ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


[…] eu să stau pe-un colț plecat

și să-mi scriu povara vinii,

pe când Tu, la vremea cinii

să-mi șoptești că m-ai iertat […]

Valeriu Anania - Confessio

Acum doisprezece ani, când a plecat la cer, îmi amintesc că am scris undeva despre mijirea la orizont a unui altfel de timp. Asta pentru că până atunci nu existase pentru mine un timp fără el. De atunci însă, am pătruns din ce în ce mai adânc în ceea ce am numit timpul dorului. Câțiva au spus că i-aș fi fost discipol. Nu am fost, deși mi-aș fi dorit.

După cum se poate lesne observa din dedicația de mai sus, eu am fost mai puțin ori, cine știe, poate mult mai mult decât atât. Depinde cum o iei. Fiuam fost și am rămas, dar nicidecum unul risipitor. Am fost un fiu rătăcitor, așa cum stă scris, în dedicația de pe Biblia diortosită de el: „fiului meu rătăcitor”. Dintre multe alte dedicații de la el, la aceasta țin cel mai mult. Știu, veți spune că „rătăcitor” pare că e mai grav decât „risipitor”. Așa e. Dintr-o întoarcere de condei, poți de pildă să te rătăcești printre Evanghelii și să te scufunzi de-a dreptul în erezie. Mie însă, îmi pare că rătăcitor conferă o dimensiune mai tandră libertății și mult mai cald-înțelegătoare noțiunii de fiu. Cumva cu mai puține responsabilități cocoțate pe umeri. Fără moșteniri împrăștiate în neant și fără testamente de împlinit. Duci în spate cât poți și mai ales dacă vrei. Și nu vă ascund că asta mi-a convenit întotdeauna. Așa că voi încerca mai degrabă să mărturisesc câte ceva din ce ceea ce am păstrat în suflet și pe umerii mei și nimeni nu-mi poate lua. Un fiu, mai ales unul rătăcitor ca mine, asta face. Discipolii țin conferințe din când în când. Fiii rătăcitori adastă uneori și își amintesc pentru ceilalți despre prezența vie din sufletul lor. Fiii rătăcitori nu pot să țină conferințe pentru simplul motiv că nu ai cum susține conferințe despre părinți.

În ceea ce mă privește, vă mărturisesc că atâta vreme cât tatăl meu a trăit, nu vorbeam foarte des la telefon ori poate că treceau chiar și zile când nu mă gândeam la el. Îmi ajungea că îl știam acolo, viu, trăind în acasa lui. Când s-a mutat din brațele mele și din această lume, a lăsat ceva viu în trupul meu, ceva care a pătruns în mine și îl face prezent în fiecare clipă, în fiecare respirație. Sau poate că, de fapt, acel ceva era de mult acolo și plecarea nu a făcut decât să-i scoată la iveală prezența. Ei bine, același lucru mi se întâmplă și cu Părintele Anania.

De foarte multe ori atunci când scriu, când mă așez la masa de lucru, când am o reacție mai sangvină față de tot ce se întâmplă în lumea noastră de astăzi, când intervin printr-un text sau am o reacție publică mai abrazivă, întotdeauna mă gândesc dacă el ar fi procedat așa. Or, în acești ultimi ani, el mi-a lipsit enorm! Mi-a lipsit nu numai mie, a lipsit Bisericii noastre, a lipsit societății noastre. Sunt sigur că el ar fi fost asemeni unui căpitan de vas, drept și neânfricat, un catarg în spatele căruia ne-am fi strâns cu toții, chiar dacă în grupul acesta ar fi fost unii care nu se agreează între ei sau pe care el însuși i-ar fi stânjenit vreodată. Glasul său ne-ar fi adunat în aceste vremuri ale risipirii.

În primele săptămâni ale anului 1990 când aflase de la Părintele Grigore Băbuș că tatăl meu doar ce plecase de câteva săptămâni, Părintele Anania m-a sunat de la Văratec și mi-a spus:

-De-acum eu sunt tatăl tău!

