ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Arta este o mare minciună care te ajută să înțelegi adevărul vieții.

(Andrei Mihalkov Koncealovski) 

Familia Mihalkov Koncealovski. Primul din dreapta în rândul de sus, Andrei Mihalkov Koncealovski (n.1937) Pe rândul de jos în dreapta, tatăl Serghei Mihalkov (1913-2009) cu fiul cel mic Nikita Mihalkov (n.1945).

Cred că eram în ultimul an de facultate. Așadar în prima parte a anului 1979. Fusesem la film împreună cu prietenul și colegul meu de clasă Dinu Manolache, plecat mult prea devreme dintre noi. La cinematograful „Popular”, un cinematograf modest de pe strada Mătăsari, rula ultimul film al lui Andrei Mihalkov Koncealovski,Siberiada. Patru ore și jumătate... sau trei ore și jumătate în funcție de versiune. Cred că noi am văzut varianta mai scurtă. Printre uriașii actori ruși din distribuție, fratele regizorului, Nikita Mihalkov și ucraineanca Liudmila Gurcenko (născută la Harkov în 12 noiembrie 1935), mutată la ceruri în ziua de 30 martie a anului 2011, în urma unor complicații legate de o maladie coronariană, un accident vascular și o operație la șold, cunoscută cinefililor autohtoni mai ales din Cinci seri (1978) și Gară pentru doi (1983) - ce strălucit recital actoricesc alături de Oleg Basilașvili și Nikita Mihalkov! -, dar și din filmul muzical Mama (1977) al Elisabetei Bostan.

Secvență din „Siberiada” cu Liudmila Gurcenko și Nikita Mihalkov film distins cu Marele Premiu special al juriului la Festivalul de la Cannes (1979)

Iubitorii de comparații au văzut în ea o Anna Magnani cu temperament slav. Acestora, conștientă de propria-i valoare, actrița le-a răspuns frust: „Nu-mi place tot acest patos, scrieți simplu Liudmila Gurcenko”. Deși i s-a propus încă de la vârsta de 20 de ani, a respins orice colaborare cu KGB. Consecința: a fost condamnată la sărăcie. Fără locuință, fără acte, fără bani. Dădea spectacole în mine sau în închisori. Până la urmă valoarea ei a învins, sistemul a „asimilat-o” și i-a acordat în cele din urmă titlul de artistă a poporului. Dar dincolo de asta Liudmila Gurcenko a rămas pentru totdeauna un simbol al cinematografiei sovietice.

Siberiada lui Koncealovski era (este) mai mult decât un simplu film. Când l-am văzut, nu împlinisem încă 24 de ani, nu știam mare lucru despre ruși și U.R.S.S., în afara anului 1968 (invadarea Cehoslovaciei), a mărturiilor de familie privind „sincera grijă și prietenie a Marelui Urs de la răsărit (Stalin și poporul rus/libertate ne-a adus)” și, firește, a unor lecturi esențiale din clasicii lor, precum și, lacunar, câte ceva din controversele legate de raporturile directe sau indirecte ale lui Stalin cu Boris Pasternak, Osip Mandelștam sau Ana Ahmatova. Două lumi care mă contrariau. Pe de-o parte atâtea grozăvii mărturisite de cei care le-au simțit pe propria piele cnutul, iar pe de altă parte bucuria pe care o trăiam în facultate, de fiecare dată când ni se oferea prilejul să ne întâlnim cu adâncimea rolurilor din Cehov, Gogol, Gorki, Ostrovski sau Turghienev, nemaivorbind că arta actorului o deprindeam după strălucita metodă a marelui Stanislavski1. Până la urmă rămâneau două lumi diferite pe care, în mintea mea cel puțin, nu le-am putut asocia niciodată. Nici atunci, cu atât mai puțin acum.

