ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Acum, la aniversară, în pofida ditirambilor plastici (și din plastic), pe care Preafericitul Daniel îi va asculta solemn, laolaltă cu cei aleși pe sprânceană, care au primit invitații spre a fi de față în Sala „Europa Chris­tiana” a Palatului Patriarhiei de pe Colina Bucuriei, s-ar cuveni ca sărbătoritul să privească în taină și în sine „la adânc” măcar din când în când și să mediteze asupra cauzelor și consecințelor fricii care îl stăpânește și îl ține ascuns și temător înlăuntrul zidurilor reședinței patriarhale și ale Paraclisului istoric cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

Fiu al Uniunii Europene (recunoscut ca atare după curriculum vitae) dar și Fiu al Bisericii Ortodoxe, Patriarhul o scaldă, iar prin indeciziile sale împlinește o seamă de directive de la Europa Christiana, entitate recunoscută geografic dar rătăcită asemenea „christianismului” pe care îl atenuează programatic până la dispariție. Conștient de capcana unui astfel de demers Preafericitul nu vrea să-și maculeze albul valtrapurilor și se folosește de tot felul de cascadori, fie ei prelați veleitari și dornici de parvenire (ultimul caz este elocvent), ori civili „îmbisericiți”, toți deveniți star-uri tv, care se înghesuie să pupe poala popii grabnic, contra avantaje felurite. Ei sunt cascadorii patriarhului. Dar iată că, la fel ca în cinematografie, cascadorii mai și mor câteodată. Fie că nu și-au pregătit profesionist cascada, fie că mușcați de viermele slavei deșarte vor să-și depășească statutul de dublură, să iasă din umbră și să guste din temenelele poporului slăvitor și căutător de sfinți ad-hoc asemenea divanelor de odinioară, ei se prăbușesc în văzul mulțimii dornice să savureze căderea. Dar despre acestea cu un alt prilej.

Nimeni nu poate contesta activitatea managerială a Patriarhului (întemeiată ce-i drept mai cu seamă pe apăsarea grumazului preoțimii plătitoare de noi și nesfârșite taxe care își află acoperirea în buzunarele credincioșilor cărora li se cere necontenit ajutorul, acestea punând preoțimea într-o stânjenitoare poziție subalternă de tipul: „să-i mai îngăduim la păcate că sunt contributori și vorba iezuitului Tezel de odinioară cum atinge banul tingirea, păcatele sunt șterse în cer”).

Nimeni nu poate pune la îndoiala nici tipărirea de cărți de rugăciune și cult, dar și de prestigioase lucrări teologice de o amploare fără precedent în Istoria Bisericii noastre. Deși chiar și într-un asemenea domeniu ilustru găsim eliminări, trunchieri, modificări de neînțeles ori argumentații hilar-ridicole precum aceea din „Molitfelnic” referitoare la săvârșirea Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur. Deh, să nu îl supărăm prea des pe Aghiuță care ne-a pârât la Bruxelles că prea suntem dușmănoși și feudali. Decât să ne certăm, mai bine un cântec vesel să cântăm, nu-i așa?!

Să-mi mai aduc aminte cum tot Preafericitul (subtil ce-i drept) afirma deunăzi că canoanele (scuzați!) trebuie „actualizate”?!!

Să mă mai întreb câte hirotonii au avut loc în ultimul an în Mitropolia Banatului, de pildă? Am luat un exemplu la întâmplare. Nu vreau să vă mai perpelesc și vă răspund tot eu că niciuna.

Sau să mă mai întreb de ce a început să bată un vânt de pustiire în chinovii care aveau nu demult 60 ori 100 de viețuitori și acum cu bună știință sunt lăsate paraginei duhovnicești și a trudei a doar 14 – 15 călugări în cel mai fericit caz (sunt cazuri 2-4 monahi). Că poporul drept credincios privește înmărmurit cum nu i se mai împlinește slujirea parastaselor pe șapte ani, că stareții (unii) se ascund în mașini luxoase excursii scumpe și pantofi de mii de euro, că sunt la curent cu ultimele odicoloane, că există o paradă deșănțată a modei mitrelor și veșmintelor, că apar în interiorul mănăstirilor simpozioane organizate în cârdășie (scuzați, n-am găsit altă rimă) cu felurite și mai cu seamă policrome ONG-uri? Că totul e numai o desfășurare de zidiri golite de taină, de spiritualitate și viață mistică? Important este ca business-ul să meargă!