Am rămas un pic descumpănit. Pentru că nu era o invitație, eram anunțat despre o decizie care anesteziase pe loc emoția firească datorată unei astfel de înfieri târzii. Aveam 35 de ani, eram trecut oarecum prin viață, teatre și roluri, și cu adevărat personalitatea lui era (și a rămas) singura care cumva, chiar dacă mult timp la distanță, mi se potrivea prin câteva coordonate constante. Teatru și sacru, credință și mănăstire, rostire și scriere, dar mai ales acel „răspăr cu vremurile” de care mărturisește în „Memorii”. N-am știut ce să răspund și mai ales niciodată n-am știut ce să cer. Dar amândoi am fost și am rămas, cum s-a priceput fiecare (el mai bine, eu mai rău), tată și fiu. Prin toată existența lui, Părintele Anania a fost pentru mine o centură de siguranță, chiar dacă eu, prin neascultarea mea, prin răzvrătirea mea, m-am situat de multe ori, în afara acestei centuri de siguranță. Dar el a reprezentat mereu pentru mine un reper sigur, săgetând distanța și vremurile cu aureolă de erou viu, oricum mai la îndemână decât aceea de sfânt la care accesul a fost și este, din pricina neputințelor mele firește, unul sporadic.

Momentul acelei înfieri prin telefon a însemnat o schimbare de paradigmă în relațiile noastre marcate până atunci mai ales de lungile lui absențe provocate fie de anii de detenție, fie de cei petrecuți în Statele Unite ale Americii. Cel care întreținuse vie, mai cu seamă în ultimii ani, relația născută în copilăria mea și tinerețea lui, fusese Părintele Grigore. Nu am de unde să știu dacă vreuna din cărțile aflate în fondul de carte interzisă de la Biblioteca Sfântului Sinod din anii comunismului, a ajuns în mâinile mele până în 1990 (și) la sugestia lui. Am o bănuială în legătură cu „Nostalgia Paradisului” a lui Nichifor Crainic, dar nu bag mâna în foc. În orice caz când a devenit director al Institutului Biblic, în biroul lui unde am poposit de câteva ori, am avut prilejul să cunosc câteva personalități de anvergură ale Bisericii noastre, precum Părintele Benedict Ghiuș, Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Sofian Boghiu sau Părintele Dumitru Fecioru. Deși eram student la teatru, complet sedus pe atunci de aureola profesorilor mei de la I.A.T.C., adulmecam, fără să pricep prea multe, că preoții veniți în locul acela aduceau după sine (alt) ceva, rar și prețios, un amestec de aspru cu molcom înveșmântat în foșnetul reverendelor și al mirosului dulce de carte veche. Era ca atunci când în preajma unui cuptor de pâine simți tihna unei prezențe familiare chiar dacă murmurul vorbelor nu-ți este întotdeauna pe înțeles.

Mai ales gândurile acestor din urmă ani de absență ai părintelui, m-au ajutat să-i descopăr adâncul vocației sale de părinte, dimensiune nu îndeajuns evocată de către cei care am rămas în urma lui. Pentru că Părintele Anania a fost – dincolo de omul de carte, de mânuitorul și apărătorul cuvântului, de om al Bisericii, de ctitor – un părinte. Și asta pentru că el însuși avea nevoie să fie părinte. Probabil că dacă n-ar fi intrat în mănăstire, ar fi fost un tată minunat. Și mă tem că noi, și mă refer la mine în primul rând, nu am profitat așa cum s-ar fi cuvenit de nevoia lui de a fi părinte șide a avea fii. Cine îi ascultă astăzi înregistrările predicii la Parabola fiului risipitor va descoperi printre volutele tonalităților sale pe tatăl fără egal din spatele părintelui duhovnicesc, un dat natural pe care cu siguranță nu și-l bănuia atunci când, tânăr fiind, intra pe poarta Mănăstirii Antim, dar care avea să se plinească mai ales odată cu ierarhul. Puteți să aduceți la lumină oricâte alte dovezi înregistrate ale oricâtor alți duhovnici, dar la nimeni formula de adresare dragii meisau iubiții meinu sună ca la Părintele Anania.

