Cazul Mircea Vulcănescu - subsecretar de stat la Finanțe și membru marcant al Școlii Gusti, inițiatorul fenomenologiei românești și al gândirii despre noi înșine („Dimensiunea românească a existenței”).

Mulțumim nefericiților că vor să ne reamintim istoria. De ce a fost lichidat Vulcănescu? - să înțelegem ce au cu el iar moartea lui martirică deranjează. Răspunsuri din și pe baza Arhivelor Securității, preluate de lucrarea extraordinară a Dorei Mezdrea, „Nae Ionescu și Discipolii săi în Arhiva Securității. Volumul V: Mircea Vulcănescu”, Eikon, 2013:

1. Pur și simplu, așa a hotărât Uniunea Sovietică - Stalin avea în plan lichidarea elitelor (cam 10% din populația) - a celor mai competenți din popoarele pe care vroia să le comunizeze. Comunismul e incompatibil cu hărnicia, credința, munca și cultura. Dora Mezdrea în Prefața: „Iar când aceste condamnări se fac prin falsificarea legii 312/45, interpretată, în condamnarea finală, în sensul «că ceea ce se pedepsește este nu dezastrul național, ci cel internațional, provocat URSS-ului», apelând la «pedepsirea prin analogie și faptul periculozității, două principii din dreptul sovietic”, extrase de Primul Procuror din Istoria diplomației, apărută sub îngrijirea lui V P Potemkin, în editura Cartea Rusă, abuzând de noțiuni teoretice care nu au nici valoare doctrinară pentru dreptul penal”, este limpede că avem de-a face nu cu un proces al condamnării celor vinovați de dezastrul țării, ci de un proces al trădării intereselor naționale ale unei puteri străine, care va duce la înrobirea României pentru 5 decenii, care va trebui reevaluat și denumiți adevărații vinovați.”

2. Pentru că a reușit performanța extraordinară să apere România de presiunile uriașe ale Germaniei naziste (competență): relația cu Germania a însemnat pentru România nu înrobire economică, ci un excedent comercial de 8 vagoane și jumătate de aur - unic în istoria celui de-al doilea război mondial. Doar americanii au terminat cu surplus războiul! Armata germană își plătea toate furniturile primite din România, pe front, în aur sau devize libere. Nu în ultimul rând, a reușit, împreună cu miniștrii săi să importe armament și tehnologia necesară fabricării parțiale a acestuia în țară, așa încât România și-a refăcut integral o armată (Armata 1), cu care i-a alungat pe hortiștii unguri din România, eliberând Ardealul în 1944 - armata măcelărită de Stalin la Oarba de Mureș și la asediul Budapestei. O parte dintre hortiști au fost, însă, reținuți de Armata Roșie și cu ei au populat primăriile și Securitatea. Este limpede că aceste vagoane de aur au fost furate de ruși. În general, a fost lichidat pentru că România a importat mai multă tehnologie din Germania decât a exportat materii prime, pentru că trupele române erau în întreținerea trupelor germane după Stalingrad (!), a exportat mai puțin în Germania decât până în 1940, pentru că a inversat foarfeca prețurilor în relația cu Germania - prima putere militară a continentului! Cum să ierți așa ceva?! „România a dat Germaniei, în total, calculate în valori antebelice, neschimbătoare, mărfuri mai puține decât a luat, chiar dacă se scade valoarea armamentului importat, despre care se zice că a fost utilizat în folosul Germaniei, și chiar valoarea armamentului importat din Germania, indiscutabil folosit pentru nevoile «proprii», adică împotriva Germaniei, în a doua parte a războiului.

În această situație, România a izbutit totuși să devină creditoare a Germaniei, semn că i-a vândut, în genere, mărfurile mai scump decât a cumpărat de la ea.” (Nota amănunțită Ad.4, [p.58], la 16. Memoriu către „Parchetul General, Curtea de Apel București, Cabinetul XII Justiție, Dosar nr. 2306/1946 privitor pe acuzatul Mircea Vulcănescu” – p.43, în Mezdrea, p.62)

„Și aș mai dori ca Onorata Curte să mai rețină și că armata care plecase în Răsărit fusese pusă – prin Convențiile de Stat Major: Becker - Șteflea și Hauffe – Tătăranu în subzistența armatei germane, așa încât să nu constituie o sarcină pentru țară; iar armamentul ce i se livra pe front era trecut într-un cont special, care nu intra în realitate în sarcina României, ci numai pro-ordine și era lichidabil la pace, în condiții aleatorii.” (Mezdrea, p.425)

3. Pentru că a arătat contribuția românească la cultura universală și pentru că a susținut că există un „om românesc” cu calități și defecte cu demnitatea propriei culturi în lume - noi râdem, dar acest lucru era o calitate mortală pentru serviciile de securitate sovietice. Iată declarație DIN ANCHETĂ - deci noua securitate vroia să certifice această dovadă de „iredentism antisovietic”: „Profesorul Petrovici a răspuns [în cadrul unei ședințe de guvern din 1940] arătând că istoriografia noastră oficială a avut până acum mai ales un caracter defensiv și receptiv, care s-a mărginit să expună influențele suferite de poporul românesc din partea altor neamuri, neglijând contribuția românească la istoria lumii din alte părți, cu care am avut totuși legături strânse.

