La frontiera țării noastre are loc o ciocnire catastrofală între două civilizații.

Antropologul Geoffrey Clarfield și politologul Salim Mansur au publicat pe site-ul American Thinker o excepționalăanaliză a cauzelor războiului din Ucraina, pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.

*

În 1996, Samuel Huntington (1927-2008), un respectat profesor de la Harvard, a publicat Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale.

Era o replică la best-seller-ul lui Francis Fukuyama din 1992, Sfârșitul istoriei și ultimul om.

Ambii autori erau preocupați să își imagineze viitorul lumii după încheierea Războiului Rece.

Declanșarea războiului din Ucraina ne-a adus aminte de dezbaterea care a avut loc asupra viziunilor divergente ale lui Fukuyama și Huntington.

Pentru Fukuyama, sfârșitul Războiului Rece însemna și sfârșitul Istoriei cu „I” mare, adică al noțiunii de istorie animată de conflicte ideologice.

Potrivit lui Fukuyama, chiar dacă ar mai fi posibilă apariția unor evenimente neplăcute, ele nu vor putea pune capăt răspândirii globale a ordinii mondiale neo-liberale, bazate pe libertate, democrație, economie de piață și secularizarea culturilor, toate definite conform experienței americane.

Viziunea lui Huntington era mai puțin optimistă.

El vedea sfârșitul Războiului Rece ca pe o tranziție spre o lume în care diviziunile dintre marile puteri, altădată cauzate de ideologiile politice, vor fi înlocuite de diviziuni mai durabile, cu rădăcini istorice în tradițiile culturale și religioase.

Huntington definea civilizația drept identitatea culturală cea mai vastă din istorie.

În consecință, Huntington a prezis o„ciocnire a civilizațiilor” – expresie împrumutată de la Bernard Lewis, istoric al Orientului Mijlociu și al civilizației islamice – „ciocnire” care va întuneca viitorul secol și mileniu.

Huntington i-a avertizat pe compatrioții săi americani, în special pe optimiștii precum Fukuyama:

„În lumea conflictelor etnice și a confruntărilor civilizaționale care se conturează, credința Vestului în universalitatea culturii occidentale suferă de trei carențe: este falsă, este imorală și este periculoasă.”

El a adăugat:

„Credința că popoarele ne-occidentale ar trebui să adopte valorile, instituțiile și cultura occidentală este imorală din cauza a ceea ce acest lucru ar presupune pentru a reuși... Imperialismul este consecința logică necesară a universalismului.”

Evenimentele au arătat că Huntington a avut dreptate, făcând uitate perspectivele roz ale lui Fukuyama.

„Războiul mondial împotriva terorismului” a fost un răspuns la atentatele extremiste islamice din 11 septembrie 2001.

Un răspuns bazat pe argumentul neoconservatorilor că trebuie să răspândim democrația și valorile americane în lumea întreagă.

Acesta s-a transformat într-un război nesfârșit peste frontierele însângerate ale civilizațiilor, exact așa cum a prezis Huntington.

Același război mondial împotriva terorismului a spulberat toate „beneficiile păcii”, așteptate la sfârșitul Războiului Rece.

În fine, relansarea confruntării cu Rusia a declanșat un război ucigaș în Ucraina, țară prin care trece frontiera civilizației fracturate dintre Est și Vest din Europa, reaprinzând cu violență tensiunilor crescute ale unui Război Rece, care se pare că nu s-a încheiat.

În ceea ce privește în mod specific acest conflict, prăbușirea Uniunii Sovietice a reînviat trecutul Rusiei precomuniste cu ambițiile sale de centru civilizațional al creștinismului ortodox, și cu Moscova ca „A Treia Romă”.

Pe de altă parte, Ucraina independentă este o țară ruptă: jumătate din populație e reprezentată de etnici ruși, creștini ortodocși, legați de Rusia; cealaltă jumătate este reprezentată de etnii amestecate, iar afinitatea sa culturală și istorică se află în Europa, la vest de Rusia.

Nu este exagerat să vedem în acest război un conflict civilizațional. De o parte, ucrainenii care cer sprijinul Vestului (UE și NATO) pentru a-și apăra identitatea culturală, percepută în termenii Iluminismului occidental. De partea cealaltă, rușii care opun rezistență în fața valorilor occidentale pentru că le subminează identitatea culturală și creștinismul ortodox reînviat.

Privind la evenimentele din Ucraina și la modul în care ele acționează ca microcosm al unei schisme ce se manifestă pe tot globul, constatăm că teza lui Huntington este cumva limitată, deoarece elnu a examinat și efectele decadenței interne a civilizațiilor.

De pildă, nu a luat în considerare efectele degradante asupra culturii americane, pe care Alan Bloom, în 1987, le-a studiat în The Closing of the American Mind.

A ignorat și cărți precum Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business (1984) de Neil Postman sau Culture and Narcissism (1979) de Cristopher Lasch, ori ultima carte a lui Lasch, The Revolt of the Elites and the Betrayal of the Democracy(publicată postum în 1997).

Bloom, Postman și Lasch descriau ce se petrece atunci când o cultură începe să-și distrugă valorile fundamentale și, în consecință, își pierde vitalitatea spirituală.

Într-o asemenea cultură, în care oamenii caută din ce în ce mai mult doar plăcerea, cetățenii ajung să trăiască de dragul momentului, rupți de trecut și indiferenți față de viitor.

Lasch era aproape burkean atunci când scria:

„Narcisistul nu se sinchisește de viitor deoarece, în bună măsură, este prea puțin interesat de trecut.”

Huntington pur și simplu nu și-a putut imagina că un Occident tot mai lipsit de credință, de responsabilitate, radical secularizat și libertarian ar putea reprezenta o primejdie mai mare decât alte culturi pentru adâncirea diviziunilor civilizaționale în lumea de după Războiul Rece.

Cu alte cuvinte, el nu a sesizat că Occidentul contemporan, degradat din punct de vedere cultural și spiritual, nu poate oferi altora nici autoritate, nici îndrumare morală, în cazul în care ar fi necesară prevenirea unei ciocniri a civilizațiilor.

Huntington nu avea întru totul dreptate nici când afirma despre cultura fondatoare a Americii, întemeiată pe valorile iluministe, că este unică, deoarece are o atracție universală.

Însă avea dreptate când spunea că America, atunci când răspândește cultura sa (fie și degradată), cu ajutorul forței (defensivă sau de alt fel) la popoarele ne-occidentale, riscă să-și corupă excepționalismul american transformându-l în imperialism american.

În ultimii cel puțin douăzeci de ani, America ar fi făcut bine să-și amintească de cuvintele lui John Quincy Adams:

„Unde s-au răspândit sau urmează să se răspândească modelul libertății sale, acolo se va afla și inima Americii, binecuvântările și rugăciunile sale. Însă ea nu merge în exterior în căutarea de monștri pe care să-i distrugă. Ea simpatizează cu năzuințele de independență și de libertate ale tuturor. Dar nu este decât ocrotitoarea și apărătoarea propriei sale libertăți.”

Prin invitarea sau atragerea Ucrainei în NATO, America a adâncit în mod imprudent diviziunile interne ale unei țări „rupte”, incitând în același timp în mod grav Rusia să o invadeze pentru a anihila această invitație.

Prin urmare, tragedia care se desfășoară acum în Ucraina este atât o consecință a spiritului revanșard rus cât și a trufiei americane, care a făcut ca poporul, în special conducătorii săi, să fie indiferent nu doar față de temerile lui Huntington ci și față de avertismentele lui George Washington din discursul său de rămas bun.

Un discurs care are chiar mai multă relevanță acum, în epoca de după Războiul Rece, decât atunci când a fost rostit, în 1796.

Washington a avertizat:

„Europa are un set de interese principale care pentru noi au puțină importanță sau chiar deloc. Drept urmare, se va angaja în numeroase controverse care sunt fundamental străine de preocupările noastre.”

Și:

„De ce, amestecându-ne destinul cu cel al oricărei părți din Europa, să ne primejduim pacea și prosperitatea în hățișurile ambițiilor, rivalităților, intereselor, umorilor sau capriciilor europene? Politica noastră trebuie să fie de a evita alianțele permanente cu oricare parte a lumii exterioare.”

Lecția pe care americanii trebuie să o tragă din tragedia ucraineană este că atunci când confruntările îndepărtate se produc de-a lungul frontierelor dintre civilizații, pentru motive care sunt străine Americii, implicarea americană poate produce mai mult rău decât bine.

Dacă americanii doresc ca alții să le acorde atenție, ei trebuie să rămână fideli în cuvinte și în fapte valorilor fundamentale ale propriei lor culturi.

Abia atunci, pe bună dreptate, ceilalți i-ar putea asculta.