Cultura antică și apoi cea clasic universală a cultivat în general imaginea Penelopei care își așteaptă bărbatul, iar spațiul autohton mai apoi pe cel al mamei la care așteptarea fiului devine un dat al sorții. Cu alte cuvinte femininul a prevalat modelului evanghelic al tatălui, atenuând din riscurile asprimii stereotipului masculin. Prin felul său de a vorbi însă, Părintele Anania repară acest „apanaj feminin”, restituind tatălui din Evanghelii întâietatea și îmbrățișarea iertării. În tot ceea ce spune, în tot ceea ce învață, vocea lui inundă spațiul cu o tămăduitoare omenitate. În predicile lui asprimea, ironia șfichiuitoare, necruțarea sunt în permanență îndulcite de această iubire de oameni de care s-a lăsat cuprins treptat, din noaptea în care, în închisoare, plănuise să-și scoată ochii cu un colț de pieptene, ca să nu mai vadă micimea și deriziunea umană. A urmat o schimbare fulgerătoare determinată de apariția în vis a surorii sale care era nevăzătoare. O chema Maria, dar toți îi spuneau Milica. Mama lor suferea enorm pentru fata ei, când o vedea că merge pipăind prin casă, având în permanență nevoie de ajutor. Erau momente când, săraca, se refugia în curte, ca să poată plânge, astfel încât fata să nu îi simtă suferința. La rândul ei, Milica, simțea durerea mamei și asta îi amplifica durerea. În cele din urmă o boală avea s-o răpună încă din adolescență, curmând suferința amândorura. În visul acelei nopți din închisoare se făcea că era împreună cu Milica într-o barcă, pe apa Bistriței, plutind în susul apei, împotriva cursului ei firesc. La un moment dat, barca s-a îndreptat spre mal, iar Milica a coborât pe țărm, s-a întors către el și i-a spus: „Să ai grijă să nu fii niciodată povară nimănui!”. Atunci a realizat tânărul Anania grozăvia și consecințele gestului său. A fost momentul de răscruce în lungul proces care a urmat, cel al redobândirii iubirii și iertării semenilor. Și al propriei sale iertări, poate.

Toți ne-am grăbit sub imperiul unei emoții greu de ținut în frâu cu zece ani în urmă, să-i atribuim cuvinte pecete care să-l caracterizeze: „reper”, „pisc”, „forță”, „stâncă” și în sfârșit „leul Ardealului”. Cu toate acestea, la doisprezece ani de la despărțire, îl descopăr mai ales ca pe un părinte și un om cumsecade. Este adevărat că acest om cumsecade a dus bătălii crâncene cu alții și cu sine, a avut izbânzi, a avut căderi, a avut ridicări, a trecut prin perioade de zbucium, dar a rămas mereu un om. În sensul adevărat și cuprinzător de rod al coroanei creației dumnezeiești. A fost un om de la țară, din acea stirpe plină de noblețe de odinioară. Un truditor pe ogorul literelor. Mâinile lui nu erau mâini de scriitor, erau mâini de muncitor cu sapa. Avea niște degete groase, lipsite de acea alungire, de acea grație pe care o presupui la pianiști, la pictori sau la scriitori. Pentru că era un pălmaș, un pălmaș al condeiului și al Cuvântului.

De la acest tată, de la acest pălamș am deprins cuviința apropierii de Cuvânt. Și în ziua de astăzi cartea mea de rugăciuni este una alcătuită de el. Nici o alta nu este ca a lui! Există acolo o rugăciune care dintru început mi-a atras atenția și care mi-a devenit foarte dragă: Rugăciune pentru citirea cu folos a Sfintei Scripturi. Așa am început să pricep încă de timpuriu că de scrierile revelate te-apropii doar într-un anume fel. În șoaptă și delicatețe, cu grijă față de adânci înțelesuri. Cuvintele sunt rodul lucrării Duhului și își dezvăluie sensurile tot prin lucrarea Duhului.