Deja strategia occidentului este străvezie. În România prea ne împiedicăm de poporul ăsta habotnic, mistic, feudal care nu vrea vaccinuri și deși îngenunchează, nu acceptă și pace să se închine la sfințenia de tip Ursula și se încăpățânează să se prosterneze la Maica Domnului și la învățăturile lui Hristos drăguțul. Și-atunci? Vă recomandăm să mai puneți batista pe „țambalul ăsta” al unei credințe de neînțeles. De ce să nu răriți voi mănăstirile și să mergeți mai degrabă pe turismul religios care nouă ne place atât de mult. Trei-patru călugări acolo, nu mai mult, care să-și vânture cămilăfcile, în rest salariați civili, mâncare bună, vin așijderea, cazare de trei stele și o sală de conferințe dotată cu toate utilitățile tehnice spre slava și catharsisul ONG-urilor și a modernităților de tot felul care să-l aducă la zi și să-l pună cu botul pe labe dacă se poate pe însuși Duhul Sfânt ce ne încurcă atât de mult? Nu e ceva nou. Am mai avut astfel de tendințe de desacralizare la comuniști ori chiar la minți ilustre. „Ortodoxismul obscurantist, înțepenit în tipicuri și forme, care ne-a impus o limbă liturgică și un alfabet străin, faimoasele chirilice cu cerdacuri, fără a ne îngădui crearea unei culturi proprii și a unei arte naționale” – aceste gânduri aparțin lui Eugen Lovinescu, care în lucrarea sa „Istoria Civilizației Române” era de părere că pentru noi alăturarea de Bizanț a fost sinonimă nu numai cu îndepărtarea de Roma și latinitate, ci a reprezentat întâi de toate îndepărtarea de cultură în genere, cu alte cuvinte condamnarea la ignoranță. Despre strategiile mizerabile ale comunismului s-au scris tomuri. Numai că atunci a existat un Justinian Marina care a acceptat la vedere compromisurile care i-au adus porecla nedreaptă de „patriarhul roșu” (fără să se folosească de cascadori, ba chiar transformându-i cu inteligență chiar pe comuniști în cascadorii săi), pentru ca de fapt, în adânc, să apere biserica, mai ales mănăstirile și călugării (tocmai el care era la origine un preot de mir).

Astăzi Patriarhul procedează taman invers, folosindu-se de cascadori care să-l dubleze în scenele primejdioase, fie că sunt prelați veleitari sacrificabili la nevoie numaidecât, fie un purtător de cuvânt înțepat (atât la propriu cât și la figurat) cultivând un solipsism prețios și maladiv.

Să mai aduc în discuție aici, primejdioasa politică a struțului pe care Preafericitul o practică în legătură cu pozițiile năucitoare ale Întâistătătorul Kiril? Probabil că voi mai reveni cu un alt, sau cu același prilej.

Cu șase luni în urmă, a trecut la Domnul una din marile figuri ale monahismului contemporan, Arhimandritul Nicodim Dimulescu de la Mănăstirea Crasna din Prahova, un loc al adâncurilor de taină ale credinței noastre. Cuprins de entuziasm (sau de remușcări), Patriarhul a avansat ideea unei case memoriale știind de dinainte că acest lucru nu se va putea înfăptui. De ce? Pentru că nu are cine! Iar de ce? Pentru că a tolerat în fruntea obștii o triadă scandaloasă din punct de vedere al moralității care să împlinească directivele europene. În acest caz „cascadorii de la Crasna” (sprijiniți de turpitudinea prăduitoare a (i)responsabililor de la Arhiepiscopiei Bucureștilor) au împlinit cu zel și asupra de măsură nu numai depopularea obștii, dar și eliminarea Arhimandritului Nicodim Dimulescu în umilințe greu de imaginat, marginalizare și suferință. Pentru un om zdravăn la cap este greu de închipuit dimensiunea mizeriilor săvârșite de acești golani la adresa unui om care și-a jertfit viața nu clădind numai o mănăstire de la zero, dar mai cu seamă o obște fără seamăn. Ipocrizia mesajelor și a lacrimilor de crocodil de la înmormântarea sa nu poate fi egalată decât, poate, de „luminoasa măgărie” a triadei întunericului instalată în fruntea mănăstirii, care la rândul ei a instalat camere de supraveghere pe cuprinsul întregii chinovii, una din ele fiind ațintită – ce să vezi? – fix asupra mormântului Părintelui Nicodim Dimulescu, spre a putea avea evidența celor care vin la mormântul lui sau, poate, de teamă că Părintele învie înainte de Parusie și-i surprinde pe cascadori fix la vremea aplecărilor sfioase. Că deh, vorba reclamei, mama nu se supără! Și mizeriile continuă. După cum și eu voi continua.

La ceas aniversar îi doresc Părintelui Patriarh ca următorii 15 ani să fie mai puțin cei ai unui manager (ingenios fără îndoială) și mai mult ai unui păstor ocrotitor al vieții duhovnicești. Îmi pare rău că trebuie să fac apel la modelul unui ierarh, Bartolomeu Ananaia, care nu a avut nevoie de cascadori. A jucat abil în scenele de luptă, dovedindu-se un bărbat cutezător.

Așadar, NUMAI în nădejdea ieșirii la suprafață a păstorului netemător, îi urez Patriarhului Daniel cu toată prețuirea pe care o merita cel pe care l-am cunoscut acum aproape treizeci de ani, La Mulți Ani, PĂRINTE!

Răzvan Ionescu

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews