ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


În urmă cu mai bine de 153 de ani, sâmbătă 16 mai 1868, trupa de teatru a faimosului Mihail Pascaly poposea și la Brașov. Corespondentul revistei „Familia” din oraș se grăbea să anunțe cu entuziasm: 

„Domnule redactor! A trecut un timp îndelungat de când nu ți-am scris. Acuma însă întrerup tăcerea și viu a continua firul corespondențelor mele, cu atât mai vârtos, căci am să-ți împărtășesc știri, de cari se interesează toți românii și deosebit cititoarele foiei dtale. Avem și noi teatru național. Durere, numai pentru câteva săptămâni, dar acela ni e cu atât mai scump, mai dorit și mai prețios. Celebrul nostru artist teatral din București, dl. M. Pascaly a sosit în mijlocul nostru spre a deschide templul Thaliei române și între murii acestui vechi oraș românesc...”.

Tonul patetic al corespondentului brașovean era din păcate unul legitim. Cu numai un an în urmă, împăratul Austriei Franz Joseph se încoronase și rege al Ungariei, pecetluind la 27 mai legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria. Austro-Ungaria se întemeia în urma unui compromis între nobilimea maghiară și monarhia habsburgică, având drept țintă menținerea vechiului Imperiu Austriac, în ciuda înfrângerii suferite de acesta la Sadova, în războiul din anul 1866 împotriva Prusiei. Legea naționalităților din 1868 (legea XLIV) și legea învățământului (legea XXXVIII) din același an, agravau practic politica de maghiarizare forțată din Transilvania, singura limbă oficială fiind cea maghiară. În ceea ce privește învățământul, limba maghiară era predată în toate școlile și avea „monopolul” în învățământul universitar. Limbile naționalităților nemaghiare puteau fi folosite numai în învățământul confesional.

Așadar, în aceste condiții, duminică 17 mai, are loc la Brașov primul spectacol al trupei Pascaly. O dramă în cinci acte intitulată „Orbul și nebuna”. În cușca sufleurului: Mihai Eminescu. Împlinise 18 ani. După ce timp de o lună au dat reprezentații la Teatrul Reduta, în ajunul plecării, Pascali îi trimite lui George Bariț, membru al Societății academice și directorul „Gazetei de Transilvania” următoarele rânduri: „Înainte de plecare, cere a vă putea mărturisi o parte din recunoștința ce vă sunt dator de concursul de bunăvoință cu care ați primit pe artistul și pe românul; grație inițiativei domniei tale, supt patronarea și auspiciile domniei tale greaoa mea misiune s-a făcut mai lesnicioasă, început s-a făcut, arta a câștigat un resunet și artistul duce cele mai dulci suveniruri de îmbrățișarea românilor din Brașov...”. 

A doua zi trupa lui Pascaly părăsește orașul, îndreptându-se spre Sibiu pentru un alt șir de reprezentații.

Vineri 29 iunie „Societatea românească din Sibiu” va oferi un banchet în onoarea trupei de teatru. La banchetul care se desfășoară în salonul de la Römischer Kaiser, iau parte mai bine de 150 de persoane printre care și câțiva studenți ai facultății de drept din Sibiu. Între ei și Ieronim Barițiu, fiul directorului „Gazetei de Transilvania” din Brașov, care rămâne impresionat de apariția unui tânăr „cu părul lung, de culoare neagră foarte frumoasă, cu niște ochi expresivi, vorbitori și totodată misterioși”. Crezând că e vorba de un actor, Ieronim Barițiu și ceilalți tineri studenți au vrut să știe ce roluri joacă d-nul Eminescu. Au rămas mirați când au aflat că Eminescu nu era actor, „ci sufleur și un poet de talent, dar foarte nefericit”.
De ce era nefericit Eminescu? Să fi fost din pricina lipsurilor, a sărăciei? Maria Flechtenmacher, actriță în trupa lui Pascaly, povestea că, aproximativ în aceeași perioadă, Eminescu umbla cu niște ghete rupte și hainele ca vai de lume. Observându-i starea, directorul Pascaly îi dă 50 de lei să-și cumpere ghete și haine. În aceeași seară directorul îl întreabă dacă și le-a cumpărat și îi cere să i le arate. „Uite, Goethe și Heine” – îi răspunde cu umor Eminescu, arătându-i în loc de încălțări și îmbrăcăminte, operele complete ale lui Goethe și Heine. Prin urmare nu neapărat sărăcia era cea care îl întrista pe tânărul poet care, la 14 aprilie 1867, scria:

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor?

Brațele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul

Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;

Căci rămâne stânca, deși moare valul,

Dulce Românie, asta ți-o doresc.


Din pricina contextului istoric, după numai un an, șoapta în limba română a sufleurului Eminescu în Transilvania căpăta semnificații tulburătoare. Firesc, și tonul versurilor sale se schimbă: 

„[...] Cum lebăda viața ei toată viseză un cântec divin, Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin/ [...] Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars și bătrân,/ Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ți de dorure plin./ Cum lebăda știe că glasul ce iese din luciul adânc/ Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,/ Astfel România, ea știe că glasul tău dulce divin/ Italia, sora ei numai, putut-a să-l aibe la sân./ Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus – / Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus”(„La o artistă”).

Șapte ani mai târziu, cu prilejul înființării universității germane din Cernăuți și sărbătorirea de către autoritățile habsurgice a centenarului anexării Bucovinei de către imperiul austriac, Eminescu transporta la fața locului, asumându-și însemnate riscuri penale, mai multe exemplare din broșura intitulată „Răpirea Bucovinei”. Cu toate că era nesemnată, Eminescu știa că lucrarea alcătuită după documente autentice îl avea drept autor pe Mihail Kogălniceanu. Într-una din acele zile, târziu, după miezul nopții, aude un cor de voci bărbătești care intona „Deșteaptă-te române”. Dus pe gânduri, după o vreme, Eminescu spune: „Niciodată nu mi-a plăcut cântecul acesta așa de mult ca acuma”.

Peste un an, la 31 mai 1876, Titu Maiorescu este numit agent diplomatic la Berlin. După alți 8 ani, la 1 iulie 1883, în revista „Convorbiri literare” apare „Doina”: 

„De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s’a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate.”

În același an, la 28 iunie Maiorescu îl internează pe Eminescu (arestat și pus în cămașă de forță!) la sanatoriul de boli mintale „Caritas” din str. Plantelor al doctorului Șuțu, unde rămâne până la 30 octombrie pentru „ a fi potolit”, vorba lui P.P. Carp. Este „potolit” cu mercur și morfină. P.P. Carp, coincidență! - devine în aceleași zile ambasadorul Regatului Român la Viena. La 30 octombrie se consfințea o alianță între Regatul Român, Germania și Austro-Ungaria, alianță socotită de către cei mai mulți istorici ca fiind „împotriva firii”. Austro-Ungaria stăpânea teritorii locuite de români (Transilvania, Banatul, Bucovina), iar guvernul de la Budapesta desfășura o politică de discriminare și deznaționalizare față de românii din Transilvania.


Pe 1 noiembrie cu trenul de ora 9 dimineața, Eminescu este dus la Viena, înspre un alt institut de nebuni, la Ober-Dobling. E condus la gară de Maiorescu. Eminescu îl scuipă și-i spune: „Argus” (adică „monstru cu 100 de ochi”). În aceeași dimineață, conform „Jurnalului” său, Regele Carol I al României, aflat la Sinaia, pornește pe jos, după micul dejun, la ora 8,45, spre gară. La ora 12,30 sosește în București unde este întâmpinat de toți minștrii, președintele Camerei, etc. Prin urmare trenurile în care se aflau Carol I și M. Eminescu se vor fi întâlnit la un moment dat, mergând fiecare în sensul opus celuilalt. Dealtfel, nu avea să fie singura „întâlnire feroviară” a poetului. Conform aceluiași „Jurnal”, pe 2 noiembrie, la ora 10,30 Regele Carol I îi primește pe D. A. Sturdza (ulterior prim-ministru) și pe P.P. Carp sosiți direct de la...Viena. „Tratatul perfect, semnat à trois”- notează laconic suveranul. Apoi adaugă: „Orele 5-6 baronul Meyer foarte mulțumit de rezolvarea favorabilă”. Acesta nu era altcineva decât ambasadaorul austriac la București. În aceeași zi, așadar pe 2 noiembrie, coborând din tren în gara vieneză, Eminescu strigă „România liberată! România liberată”. Incidentul avea să treacă neobservat.

Eminescu avea să moară într-un mijloc de iunie (15 iunie 1889) în jurul orelor 4 dimineața. După ce a primit portofoliul Cultelor și Instrucțiunii Publice (1888) și pe cel de la Justiție (1912), Titu Maiorescu moare tot într-un mijloc de iunie (18 iunie 1917) pe la orele 4 dimineața.

Viața personală a împăratului Franz Joseph nu a fost lipsită de drame: fratele lui mai mic, împăratul Maximilian al Mexicului, a fost detronat și executat de niște revoluționari mexicani. La 30 ianuare 1889, fiul său Rudolf, s-a sinucis la Mayerling, în urma unei drame pasionale. Soția sa, prințesa bavareză, Elisabeta Sissi a fost asasinată la Geneva de către anarhistul italian Luigi Lucheni la 10 septembrie 1898. Pe Franz Ferdinand Arhiduce Francisc Ferdinand al Austriei (moștenitorul tronului) l-a asasinat la Sarajevo, în 28 iunie 1914, un naționalist sârb, Gavrilo Princip. Acest act a fost motivul formal al începerii Primului război mondial. Spre sfârșitul domniei Franz Joseph avea să accepte că: „imperiul multietnic este o anomalie în Europa modernă”. A murit la 21 noiembrie 1916, la vârsta de 86 de ani.

Cronologia poate urma firește, în fel și chip. Ne vom opri totuși a consemna doar că, la 16 mai 2008, un nătărău colosal de la un cotidian central, defunct astăzi, ne îndemna, deopotrivă grijuliu și sapiențial, să-l „scutim de chinuri pe Eminescu”! Avea dreptate, sireacu'! Și-atunci?! Dacă acum 153 ani, când a poposit la Brașov și Sibiu, era nefericit, de ce să mai fie nefericit astăzi sufleurul Eminescu? Cine mai (ră)suflă? azi?! Teatrul de astăzi e fără sufleur în limba română! Iar teatrul – vorba lui Shakespeare (alt proscris al nătărăilor progresiști contemporani) este „oglinda vremurilor”.

Răspunsul la întrebarea din titlu l-am putea afla din antologicele și mai întristătoare examene de bacalaureat de ieri și de azi:

„Eminescu este trist pentru că nu a reușit să facă nimic cu viața lui”.

Și n-am cum să nu-mi amintesc că Alexandru Paleologu socotea VOIOȘIA între caracteristicile fundamentale ale poporului român...

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews