Scrise cu aproape opt decenii în urmă, într-o epocă tulburată de război și de amenințarea unui regim dictatorial, cuvintele Cuviosului Părinte Arsenie devin răspunsuri profetice la neliniștile actuale, când traversăm cumplite momente de clătinare prin epoca bulversată ideologic.

Cuviosul Părinte își depășește epoca, vorbind nu despre calea supraviețuirii pe care orbecăim, ci despre minunata cale „a trăirii învățăturii creștine, în toată adâncimea ei și în toată sinceritatea noastră”[1], încredințându-ne că aceasta rămâne „singura cale senină”, „singura cale sigură, pe care trebuie s-o învățăm mereu, în fiecare rând de oameni”.[2] Poate că Istoria pare acum mai mult decât oricând o sumă de evenimente care-și au explicația exclusiv în logica pământească, dar Cuviosul corectează gândul nostru astfel: „Sus în Cer, la cârma nevăzută a lumii se rânduiește ce să fie jos pe pământ, cu toți și cu fiecare. Dar cele ce vin să se întâmple pe pământ tot de pe pământ își iau plecarea”.[3]

Iar Cuviosul Părinte Arsenie începe cu acel aproape de neînțeles pentru noi „toți să fie una”. Începutul e atât de abrupt pentru noi cei neobișnuiți „să fim una”, încât s-ar putea ca toate cuvintele ce urmează să le resimțim ca pe niște poveri de nesuportat. „Mântuitorul încă are un cuvânt de acesta, de pe urmă, care, în același timp, este și rugăciunea celei mai aprinse iubiri văzute vreodată pe pământ”.[4] Așa se întemeiază școala care nu se-nvață în lumea aceasta – pe cuvântul-rugăciune rostit de Mântuitorul, așa cum îl descrie Ioan, ucenicul iubirii. În primul rând, primești iubirea aceasta („toți să fie una”) ca să se arate în tine viața dumnezeiască. Semnele sunt vizibile: „Precum nu se află vrajbă în Dumnezeu, așa să nu se afle nici între cei ce-L au pe El ca temelie a vieții. Starea de pace cu toată făptura e o minune așa de mare, încât uimește lumea și o silește să recunoască într-aceasta fapta lui Dumnezeu”.[5] Poți avea pace cu toată făptura într-o astfel de epocă tulbure, când apar zilnic atâtea teme ale dezbinării? Cuviosul spune că da, iar modul în care o face nu lasă loc îndoielilor. „N-ar trebui decât să-L recunoaștem toți pe Dumnezeu ca Tată și că noi toți Îi suntem fii și, potrivit cu această cunoștință, să ne orânduim viața”.[6]

Calea supraviețuirii este o cale a sfâșierii. Cultura veacului ne împinge cu o mare energie în toiul luptei pentru supraviețuire. Dar Cuviosul nu îndeamnă la așa ceva. El pune înainte iubirea ca temei al vieții celei noi. „Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată și pogoară pe Tatăl, Fiul și Duhul în fii. Iar pe fii Dumnezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce când se împlinește, minunează lumea și o silește să cunoască pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniți în iubire trăiesc în El și arată în lume capătul pământesc al Împărăției cerești. Aceasta este pe scurt voia Tatălui și rugăciunea Fiului, să prindă și societatea omenească în aceeași iubire treimică”.[7]

Oriunde privești în jur, cu greu întâlnești comuniunea iubirii. Ceea ce predomină este duhul stăpânirii, al supunerii fratelui și al exploatării. În acest peisaj arid, pârjolit de desele conflicte dintre noi, „Dumnezeu își cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai multe surle”. Chemările sunt multe și trebuie să iei aminte la ele, fiindcă numai așa poți ieși din cumpăna pe care veacul o pune atât de apăsat în cugetul tău. Chemarea lăuntrică a conștiinței „e un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înțelegi că vine dinlăuntru, dar totuși dincolo de tine”.[8] E ochiul lui Dumnezeu prins în adâncimea minții omului. Din nepăsare, el poate fi acoperit cu „văluri”, cu „solzi”, „care-i sting graiul, încât abia se aude”. „Larma vieții și gălăgia grijilor deșarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pământești, mai tare decât le strigă glasul conștiinței trebuințele lor veșnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo și li se par departe: surzenia tot mai mult se întărește și chemarea lină nu se mai aude”.[9] De aceea tu trebuie să păstrezi chemarea aceasta vie, nepredându-ți mintea năvălirilor patimii. E adevărat că sunt mai multe chemări pe care Domnul le face omului și că numai o singură chemare ar fi suficientă. Numai că, omul fiind surd la cea dintâi, Domnul este silit să-i facă din nou chemare, poate mai aspră. Și aceasta o face doar din marea iubire ce i-o poartă.

Există, apoi, chemare din afară – cea a cuvântului slujitorilor Domnului. Ei îți grăiesc nu din ale lor, ci din ale Domnului, după pilda chemării lui Hristos. „Cine a chemat pe oameni mai duios decât Iisus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată, iar pe ei înșiși ca fii și frați ai Săi? Iisus, e drept, chema și cu glasul dinafară, dar nimeni, niciodată, n-a grăit mai tainic, mai de-a dreptul conștiinței chemarea Tatălui către fiii Săi, ca El. Căci Iisus ardea de mila lor, ca un Dumnezeu”.[10] Și, totuși, nu e de ajuns, spune Cuviosul. Nu era nici acum opt decenii, după cum nu este nici acum. Învârtoșarea inimii este atât de mare, încât nu răspunde la cele două chemări. Potrivit gradului de surzenie, Domnul rânduiește, din marea Lui milă, o chemare mai tare – „chemarea care ustură”. „Aici vorbim numai despre necazurile vieții de pe urma păcatelor, și care, prin usturimea lor, au darul să fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea să iasă din ele nu-i rămâne altă cale, decât să-și îndrepte purtările după voia lui Dumnezeu”.[11]

Cuviosul nu se află în postura celui care susține un discurs moral. Din cuvintele lui răzbate duhul profetic al schimbării vieții. Aceasta este conștiința cu care vorbește. Nu pentru a înșirui fraze, ci pentru trezirea din somnul pătimaș al „omului vechi”. El însuși pășește pe calea „înnoirii minții”, după chipul antropologiei pauline, iar cuvintele sale devin repere pe o cale atât de răstălmăcită și greu de dibuit astăzi din cauza neajunsurilor viețuirii în duh. Amintind de acel loc din Levitic în care Dumnezeu pune înaintea poporului evreu binecuvântările care vin din ascultare, dar și consecințele disprețuirii „așezămintelor Mele”, Cuviosul adaugă: „În loc de altă tâlcuire, spunem că vremea noastră le vede cu ochii pe toate acestea și oamenii tot nu se îndreaptă. E o mare durere că poporul nu pricepe, iar păstorii nu le citesc măcar Scriptura, ca să nu greșească, învrăjbindu-se cu dreptatea dumnezeiască. Nu e chip de-a scăpa de pedeapsă, luptându-te cu ea, ci numai și numai cu schimbarea vieții”.[12]

Răspunsul acesta atât de incomod se potrivește neliniștilor vremurilor pe care le trăim. Conține o soluție la îndemâna fiecăruia. Peste noi vin „valuri” de frică și amenințări de boală și moarte. Grija principală însă este, așa cum se vede, o luptă din start sortită eșecului. Domnul îngăduie „chemarea care ustură”, iar tu nu cauți decât să te protejezi, să te vindeci, să afli efemere soluții omenești la situația cumplită prin care treci. Dar Cuviosul îți repetă: „Nu e chip de-a scăpa de pedeapsă, luptându-te cu ea, ci numai și numai cu schimbarea vieții”. Schimbarea vieții e soluția ieșirii din criza în care s-a afundat omenirea. Începe cu schimbarea vieții tale. Iar Domnul, milostiv, când vede că te porți după legea Lui, se milostivește și ridică de deasupra capului tău pedeapsa. Însă soluția e greu de primit.

Cuviosul vorbește tuturor de schimbarea vieții. Iar a-ți schimba viața nu e deloc simplu. Dar tu nu aștepta schimbarea vieții altora ca să ți-o schimbi pe-a ta. Lucrează acum, fiindcă e vreme de lucru lăuntric. Dacă neglijezi acest moment, atunci vine peste tine „ceasul primejdiei”. Dumnezeu „se desface” din viața ta, după ce rabdă o vreme rătăcirea ta. „Așa vine prăpădul în vremea fiecărui rând de oameni”.[13] Și observi cum prăpădul e la pândă peste tot în lume. Neamul omenesc e țintuit de frica morții. Schimbarea vieții ar putea reda idealul acestui „rând de oameni” din care faci parte și tu. Dar pocăința se lasă așteptată. Pocăința nu e socotită ca o soluție, deși ea este singura soluție medicală. Hristos este Tămăduitorul. El poate vindeca orice. El poate izbăvi din războaie și nenorociri. Dar pentru aceasta trebuie să renunțăm a mai fi călcătorii poruncilor lui Dumnezeu, căci aceste fărădelegi atrag mânia asupra noastră. „Iată ce fel de lucruri trebuie să scoatem din noi și dintre noi, că acestea aduc ceasul primejdiei de moarte și sabia atârnă nevăzut asupra vieții. Iar dacă, în loc de îndreptare pentru care ne dă Dumnezeu oarecare vreme de răgaz, noi totuși ne îndărătnicim cu mintea împotriva voinței lui Dumnezeu, se întâmplă că, plinind măsura fărădelegilor, cade sabia și se împlântă în capul care nu mai are minte”.[14]

Cuviosul nu a voit să fie un profet al vremurilor sale sau al vremurilor de acum. Dar cuvintele îi sunt acoperite cu însăși viața sa. Cu durere în suflet a observat prăpastia care s-a iscat între cărarea Împărăției și cărările noastre. Într-un anume context, vorbește chiar de pierderea sau furtul libertății conștiinței.[15] Iar tu vezi că „zilele rele sunt” și o asemenea pagubă se întâmplă cu mulți. Ia aminte să nu ți se întâmple ție. Fiindcă predarea minții tale înseamnă căderea sub stăpânirea moștenitorului lumii acesteia și stăpânitorul veacului. Libertatea conștiinței este un dar neprețuit pe care omul l-a primit de la Domnul. Dacă-l vei pierde cum vei mai putea fi chip al lui Dumnezeu? Orbirea de care lumea suferă în momentul de față vine tocmai din pierderea libertății conștiinței. Iar Cuviosul îndeamnă la paza minții de mărginirea pe care o aduce chipul patimilor trupești.

Preocuparea Cuviosului Părinte Arsenie de a ne arăta cărarea Împărăției în acest veac al întunecării vine din iubirea pe care o are față de omul „căzut între tâlhari”. Iar el insistă să te întoarcem „Acasă”, „chiar dacă mai rămânem și în viața aceasta”.[16] Mâhnirea ta nu trebuie să fie doar pentru trup, așa cum vezi că se și întâmplă în societate. Tu primește întâmplările care te depărtează de patimi, fără să fugi de ceea ce nu trebuie să fugi. „Drept aceea, până nu vom ajunge de aceeași părere cu Dumnezeu despre viața noastră pământească, precum și despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea liniște în suflet, nici unii cu alții și nici sănătate în trup și în orânduirea omenească”.[17]

Așadar, deși e aproape imposibil să te smulgi din valul socotinței lipsite de discernământ a lumii și tinzi să vorbești ca ea, să crezi în ce crede lumea, să vii cu argumentele veacului pătimaș, totuși Domnul te poate izbăvi din iadul cel mai de jos. „Când a vrut să mântuiască pe Adam și cu toți drepții, din iad i-a scos și poate să scoată din ghearele morții pe oricine vrea”.[18]

Sunt voci care afirmă astăzi că trăim un altfel de război mondial. Tensiunea există în lume este mare și o simțim fiecare dintre noi. Nu este un duh al păcii, ci al conflictului și al uciderii. Poate chiar molima este războiul sau numai începutul lui. Cert e că trăim cu frica morții în tranșeele vieții noastre neorânduite după poruncile lui Dumnezeu. Și vezi bine că se creează un întreg lagăr al izolării. Nu sunt prinși doar unii în această cătușă, ci întregul arbore adamic. Paradigma anterioară declanșării acestei conflagrații s-a făcut praf, iar acum se pun bazele unei paradigme noi – cea a reeducării. Deși lațul e strâns, Cuviosul spune: „Mai mulți se mântuiesc pe front, decât s-ar fi mântuit acasă”. Frontul e deschis. Este vorba despre un extins front sanitar-ideologic. Și aici se pot mântui mulți. Cu toate armele îndreptate înspre noi, totuși ne putem mântui.

„Necazurile îi mai topesc trupul, îi mai subțiază mintea și așa găsește pe Dumnezeu, ca pe singura scăpare a sa din primejdie. Acum I se roagă pentru prima dată, și poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morții în jurul vieții sale, Dumnezeu în atotștiința Sa, văzându-l că s-a îndreptat pe calea cea bună pentru toate zilele lui pe care le-ar mai avea – dacă ar fi cu minte – în chip nevăzut și minunat îl scapă de moarte sigură”.[19]

Dacă nu înțelegi această minunată școală, viețuirea ta e un chin pământ. Cuviosul avertizează că Domnul ți-a dat prilej de schimbare a vieții. Totul depinde de iuțimea cu care te hotărăști să-ți înnoiești viața. Fiindcă orice întârziere îți poate fi pricină a morții. „De cumva iarăși se dedau stricăciunii și îngrămădirii de păcate, iarăși îi cheamă la școală. Și așa face de câte ori trebuie și cu toți câți trebuie”.[20]

Vremurile pe care le trăim sunt pline de clătinare. Dar Cuviosul are o nădejde nestrămutată în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nimic nu se întâmplă fără cunoștința Lui, deși cultura veacului acestuia ne îndeamnă să afundăm în soluții pieritoare văzute ca singurele soluții pentru cei nădejdea și-au pierdut-o. „Deci, ori că răsplătește, ori că nu răsplătește, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură și veșnică, și că biruiește binele asupra răutății. Apoi, prin răbdarea multor neștiuți de oameni, atotputernicia și dreptatea lui Dumnezeu sfărâmă mereu porțile iadului, cu puterea Bisericii văzute și nevăzute”.[21]

Socotește și vezi ca și tu să te numeri printre cei mulți neștiuți de oameni care rabdă vremurile, păzind poruncile Domnului ca pe însăși viața ta. Căci „pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie – afară de păcat – și nu este moarte; ei trebuie fericiți și urmați cu aceeași lepădare de sine și de viață, oricând vremea ne-ar cere-o”.[22] Și iată că vremea ne-o cere acum. S-a ivit prilejul lepădării de sinele pătimaș. Iată, înaintea ta își așteaptă rândul atâtea renunțări. Pentru tine, așa cum spune Cuviosul, nu este primejdie (afară de păcat) și nu este moarte. Pare un nonsens în lumea în care trăiești. Cultura veacului este cultura supraviețuirii. Cultura supraviețuirii are două borne: frica și moartea. Iar Cuviosul încredințează că nu este nici primejdie, nici moarte. Aceasta este calea, pe care lumea o socotește nebunie. Cum să nu te temi când frica mișună pretutindeni? Cum să socotești moartea izbăvire de cortul acesta trecător și veșnică însoțire cu Domnul? Consensul pătimaș al lumii apasă asupra ta, dar cuvintele Cuviosului sunt ferme: e vremea lepădării de sine. Și vremea pocăinței și a îngenuncherii la scaunul de spovedanie. „Acesta e înțelesul și capătul acestei judecăți milostive a lui Dumnezeu: redobândirea iubirii fără margini, întoarsă de la toate păcatele spre Dumnezeu și spre toți oamenii. Cât se poate prinde de minunea acestei Sfinte Taine, iată spunem că ea lucrează la revenirea oamenilor la nerăutatea pruncilor”.[23]

Cuviosul a viețuit într-o epocă a ideologiilor și a rinocerizării. Astăzi vedem cum rinocerita își întinde aripa neagră asupra vieților noastre. Rinocerita este o plagă. Omul își pierde chipul dăruit de Domnul și se transformă în ceva hidos. Treptat, se strâng în haită cei care-și poartă hidoșenia la vedere, iar haita sfâșie tot ce nu-i al său. Iar Cuviosul ne spune să iertăm. „Dacă nu ierți, nici Dumnezeu nu te iartă. Și trebuie să iertăm la nesfârșit, pe toți, din toată inima”.[24] Duhul stăpânirii suflă epocii și societatea e segregată. Unii doresc cu tot dinadinsul să impună voința lor tuturor semenilor. Sunt intimidări, presiuni, tehnici de persuasiune. Cum să-ți păstrezi mintea nevătămată în mijlocul atâtor curse? Cuviosul iarăși spune că, după pilda iubitorilor de Dumnezeu, nu există primejdie sau moarte. Și să nu uiți că „Sfânta Jertfă a Mântuitorului, din Sfânta Liturghie, ascunde, iarăși sub chip smerit, o taină a ocârmuirii lumii”.[25] Iar taina aceasta este suflarea ta de zi cu zi. Ea îți ține cugetul viu și ferește de urgii. „Rabdă Fiul lui Dumnezeu pentru noi o răstignire neîntreruptă; Mielul-Împărat stă mereu chezaș înaintea Tatălui, aducându-Se în Jertfă neîncetată, rugăminte de mijlocire pentru biata lume. Că de n-ar fi sângele Mielului, al Însuși Arhiereului-Împărat, Iisus Hristos, dat de bună voie și neîncetat preț de mântuire pentru oameni, stând cu iubire și părtinire pentru lume, demult ar fi înecat Dumnezeu pământul în sângele oamenilor și l-ar fi ars cu foc, desfăcând de istov stihiile”.[26]

Cuviosul deplânge faptul că creștinătatea nu este una. De aceea și certările sunt multe și aspre. Împuținarea noastră sufletească ia chipul taberelor. Deși avem prilej de unire, lucrurile se întâmplă altminteri. Și toți se închipuie în Biserică, deși numai unii sunt. Dar rinocerita se instituie în mințile noastre. Și cum apare o ocazie, cum se actualizează și colonizează însuși cugetul. „Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei până nu vor veni și la mintea aceea să asculte și să împlinească, măcar la sfârșit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume”.[27]

Și unii și alții suntem frați. Dar noi ne comportăm ca adversari, ca dușmani. Am fost angrenați într-o competiție din care ieșim sfâșiați. Mântuitorul pe toți îi iubește. Și vrea pe toți să-i mântuiască. Cuviosul amintește încă o dată despre marea dragoste a lui Dumnezeu pentru om și cum să ne păstrăm echilibrul în acest timp al dezbinării și al rupturii care paște Biserica. Nimic politic nu-l deturnează de la cărarea Împărăției. Or, ceea ce creează fractura comunității eclesiale este derapajul politic. Tu ia aminte ca, nu cumva nemaiauzind glasul povățuitorilor luminați de Dumnezeu, să-ți însușești un grai străin pe care să-l consideri graiul Bisericii. „E foarte limpede – avem mărturia conștiinței fiecare – că de bunăvoie nu ne nevoim spre desăvârșirea noastră, de aceea îngăduie Dumnezeu încercările, ca prin răbdarea lor «ca de la Dumnezeu» să se împlinească ceea ce lipsește din nevoința noastră cea de bunăvoie”.[28]