Dinspre ecranul de pânză al cinematografului „Popular”, Siberiada revărsa peste noi, o copleșitoare epopee. Amorțiți de atâta ședere în scaunele din placaj ale prăfuitului cinematograf de cartier, ne foiam dintr-o parte în alta, dar nu ne puteam desprinde ochii de la ecranul pe care se derula povestea a două generații de țărani dintr-un sat siberian uitat de lume, readus în actualitate de existența unor importante zăcăminte cu petrol a căror miză creștea odată cu intrarea în modernitatea adusă de comunism. Frumusețea sălbatică a Siberiei, întinsa taiga îți tăia respirația în alternanța amețitoare a filmărilor alb-negru cu cele color, însoțită de un personaj straniu, Bunicul cel veșnic (вечный Дед) interpretat de Pavel Kadocinikov2, personaj care revine mereu ca un laitmotiv sau la care te întorci mereu, într-un necesar exercițiu al memoriei, siluetă ce traversează întreaga istorie a primelor șase decenii din secolul XX, cele două războaie mondiale, prăbușirea Imperiului Rus, instalarea comunismului, electrificarea și industrializarea.

Secvență din filmul lui Andrei Mihalkov Koncealovschi ”Siberiada” (1979) cu Bunicul cel veșnic, un personaj mitic privind în zare nesfârșita taiga la ceasul modernizării Rusiei

De la episoade inspirate din tradiția medievală rusă cu vremuri încărcate de un mister arhaic, la anii modernizării revoluționare în care, fie și în fotografii de arhivă ori secvențe de film vechi documentar, apar „personaje” ca Dzerjinski3, Stalin4, Lenin5sau Voroșilov6, pe canavaua unor tulburătoare scene de viață cu iubiri, trădări, dispariții și așteptări, Siberiadarămâne un film strivitor pentru spectatorul care se află pus față în față cu dimensiunea sufletului rus.

Întrebat într-un interviu7despre această sintagmă, Koncealovski răspunde: Ce este „sufletul rus"? Nu îl pot defini. Nu știu ce este „sufletul rus". „Sufletul rus" este ceva pe care nimeni nu îl înțelege, nici măcar rușii înșiși. Este în întregime un mit. „Sufletul rus" a fost inventat de occidentali, care nu înțeleg de ce rușii se poartă într-un fel atât de ciudat. Sunt albi și se comportă ca unii de altă culoare, de parc-ar fi „verzi". Cineva spunea: „Dacă rușii ar fi fost negri, verzi sau în picățele, ar fi fost mai ușor de înțeles și de acceptat pentru vestici. Dar ei sunt albi!". Asta-i tot. Dar cred că există un „suflet sârb", un „suflet slav", un „suflet românesc", de ce nu? Cred că „sufletul rus" este doar un mit. Să nu vorbim despre „suflet", hai să vorbim despre cultură. Există o cultură rusă, o mentalitate rusă, pe care aș putea-o defini ca medievală, ca una de secol XIV. Cred că rușii trăiesc în secolul al XIV-lea, dar, de asemenea, au și rachete nucleare... (imită zgomotul unei rachete în aer).

În sfârșit, una peste alta, acum patru decenii am ieșit de la „Siberiada” amândoi, Dinu Manolache și cu mine, cu lacrimi în ochi. Nu mai conta. Ploua și afară. Ne-am adăpostit undeva aproape, în fața unui pahar, privind în gol. După o vreme, Dinu a avut una din acele sentințe cu care obișnuia să frângă la orele de curs propensiunea noastră spre drame și melancolii:

-Ia uite cum plângem noi din cauza lui Stalin!

Nu era nici prima, nici ultima dată când prietenul meu dădea sentințe de acest fel. Numai că atunci, pe loc, m-am gândit doar la sensul imediat al vorbelor lui și n-aveam de unde să știu ce reverberații halucinante și profetice aveau să capete ele peste mai bine de patru decenii, într-un sfârșit de februarie al anului 2022.

Andrei Mihalkov Koncealovski

Biografia regizorului Andrei Mihalkov Koncealovski este una spectaculoasă și aparent sinuoasă, lăsând loc la tot felul de comentarii ale celor care nu vor să vadă în ea obsesia constantă a artistului pentru căutarea, descoperirea și, cu siguranță, justificarea resorturilor adevărului uman din spatele istoriei.