Cuvântul părintelui a fost decisiv atunci când, la 38 de ani m-am apropiat de Facultatea de Teologie. Nu a știut că am de gând să fac pasul și nici nu îi cerusem sfatul. A aflat abia pe urmă. Când am dat de greu. Când a urmat cumpăna. Pentru că după o lună de zile eram complet năuc. Nu înțelegeam absolut nimic. Mă gândeam că mă părăsise glagoria. În ciuda faptului că viața mea era legată în mod constant de două mănăstiri, aveam un duhovnic, mă spovedeam, mă împărtășeam, intrarea înlăuntrul Institutului Teologic devenise peste noapte prilej de poticnire. Eram copleșit de limbajul „tehnic” și avalanșa disciplinelor. Se făceau de toate, dar de fapt nu se făcea nimic. Atunci i-am dat telefon la Cluj, unde tocmai fusese înscăunat arhiereu. L-am întrebat furios: „Ce se întâmplă aici? Nu înțeleg nimic”. M-a ascultat și mi-a dat, desigur în felul lui, cel mai potrivit și înțelept sfat. Dacă nu mi l-ar fi dat, probabil că într-un interval scurt de timp aș fi renunțat, așa cum au mai făcut și alții. Mi-a spus așa: „Dragul meu, anii aceștia pe care îi ai de petrecut în facultate, te smerești, cum se zice pe la noi. Nu mult, doar un pic. Îți desțelenești noțiunile și încerci să deprinzi uneltele cu care se lucrează în teologie. Înțelegi disciplinele, poți să le distingi, știi cum să cauți într-o bibliotecă, înveți care sunt rigorile. Nu e chiar simplu, dar nici mare filosofie. Doar un pic de râvnă. Apoi, după patru ani de zile, dacă te țin baierele, dacă mai vrei și te mai interesează, te apuci de teologie”. Înțelept sfat! Valabil pentru generații, și generații, și generații de teologi de aici înainte. Pentru că teologia nu ai cum să o „înveți” nici până la sfârșitul vieții. Îmi aduc aminte cum Părintele Dumitru Stăniloae care, atunci când i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității București, se apropia de 90 de ani, a mărturisit:„Vă rog să mă credeți că eu mă consider de-abia la începutul teologiei”. Și câtă dreptate avea! Pe măsură ce te adâncești, pe măsură ce teologia se deschide înspre tine, îți dai seama că niciodată nu ai să poți ajunge la capătul ei. Cunoașterea lui Dumnezeu nu poate avea vreodată capăt.

Pe urmă a mai fost părinte întru devenirea mea și în alt fel. Auzisem că la Cluj veniseră doi profesori faimoși: Părintele Profesor Univ. Dr. Ioan Ică împreună cu băiatul lui, Ică junior. Veneau odată pe lună de la Sibiu să-și țină cursurile la Cluj, acolo unde Părintele Anania le deschisese larg porțile Facultății de Teologie. M-am dus la Cluj, desigur să-l văd în primul rând pe Înaltul, dar și cu această dorință nemărturistă de a asista la cursurile profesorului Ică. Atâta lume îmi povestise despre el că aproape devenise legendă! Am rămas uluit. Am cunoscut o catedrală de profesor! I-am spus acest lucru Părintelui Anania, iar el mi-a zis: „Dacă simți așa, n-ai decât să vii aici și tu o dată pe lună și vei face Dogmatica cu Părintele Ică. Eu îți ofer găzduire”. Așa încât prin dragostea și generozitatea părintelui, am făcut cursul de Dogmatică de două ori, dar din două perspective diferite. La București alături de Părintele Academician Dumitru Popescu, am deprins perspectiva interconfesională a unei Dogmatici, în termeni preciși și cumva tehnici, în vreme ce la Cluj împreună cu Părintele Profesor Ică, am descoperit perspectiva unei dogmatici care avea în vedere întreaga istorie a culturii, a gândirii, a filosofiei. Răspunsul dogmei către lume, altfel decât prin rigiditatea canoanelor. Era copleșitor. Sunt convins că, dacă în sala de curs ar fi fost sectanți ori membrii altor confesiuni, aceștia s-ar fi convertit. Pentru că Profesorul Ică era ca o flacără atunci când preda! După curs, la cină, cu Înaltul urma un seminar sui-generis în care rememoram prelegerea. Iar dacă era zi de post, cu siguranță maica Galineea ne pregătea „bunătate”, adică salată orientală, mâncarea preferată a părintelui care dădea o savoare în plus discuțiilor.

M-am bucurat că după mulți ani de zile, atunci când s-a alcătuit un volum omagial, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani a Părintelui Ică, Înaltul a scris un cuvânt de deschidere, așa cum se cuvenea pentru un volum în care erau adunate laolaltă tot felul de contribuții științifice ale profesorilor și teologilor din țară și străinate. Spre bucuria mea și, evident marea mea mândrie, în acel cuvânt de deschidere, Părintele Anania a povestit întâmplarea cu mine, relatând cum un student (cam tomnatic) venea o dată pe lună de la București, traversând țara 800 de km, ca să audieze cursurile profesorului pe care îl admira și de la care nu primea nici o notă. Ce omagiu mai mare putea primi un profesor!

Ocrotirea Părintelui Anania am mai simțit-o și altfel. După câte o incursiune din aceasta la Cluj, când mă întorceam la București și desfăceam bagajele, găseam între paginile cărților pe care mi le cumpărasem, răsfirate ici-colo, câteva bancnote. Părintele aflase că eu traversez o perioadă mai proastă (Părintele Băbuș își păstrase obiceiul de a-l ține la curent cu toate despre mine) și atunci îmi așeza bani printre cărți, astfel încât să nu mă pună într-o situație ingrată. Îi dădeam telefon și îi spuneam: „Părinte, am găsit. Mulțumesc frumos! Binecuvântați!”. Răspundea invariabil: „ Ce tot spui acolo? Ce ai găsit?”. „Am găsit niște bani”. „Hai, vezi-ți de treabă! Nu sunt de la mine”. Omul ăsta care sucise într-o noapte un întreg sinod atunci când s-a înființat Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului era capabil de astfel de gesturi grijulii, asemenea tatălui care îi pregătea câte ceva pentru drum fiului pornit pe cale.

Îmi aduc aminte că odată i-am scris o scrisoare. Bine, nu a fost singura dată. Traversam un moment de mare, mare cădere interioară și de mare zbucium, încât nici nu prea puteam articula cuvinte, așa încât i-am trimis o scrisoarea prin poștă. Nu eram capabil să vorbesc la telefon, dar el m-a sunat. Și a fost ca un balsam să-l aud. În astfel de momente asprimea conținută în persoana lui și în înfățișarea sa, dispărea. Pe urmă, am primit și răspunsul la scrisoare. Știa ce să-ți spună. Și mai ales cum să-ți spună. Nu l-am avut ca duhovnic niciodată, pentru că aveam duhovnic și nu am vrut să îl schimb. Mă temeam că o să-l dezamăgesc. Nu am cunoștință de oameni care se mărturiseau la el și care ar putea mărturisi despre această dimensiune a lui, cea a duhovnicului, dar o putem bănui din felul în care predica. Avea o asemenea înțelegere asupra naturii umane, o asemenea căldură care părea complet la polul opus dimensiunii sale de temut polemist, de crâncen luptător pentru adevăr.

Dimensiunea atât de cuprinzătoare asupra naturii umane o descoperim din căutările lui de tinerețe. A fost student la teologie, medicină, conservatorul de muzică. Mulți s-au grăbit să vadă în asta dovezi ale nestatorniciei, dar ele dimpotrivă oglindeau setea lui neostoită după cunoașterea sufletului omenesc. Natura umană cu piscurile și abisurile ei. A urmat cursuri de medicină în urma unei întâlniri pe care a avut-o cu celebrul medic și profesor Victor Papilian și a dorit să se apropie și în acest fel de suferință. A urmat studii de conservator pentru că muzica este o dimensiune a sufletului greu de exprimat în cuvinte. Nestatornicie? Nici vorbă! Toate aceste căutări s-au petrecut nelepădându-se în adânc de credință și la vedere de reverendă. El a înțeles omul și din perspectivă duhovnicească, spirituală, dar a înțeles și dimensiunea lui trupească. Această alcătuire dihotomică a omului a înțeles-o ca nimeni altul, iar meditațiile sale rămân fără egal. Nu are egal, pentru că nu are încă pe cineva care să acopere toate aceste dimensiuni aureolate de experiența sa carcerală care i-a încununat, chiar dacă dureros, orizontul nebănuit și încă nu îndeajuns de mărturisit asupra suferinței și naturii umane. Era un ascultător pasionat de muzică, de Bach și de Mozart. A scris poezie, a scris proză, a scris teatru. Prima lui piesă de teatru, poemul în versuri Miorița, rămâne o capodoperă a limbii române recunoscute de însăși Tudor Arghezi în prefața pe care a scris-o. „Am cântat” – obișnuia să spună Părintele pe un ton jucăuș spre finalul vieții. Dar nu era mărturisirea vinovată a greierului din fabula lui La Fontaine, ci pregustarea lui Isaia dănțuiește de la întâlnirea cu Împărăția cea veșnică și cu brațele larg deschise ale Mântuitorului.

Părintele Anania a simțit pe pielea lui, ce înseamnă să aibă un părinte în vremuri de anaghie. Își amintea de momentele din detenție când primea pachete după rânduiala închisorii. Întotdeauna găsea în ele câte o cămașă albă. Patriarhul Justinian obișnuia să aibă pe buzunarul cămășii un „J” brodat, o monogramă. Sigur că această monogramă era îndepărtată atunci când cămașa era așezată în pachet. Dar rămânea urma ei. Urma acelei monograme de pe cămașă îi dădea de fiecare dată de știre Părintelui Anania că nu a fost abandonat, că Patriarhul Justinian, părintele lui, nu l-a uitat, că veghează și că îi stă aproape.

Dacă, pentru mine, întâlnirile cu Părintele Profesor Ică la Cluj reprezentau un reper fix atunci când veneam la Cluj, tot astfel erau și plimbările cu Părintele Anania, mai ales toamna târziu, în pădurea Făget din preajma Clujului. Era deopotrivă un timp al tăcerii și un timp al versurilor. Încercam să țin pasul. Spunea pe dinafară poeme întregi din Goga. De altfel, fratele lui, Mitică, mi-a mărturist odată că asta era o deprindere din tinerețe. Atunci când se întâlneau și se duceau până acasă ori zăboveau pe malul Oltului, recitau împreună versurile lui Octavian Goga. Dacă l-ați fi ascultat pe Dumitru Anania rostind „Oltul” de Octavian Goga și în ecoul versurilor să încercați să reconstituiți imaginea celor doi frați pribegi prin închisorile comuniste așezați pe malul râului în căutarea lacrimilor părinților pieriți în vreme ce ei zăceau prin pușcării, ați fi aflat un legământ, din păcate, neîmplinit niciodată.

Pentru lumea de astăzi, Părintele Anania ar fi fost un adversar de neînfrânt. Uneori, seara, asemeni unui copil care nu poate să adoarmă până nu-și aude povestea și povestitorul, ascult la întâmplare una din predicile lui. Și îmi răsare în fața ochilor imaginea lui din anii copilăriei. Când Părintele Macarie mă trecea peste pălimarul casei de la Mănăstirea Suzana și mă ducea cu el la biserică. Să fi avut trei-patru ani. Acolo, așezat pe un scăunel mai mic ca mine, l-am văzut eu în primii ani pe Părintele Anania, ca pe un tip, așa cum îl știți, cu o privire foarte pătrunzătoare și citind catismele „la adânc”, așa cum îi erau și privirea și îmbrățișarea. Când am crescut și am vrut să-i sărut mâna cu alții de față, nu m-a lăsat și apoi mi-a spus între patru ochi: „Dacă vrei să îmi arăți că îți sunt părinte și-mi porți respect și ascultare, să îmi săruți mâna doar când suntem noi doi, nu când mai este un al treilea, ca să vadă acela cât de mult mă iubești tu pe mine”. Câți ierarhi fac acest lucru azi?

A fost un om. Un om. Și tatăl meu de-al doilea. Nu a fost infailibil. A făcut greșeli și alegeri greșite. De multe ori a căzut pradă vanității care îi mai dădea uneori târcoale. S-a întâmplat chiar într-un moment de cotitură când dacă n-ar fi fost atât de încrezător în sine, lucrurile poate s-ar fi jucat altfel. Atunci ca și azi.

Privesc fotografia asta a unui alt fel de timp și-mi dau seama, cu strângere de inimă, cum din rătăcitor, pe nesimțite m-am trezit pribeag...

Răzvan Ionescu

Material apărut în revista TABOR, Anul XV, Nr.3, Martie 2021 și adus la zi, In Memoriam IPS Bartolomeu Anania (18 martie 1921, comuna Glăvile, Vâlcea – 31 ianuarie 2011, Cluj-Napoca)

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews