toată Europa) și cea politică (controlul total asupra Europei) sunt motivele prioritare.

14. https://www.youtube.com/watch?v=AscrJwA08Ug