Timp de zece ani Andrei Koncealovski s-a pregătit să devină pianist. A urmat studii muzicale la Conservatorul din Moscova (alături de Vladimir Așkenazi8și Eduard Artemiev9), după care, văzând filmul Zboară cocorii de Mihail Kalatozov (1957) despre care avea să spună că „i-a schimbat viața”, Koncealovski a decis să fie regizor și a urmat cursurile de regie la Institutul pentru cinematografie. În anul 1960 îl cunoaște pe Andrei Tarkovski împreună cu care scrie scenariile filmelor Compresorul și vioara (1960), Copilăria lui Ivan (1962) – în care și joacă rolul Soldatului, și Andrei Rubliov (1966).

 

Lucrând împreună cu Andrei Tarkovski

Între primele lui filme sunt de amintit, dincolo de clasicele ecranizări Un cuib de nobili (1969) după romanul lui Turgheniev și Unchiul Vania (1972) de Cehov, Povestea Asiei Kliacina (1967) o alegorie ce pune sub semnul întrebării viitorul Rusiei Sovietice. Mult timp interzis de către cenzura sovietică, filmul va fi difuzat pe ecrane abia în 1988, pe vremea lui Mihail Gorbaciov. Între timp regizorul se stabilise în Statele Unite, unde semnează printre altele regia la Runway Train (1985) cu Jon Voigt și Eric Roberts și Tango & Cash (1989) cu Sylvester Stallone și Kurt Rusell, film pe care nu-l mai termină, producătorii înlocuindu-l cu un alt regizor. „A fost un film de Hollywood, dar a fost un eșec. Voiam să termin și voiam să fiu concediat, și am reușit: m-au concediat”– mărturisește.10„Un naufragiu artistic, financiar și uman”. Cu prilejul filmărilor la Runway Train (scenariu după un scenariu a lui Akira Kurosawa) se întâlnește cu acesta (unul din marii săi idoli/maeștri, celălalt fiind Fellini). Cu ani în urmă, împreună cu Andrei Tarkovski văzuseră capodopera acestuia, Cei șapte samurai (1954), de cel puțin zece de ori. „Pentru mine– mărturisește Koncealovski, întâlnirea era ca și o vizită la Mecca […] Am băut vodcă Stalicinaia. Nu se prefăcea și nici eu. Ne-am îmbătat amândoi […] Atunci mi-a spus că-l adora pe Lenin, un om grozav. Eu, beat și care în plus mă hotărâsem să nu mă mai întorc niciodată să locuiesc în Rusia, i-am răspuns că greșește pentru că Lenin a fost un monstru. […] A urmat o mare tăcere în vreme ce toată lumea din jur s-a făcut albă la față”.11

Profund dezamăgit de industria cinematografică a Hollywood-ului („doar o mașină de făcut bani […] o mare „poveste cu zâne", destinată să producă bani; știți, „Terminator" sau „Avatar", genul acesta de filme...”12) Koncealovski se întoarce după 1990 în țara natală unde reia într-altfel tema din Povestea Asiei Kliacina, abordând deschis realitățile post-Gorbaciov, într-un film socotit de mulți halucinant, Riaba, găinușa mea, amestec de râs amar, patos slav și mizerie adusă de sistemul sovietic.

Câteva din ultimele lui filme13sunt semnificative mai ales sub aspectul temelor care îl preocupă pe marele cineast. Casa de nebuni (Dom Durakov), film realizat în anul 2002 și distins în același an cu Marele Premiu al Juriului la Festivalul de film de la Veneția, ne face părtași la o alegorie impresionantă, pornită de la un fapt real. Un azil de nebuni în Ingușeția, la granița dintre Cecenia și Rusia, în timpul războiului din anii 1994-1996, unde personalul spitalului fuge, lăsând pacienții în voia sorții, prinși fără voia lor între cele două tabere aflate în război. Fiecare cu nebunia lui, cu ciudățeniile lui, cu povestea lui, cu viața lui schimonosită, ne arată nu numai cum lumea de afară pare mai nebună decât bolnavii dintr-un spital de psihiatrie, dar ne face să ne întrebăm dacă nu cumva realitatea celor două lumi este de fapt aidoma în nebunie. În centrul acțiunii, Zhanna, o tânără schizofrenică, care se crede logodnica lui Bryan Adams (care chiar apare episodic în film) și se îndrăgostește de un cecen care o înșală, apoi de un ofițer rus, într-un amestec al minciunii, al trădării și al iubirii.

Yuliya Vysotskaya (soția lui Koncealovski) interpreta din film a Zhannei: „Am locuit o lună de zile într-un spital de psihiatrie ca să pot studia reacțiile și manifestările pacienților”

În 2012, Koncealovski a scris, regizat și produs filmul documentar Bătălia pentru Ucraina (Bitva za Ukrainu), un studiu amplu (întins pe durata a trei ani) în care au fost implicați o serie de istorici, politicieni și jurnaliști ucraineni, ruși și americani, precum și fostul președinte al Poloniei Aleksander Kwasniewski, fostul președinte al Slovaciei Rudolf Schuster, fostul președinte al Georgiei Eduard Shevardnadze, al șaptelea secretar general al Națiunilor Unite Kofi Annan, fostul prim-ministru al Rusiei Viktor Cernomîrdin, omul de afaceri Boris Berezovsky și nu în ultimul rând Leonid Kucima, președintele Ucrainei din vremea Revoluției Portocalii.

Bătălia pentru Ucraina ridica atunci o serie de întrebări al căror ecou răsună cu atât mai dureros astăzi. Care sunt rădăcinile culturale ale confruntării dintre Est și Vest? Poate fi independentă țara situată la intersecția intereselor Rusiei și Europei? Care este prețul pentru această independență? Regizorul rus Andrei Koncealovski ne spune că Ucraina nu este Rusia, în ciuda istoriei comune, o concluzie care este dureroasă atât pentru Rusia cât și pentru o parte a societății ucrainene. Însă numai după ce va accepta acest fapt, Rusia ar putea înceta să reînvie fantomele Războiului Rece.

Cu ultimul film al său, Dragi Tovarăși! (Dorogie tovarishchi!) care a avut premiera în anul 2020, Andrei Koncealovski ne apropie înfricoșător de esența formulei comuniste de viață și de continuitatea ei implacabilă, venită dintr-o realitate greu de admis, dar pe deplin plauzibilă, aceea că diavolul nu sucombă, ci doar se transformă.

Filmul istorisește precis și simplu, povestea masacrului de la Novocerkask (1-2 iunie1962). Un val de scumpiri la alimentele de bază, însoțit de reduceri de salarii, a provocat revolta muncitorilor de pe platforma industrială a orașului. Revolta a dat peste cap activul local de partid, un grup select de activiști structural fideli propagandei oficiale și complet incapabili să accepte că proletariatul explodează, în loc să priceapă că toate măsurile Partidului sunt o binefacere indiscutabilă. 

Zdruncinați, activiștii locali cer ajutorul Centrului care trimite armata. Trupe speciale KGB infiltrează demonstrația. Lunetiștii iau poziții camuflate de tragere și deschid focul. Zeci de oameni sunt uciși. Urmează arestările și execuțiile pentru agitație anti-sovietică și trădare de Patrie. Toată populația orașului e obligată să semneze angajamente care impun tăcerea totală, sub amenințarea pedepsei cu moartea. 

În sfârșit, masacrul însuși e masacrat. Partidul decide că la Novocerkask nu s-a întâmplat nimic. Victimele sunt înmormântate rapid în gropi nemarcate și viața își reia cursul normal, adică rolul de crainic al triumfurilor care dau superioritatea de netăgăduit a regimului comunist.

Secvență din filmul „Dragi Tovarăși!” (2020) de Andrei Mihalkov Koncealovski

Lyuda, eroina filmului, activistă a organizației locale de Partid, e clătinată de baia de sânge în care crede, pentru un timp, că și-a pierdut fiica. Asaltată de șoc și dileme (Partidul ucide muncitori!) Lyuda se agață cu disperare de credință: comunismul e singurul adevăr fix al lumii! Pe vremea lui Stalin, așa ceva nu s-ar fi întâmplat! Stalin a dat comunismul desăvârșit și singura cale e revenirea la această lume fără contradicții, în care viziunea comunistă a răpus sau eliminat orice accident, orice dubiu și urmă de neprevăzut. Legitățile și mecanica perfectă ale comunismului au fost înțelese și impuse numai de Stalin. Acolo e ultimul reazem, balsamul care simplifică și echilibrează ființa umană. Lyuda îl invocă repetînd incantații nostalgic-magice: unde e claritatea lumii lui Stalin? 

Nici victimele, nici călăii nu pot și nu concep că ar putea părăsi universul circular al comunismului. Un prizonierat existențial total a înghițit lumea și s-a substituit perfect realității. Koncelovski a găsit cheia care deschide porțile marelui mister comunist. 

E vorba de victoria morală și istorică a comunismului real, așa cum a fost el fondat și practicat de cei doi demiurgi succesivi ai lumii sovietice: Lenin și Stalin. Victoria de la capătul celui de-al doilea război mondial - cel mai mare conflict cunoscut în istorie, tranșat în infernul de pe frontul de Est – a făcut din Comunism o valoare sacră și intangibilă. Perpetuarea ideii comuniste în orice condiții și sub orice formă a rămas reflexul automat al lumii occidentale. 

Așa cum știm, palmaresul apocaliptic al comunismului și nesfârșitele lui coloane de cadavre, nu au fost citate la judecata istoriei. În vreme ce nazismul a fost damnat pentru totdeauna, comunismul a rămas obiectul contestațiilor dar niciodată victima lor. Comunismul e, în continuare citabil și la dispoziție, e afișabil și a fost rechemat, tot mai frecvent, după 1960. 

Ce vedem azi, în renașterea mișcărilor fanatice de origine comunistă care preiau scena publică americană, nu e o surpriză. E o formă de continuitate. Prizonieratul uman descris de Koncealovski e portabil și funcționează în orice societate. Fiindcă e abisal, irațional și non-național. Fiindcă e cultul perfect. Capcana care atrage și anihilează orice, oriunde și oricând. 

Ne așteaptă o reîntâlnire pentru care nu suntem pregătiți: reapariția ideii comuniste în camuflajul ei cel mai nou și sofisticat.

Dragi Tovarăși, vom fi iar, împreună! Nu încă, dar nu peste mult timp.”14

Acești ultimi treizeci de ani de la prăbușirea Uniunii Sovietice au dovedit într-un anumit sens că mentalitatea rusă nu este făcută pentru piața liberă sau pentru capitalism, spune Andrei Koncealovski.15 Pentru ca în cele din urmă să izbucnească și să arunce anatema: Really to be a communist, you should be a romantic or a fanatic… or a son of a bitch! (Am preferat varianta în engleză din motive lesne de înțeles).

Anul trecut, în aprilie 2021, agențiile de știri anunțau că Andrei Koncealovski a cerutca"Dragi tovarăși", cel mai recent lungmetraj al lui, să fie retras dintr-o competiție cinematografică în semn de protest față de nominalizarea în aceeași competiție a unor documentare realizate de disidentul Aleksei Navalnîi16. Aceasta, după ce cu o săptămâna înainte, alături de alții, printre care și scriitorul ucrainean Andrei Kurkov17, Andrei Koncealovski se delimitase în chip categoric de tendințele expansioniste ale Kremlinului și acțiunile militare ale acestuia în Ucraina. Așadar, dacă politica se mai poate discuta, relația personală cu liderul mesianic, niciodată.