Cuviosul subliniază apăsat ca soluții practice „schimbarea vieții” și „școala Crucii”. În rest, mulți flutură lozinci cu soluții idealiste. Dar nu există un fond pe care să se întemeieze o altă soluție. Răspunsul Cuviosului devine aici mai aspru, dar realist.spațiu„Nu avem o preoție eroică. Ea e angajată în obligațiile familiei și în nevoile veacului. (…) Nu avem o creștinătate luminată, creștinismul nostru prea adesea e o spoială pe dinafară în loc să fie un factor de adâncime, o temelie divină a persoanei noastre. Dovezi se găsesc la refuz. Școala, care e un lucru bun, dă rezultate rele; cum spune Sfântul Pavel: «știința îngâmfă». Rar găsești exemplare despre care să poți zice «adânc din cărți știa» și să le vezi petrecând în «adâncul smereniei» – cuvinte cu care a numit Sfântul Isaac desăvârșirea. Drept aceea, lasă să vie școala lui Dumnezeu peste toți, școala suferinței, școala Crucii, iar care nu vor să învețe aici, treacă în tabăra cealaltă, că nu-i oprim”.[29]

Răspunsurile Cuviosului Părinte Arsenie la neliniștile vremurilor noastre sunt radiografii pătrunzătoare ale vieților noastre. Desigur, ele nu sunt deloc comode și ușor de primit, fiindcă lovesc în chipul fals al personalității noastre. Preocuparea de căpătâi nu e supraviețuirea, ci creșterea făpturii celei noi „care s-a cam îngropat în țelina și pietrișul celei vechi”.[30] Zi de zi, clipă de clipă, lucrarea ascunsă să fie vie, neamestecată și neînțepenită în treburile și obligațiile veacului. Iar paza minții să fie lucrătoare în toată vremea, ca nu cumva să pătrundă în noi „sectarismul” și „îngustimile” care determină atitudine și râvnă omenești, prin împuținarea credinței în conducerea preaînțeleaptă a Providenței.[31] În tot acest iureș cotidian, cheia de boltă a înțelegerii evenimentelor tulburătoare în toiul cărora suntem prinși rămâne aceasta: „Sus în Cer, la cârma nevăzută a lumii se rânduiește ce să fie jos pe pământ, cu toți și cu fiecare. Dar cele ce vin să se întâmple pe pământ tot de pe pământ își iau plecarea”.[32]

[1] Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Editura Charisma – Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2015, p. 9.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, p. 119.

[4] Ibidem, p. 83.

[5] Ibidem, p. 85.

[6] Ibidem, p. 86.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 87.

[9] Ibidem, p. 88.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, p. 89.

[12] Ibidem, p. 94.

[13] Ibidem, p. 98.

[14] Ibidem, p. 100.

[15] Ibidem, p. 89.

[16] Ibidem, p. 101.

[17] Ibidem, p. 102.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, pp. 110-111.

[20] Ibidem, p. 111.

[21] Ibidem, p. 113.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 116.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem, p.123.

[26] Ibidem, p. 124.

[27] Ibidem, p. 123.

[28] Idem, Scrieri inedite, Editura Charisma – Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2019, p. 264.

[29] Ibidem, p. 265.

[30] Ibidem, p. 266.

[31] Ibidem, p. 267.

[32] Ibidem, p. 119.

Sursa: Pemptousia