Am spus atunci și eu că n-ar fi rău de amintit, în acest sens, că un Domn român a dat primul cod civil Rusiei, referindu-mă la traducerea în rusește a Bazilicalelor, ieșite din Academia din Iași a lui Vasile Lupu. (Pe atunci, legea bisericească era singura legislație civilă în Răsărit.)

Nu văd cum afirmarea unui adevăr de ordin cultural – a cărui amintire și-ar găsi locul foarte cuviincios în cadrul A.R.L.U.S.-ului, poate fi considerată ca un act de iredentism sau de 'imperialism' cultural, economic, sau politic.

A pretinde altceva ar însemna să calificăm drept iredentism și amintirea lui Simion Movilă la strălucirea Bisericii Rusești pravoslavnice, și amintirea rolului lui Dimitrie și a lui Antioh Cantemir în fundarea Academiei Rusești, și aceea a însemnătății Spătarului Milescu în istoria diplomației moderne a Rusiei, atunci când s-ar pune în discuție chestiunea rostului și a contribuției noastre la istoria neamului vecin, de la Răsărit.

Ca și cum n-am fi decât de ieri, de alaltăieri, ori n-am fi contribuit cu nimic la istoria acestei lumi, ca să ne putem închipui că ajunge să nu spunem un lucru, ca să-l facem să nu fie!”

(CNSAS, fond penal 232, vol. 10, f. 112-185, în Mezdrea, p.49)

4. Pentru că avea simțul timpului, „om de nădejde”. Cum adică? Era omul Adevărului. Simțul timpului înseamnă patriotism fără rest - o calitate de neiertat pentru serviciile rusești. „1) am intrat în guvern din ordin, după ce am încercat să trec de la mine acest pahar, pentru că români se băteau cu români, pe străzi [rebeliunea legionară], în fața armatelor străine, care amenințau să arbitreze conflictul în interesul lor.

În clipa aceea, Țara era răstignită și haina îi fusese sfâșiată; și cu ea, idealul tinereții mele! ...

Nu se asemăna, poate, decât cu ceasurile cumplite, de cumpănă, de la începutul anului 1918!

Am intrat atunci în guvern fără să mă gândesc la altceva, decât la curăția intențiilor mele românești și la putința de a face bine.

Nu mi s-au pus nici probleme de răspunderi, nici probleme de ideologie, ci mi-am pus înainte numai gândul de a servi;

2) am stat deci în guvern ca să ajut! Să ajut Țara să iasă din impasul în care nu eu o pusesem. Să ajut pe cei obidiți, care se trudeau să-și ducă crucea lor. Era o sarcină relativ ușoară ...

Nesfârșit mai ușoară decât sarcinile pe cari și le-au asumat alții dintre noi! Dar tocmai de aceea m-am silit din toate puterile să fiu treaz! Să nu las ispitit de somn sau de amăgiri și să las candela fără untdelemn, ca fecioarele nebune.

3) n-am plecat din guvern când am simțit că barca începe să ia apă, pentru că am considerat că o datorie morală elementară împiedică pe un om în post să părăsească o corabie care se îneacă...

Știu reacția șoarecilor ... Și pe a politicianilor. Dar eu n-am fost politician ...

Am fost, mai curând, neconformist!

Dar m-am silit să fiu om de nădejde! ...

[U]n om de nădejde nu poate spune niciodată că nu mai este nimic de făcut. Chiar împotriva evidenței.

...în preziua bătăliei de la Marna, acest [Charles] Péguy zice ..., descriind într-unul din poemele lui: Rugă Fecioarei, pe care l-am tradus în singurătatea celulei mele de la Aiud, temeiul pentru care omul de nădejde (care își propune să servească, spre deosebire de politician, care pretinde să poruncească), se hotărăște să făptuiască, chiar atunci când alegerea lui are a se face, ca și pentru politician, nu între bine și între rău, ci între două rele, din care unul îi poate aduce căința, iar celălalt, numai păreri de rău.”