La ceremonia de inaugurare a monumentului dedicat lui Serghei Mihalkov – 28 mai 2014

Familia Mihalkov a fost mereu în relații apropiate cu Kremlinul. Pentru cei doi cineaști aceasta a fost un dat. Nu cred că au o vină în asta. Până la urmă acesta e contextul în care s-au născut și au crescut. Tatăl, Serghei Mihalkov (1913 – 2009), a fost scriitor, dramaturg, corespondent de război, poet ale cărui poezii erau apreciate de Iosif Vissarionovici Stalin, autor al textului imnului de stat în trei rânduri, pentru URSS (de două ori, 1944 și 1977) și pentru Rusia (2000). A fost președinte al Uniunii Scriitorilor RSFSR, membru al Partidului Comunist al Bolșevicilor din întreaga Uniune (1950), erou al muncii socialiste (1973), câștigător al Premiului Lenin (1970), a trei Premii Stalin de gradul doi (1941, 1942, 1950), Premiul de Stat al RSFSR Stanislavski (1977) și Premiul de Stat al URSS (1978).

"M-am născut pe vremea Rusiei țariste. La patru ani întâmpinam revoluția bolșevică, am urmărit formarea URSS, iar la 78 de ani am fost martorul destrămării Uniunii Sovietice, pe care am slujit-o cu credință și onestitate toată viața", mărturisea Serghei Mihalkov atunci când, în anul 2005, la vârsta de 90 de ani, Vladimir Putin l-a decorat pentru „realizări literare și sociale”. Și totuși, această slujirese pare că la început, a fost doar o modalitate de a face uitate originile sale nobile într-o vreme când Marea epurare a lui Stalin trimitea pe lumea cealaltă milioane de vieți.

Jurnalistul și criticul francez Michel Ciment și-a intitulat volumul de convorbiri cu Andrei Mihalkov Koncealovski, Nici disident, nici partizan, nici adulator. Într-un fel, suma tuturor aparentelor sinuozități din biografia marelui cineast rus. Nici disident, pentru că Koncealovschi nu a negat niciodată societatea sovietică, în pofida unui ochi critic (vezi mai cu seamă așa numita trilogie a satului: Povestea Asiei Kliacina,Riaba, găinușa mea încheiată cu Nopțile albe ale poștașului Andrei Triapitsina/ Belye nochi pochtalyona Alekseya Tryapitsyna - 2014). Nici partizan, pentru că nu a fost niciodată în slujba propagandei de stat. Nici adulator, pentru că, preocupat mai cu seamă de căutările sale, a preferat să facă filme de autor, nelăsându-se ademenit de tentațiile pecuniare, dar lipsite de substanță, ale producătorilor americani.

Astăzi, ajuns la venerabila vârstă de 84 de ani, după atâtea și atâtea căutări, după atâtea suferințe personale despre care nu e cazul să amintesc aici, marele cineast ajunge la o cumplită concluzie:„Omul nu e altceva decât un teren de luptă între bine și rău; în câteva ore, oricine poate deveni un animal.''18

Anii au trecut nu numai peste el, ci și peste mine, studentul de acum mai bine de patru decenii. Fie și așa, pentru mine cel de azi, filmul lui de ieri, Siberiada, rămâne filmul său de căpătâi. La vremea aceea am lustruit cu sârg multe zile scaunele cinematografelor de cartier ca să-l revăd și nu doar odată. Există o temă în Siberiada, pe care am regăsit-o și în filmul de mai târziu al fratelui său, Nikita Mihalkov, Bărbierul din Siberia (1998): tema drumului prin taiga, a străbaterii unui astfel de drum în adâncimile pădurilor Rusiei, care până la urmă, ca și sufletul rus, rămâne inaccesibil nouă, celorlalți pământeni. Siberiada lui Andrei Mihalkov Koncealovski face parte, vrând nevrând din tinerețea mea. E drept că pe atunci, multe nu le știam. Și mai cu seamă, și mai multe, nu se întâmplaseră. Nu știu dacă astăzi aș mai avea același soi de lacrimi. Probabil că nu. Astăzi le simt arsura într-un chip amarnic, însoțite de ecoul vorbelor regretatului meu prieten străbătând „taigaua” deceniilor:

-Ia uite cum plângem noi din cauza lui Stalin!

Încerc din răsputeri să rămân la vorbele rostite în veacul trecut de Winston Churchill19: Rusia este un rebus învăluit de mister... Însă, vai!, realitatea cumplită a acestor zile, alături de reflecția lui Andrei Mihalkov Koncealovschi mă proiectează dramatic cu picioarele (pe) la pământ: Cred că rușii trăiesc în secolul al XIV-lea, dar, de asemenea, au și rachete nucleare... (imită zgomotul unei rachete în aer). Până la urmă, poate că Andrei Pleșu are dreptate: Ceea ce se întâmplă azi în Ucraina este dincolo de cultură.20

Mâine dimineață roata ucigașă a istoriei s-ar putea să aibă nevoie iar de lacrimile de odinioară. Șiroaie înșelătoare.... ca Soarele...din filmul lui Nikita Mihalkov.21

 

Frații Mihalkov, Andrei și Nikita, alături de tatăl lor, Serghei Mihalkov, la aniversarea vârstei de 90 de ani

Răzvan Ionescu

TEXT PRELUAT din Revista Tabor

Anul XVI, nr. 4 Aprilie 2022

1 Konstantin Sergheevici Stanislavski (1863 – 1938), regizor și om de teatru rus, inițiatorul unei metode în arta actorului, pornind de la tradiția realismului rus a lui Pușkin și cultivând mai cu seamă memoria afectivă ca mijloc de înțelegere al rolului. Metoda lui, concretizată într-un manual celebru intitulat „Munca actorului cu sine însuși” avea să fie adoptată și dezvoltată de două nume de referință ale școlii de teatru americane, Lee Strasberg și Stela Adler.

2 Biografia actorului Pavel Kadocinikov a contribuit fără îndoială, dincolo de abilitățile sale profesionale, la distribuirea sa în acest rol de o importanță simbolică covârșitoare. Era născut în anul 1915, adică în ultimii ani ai Marelui Imperiu Rus (1721-1917) la Petrograd, devenit în vremea comuniștilor Leningrad, astăzi St. Petersburg, oraș fondat de Țarul Petru cel Mare în anul 1703 ca o „fereastră spre Europa”, capitală a Imperiului până în anul 1918. În testamentul său, socotit de mulți a fi o apocrifă, găsim printre altele […]a se întinde neîncetat către Nord pe marginea Mării Baltice și către Sud pe marginea Mării Negre. A se apropia cât mai mult de Constantinopole și de India, că acel ce va stăpâni acolo, va fi adevăratu stăpânitor al lumii […]..

3 Felix Edmundovici Dzerjinski (1877-1926), aristocrat polonez transformat în revoluționar comunist, fondatorul poliției politice bolșevice CEKA (prima dintr-o succesiune de organizații ulterioare ale poliției secrete sovietice) și primul conducător al acesteia. I s-a atribuit o propoziție al cărei cinism înfioară și azi: „un membru al KGB-ului ar trebui să aibă capul rece, inima caldă și mâinile curate".

4 Iosif Vissarionovici Stalin (1878-1953), revoluționar bolșevic, conducător politic sovietic, devenit în 1922 secretar general al Partidului Comunist Sovietic. Colectivizarea, Marea Epurare, deportările și Gulagul sunt doar câteva din „invențiile” sale care au dus la moartea a milioane de oameni. Convulsiile Rusiei de azi sunt și consecința felului diabolic în care ieri Stalin a alcătuit conglomeratul numit U.R.S.S.

5 Vladimir Ilici Lenin (1870-1924), conducătorul Revoluției din octombrie 1917, fondator al ideologie leniniste. Ideile sale de guvernare au fost expuse în eseul „Statul și Revoluția”, care invoca o nouă formă de conducere, bazată pe consiliile muncitorilor numite soviete (sfaturi). Revoluția din octombrie a avut sloganul „Toată puterea – sovietelor!”La începutul secolului al XX-lea, mișcarea rusă a cosmismului (teoria evoluției cosmice) a avut o tentativă de conservare a trupului lui Lenin prin crionică (conservarea la temperatură scăzută) pentru a permite reînvierea lui în viitor. S-a procurat echipamentul necesar din import, dar din mai multe motive, acest plan nu a fost dus la bun sfârșit. În cele din urmă trupul său a fost îmbălsămat și expus pentru vizitare în Mausoleul din Moscova. Figura primului conducător al statului sovietic a fost ridicată la un statut aproape mitic, iar statui, monumente și memoriale au apărut în onoarea sa de-a lungul și de-a latul țării.

6 Kliment Efremovici Voroșilov (1881-1969), militar și politician sovietic, apropiat al lui Stalin, mareșal și erou al Uniunii Sovietice.

7 vezi Doinel Tronaru, interviu apărut în cotidianul Adevăruldin 20 aprilie 2011.

8 Vladimir Davidovici Așkenazi (n. 1936), dirijor și unul dintre cei mai mari pianiști în viață. A părăsit U.R.S.S. în anul 1963. Căsătorit cu o islandeză (el însuși devenit ulterior cetățean islandez) se stabilește la Londra, iar din anul 1978 locuiește la Lucerna în Elveția.

9 Eduard Artemiev(n. 1937), compozitor rus, cunoscut mai ales pentru muzica de film, primul compozitor rus de muzică electronică. Vârful carierei sale l-a atins în colaborarea la filmele lui Andrei Tarkovski și ale fraților Mihalkov.

10 vezi Doinel Tronaru, interviu „Adevărul”...

11 Andreï Konchealovsky, Ni dissident, ni partisan, ni courtisan. Conversations avec Michel Ciment, Institut Lumière / Actes Sud, Paris, 1919, pp. 102-103.

12 vezi Doinel Tronaru, interviu...

13 Textul de față nu a avut în vedere întreaga filmografie a fraților Mihalkov, ci doar filmele care pot să aducă o cuprindere (nicidecum înțelegere) asupra celor ce se petrec astăzi în lume și în primul rând „Siberiile” lor, respectiv Siberiada(Andrei Mihalkov Koncealovski) și Bărbierul din Siberia (Nikita Mihalkov). Rememorez puternice emoții din urmă și încerc să înțeleg prezentul devastator. Nu sunt critic de film, ci doar un spectator. Mai mult sau mai puțin mediocru.

14 Traian Ungureanu (TRU), „Dragi Tovarăși”, analiză a filmului lui Andrei Mihalkov Koncealovski preluată de pe site-ul Antimaterie din 17 februarie 2020.

15 vezi Doinel Tronaru, interviu „Adevărul”...

16 Aleksei Navalnîi, avocat influent devenit lider al opoziției față de Vladimir Putin. În prezent ispășește o pedeapsă pentru delapidare în interiorul coloniei corective nr. 2 din regiunea Vladimir, aflată la trei sau patru ore de mers cu mașina la est de Moscova. A supraviețuit unui atentat cu otravă în anul 2020 și a fost arestat după ce s-a întors în Rusia anul trecut.

17 Andrei Kurkov(n.1961), scriitor, profesor și regizor. O parte din cărțile lui importante au fost publicate în România: Moartea pinguinului (Curtea Veche, 2009), Legea melcului (Curtea Veche, 2009) Ultima iubire a președintelui(Curtea Veche, 2019), Prieten drag, tovarăș al răposatului(Curtea Veche, 2012), Grădinarul din Oceakov (Paralela 45, 2019).

18 vezi Doinel Tronaru, interviu „Adevărul”....

19 Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874 –1965), prim-ministru al Regatului Unit al Marii Britanii în cel de al II-lea Război Mondial.

20 Andrei Pleșu, Interviu la RFI, 9 martie 2022.

21 Soare înșelător (1994), film în regia lui Nikita Mihalkov, Marele Premiu la Festivalul de la Cannes (1994) și Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin (1995).