(Mezdrea, pp.454-455)

5. Pentru a reușit să apere Țara în condiții imposibile. Înțelegem că situația era, din nou, intolerabilă pentru dușmanii acestei Țări. Să ne gândim astăzi: câți miniștrii, secretari de stat apără Țara și nu fac lucruri PE SEAMA ROMÂNIEI, devalizând-o cu orice prilej? Ne vine greu să citim:

„În aceste condițiuni, se vede că argumentarea Secției a VIII-a, care încerca să tragă din participarea ministrului de Finanțe și a mea la finanțarea armatei germane, în perioada anterioară războiului, un argument, spre a dovedi militarea mea pentru hitlerism, în sensul art.1, a, sau măcar contribuția mea militantă, la pregătirea sau desăvârșirea permiterii intrării acestei armate germane pe teritoriul Țării, intrare care, la rândul ei, ar fi pus pe Conducătorul Statului în situația de a declara războiul, este inadmisibilă.

A pretinde altceva ar constitui o gravă denaturare a faptelor, când e dovedit că nu am dat, personal, niciodată, nici un ordin de finanțare și nu am transmis vreunul în această perioadă, și când chiar ordinele date de minister, în acest timp, în legătură cu această pretinsă finanțare, nu sunt ordine de finanțare propriu-zisă, ci numai ordine de repartiție către autoritățile românești a unor sume aflate la dispoziția armatei germane, în virtutea unor convenții semnate anterior venirii noastre la guvern și pentru plata către autoritățile românești a unor servicii deja efectuate..., în virtutea unor convenții încheiate cu acele autorități, tot înaintea venirii noastre la guvern și fără consultarea Ministerului de Finanțe. ...

[A]ceeași acuzație este, de asemenea, absolut inadmisibilă, de vreme ce se dovedește că toate notele, rapoartele etc. ale ministrului meu către Conducerea Statului și ale mele către ministrul meu, care le-au premers, nu au avut alt obiect decât:

1) oprirea, îngrădirea și controlul acestei așa-zise finanțări de către autoritățile românești [către germani];

2) utilizarea R.M. [mărci germane] aflate în soldul B.N.R., provenit de pe urma acestor operații, pentru nevoile statului român, transformând astfel așa-zisa finanțare a armatei germane într-o finanțare a nevoilor proprii; precum și

3) cererea și obținerea din partea nemților de acoperiri speciale a efortului de finanțare făcut pentru ei, cu mărfuri achiziționate pe credit de la ei de statul român; precum și

4) de acoperire cu aur și devize libere către B.N.R. a emisiunilor făcute (aparent) în favoarea lor.

Și, când se dovedește că acest sistem de măsuri a dat rezultate, transformând o situație amenințată să devină catastrofală într-o situație favorabilă pentru Țară, nemaiîntâlnită nicăieri în cursul războiului!” (Ultimul cuvânt în Mezdrea, 452-454)

Ne oprim aici.

Vedeți: Mircea Vulcănescu rămâne în memoria poporului român. AVEM FILMAREA ȘEDINȚEI ȘI LISTA RUȘINII! Dărâmarea bustului Sfântului Închisorilor Mircea Vulcănescu a CĂZUT LA VOT! Pompiliu Diplan: Este doar începutul! Nu ne vom opri din luptă!

PS: Să ne înțelegem. Ce se întâmplă acum legat de Mircea Vulcănescu și dulcegăriile antiromânești pe marginea legii educației din Ucraina practicate de neokominterniștii numiți „profesori universitari” de pe la Ștefan Gheorghiu 2 (inițiat de filiera Iliescu/Secăreș/Florian) sunt în aceeași paradigmă cu asasinatele practicate manu propria de Silviu Brucan, continuate de Gall Erno și Zigu Ornea după 1948 privind „sociologia burgheză din România” care trebuia băgată în lagărul culturii arestate, după lichidarea fizică a exponenților, până la TVR în decembrie 1989 de Brucan & Co, apoi prin operațiunea de spălare a creierelor numită „generația pro” - care a dat principalul partid securistoid și de stânga de la noi, și până astăzi prin Servicii și Institute care căpușează încă odată dreptul românilor de a gândi și de a avea acces la propria istorie, de a se organiza implicit, lucru care se vede în cea mai mare emigrație din istoria Europei contemporane. Problema este că din 10 tineri, impresia mea este că o majoritate de 8 nu mai are acces la sensibilitatea istorică, dacă nu „le pute românescul”, iar din cei doi rămași, unul e prea stresat să fie coerent, mai rămâne unul. Rămân să mărturisească 1 din 10. 10%. E mult, e puțin?! Dumnezeu știe, El are planurile Lui cu noi. Eu știu că greșelile, inclusiv lenea de a simți, lenea ca luxul de a fi stresat, deci absența de la mărturisire, se plătesc.