Strategia președintelui Biden de a tuna din gură și a nu face nimic nu a reușit să intimideze pe nimeni; n-a făcut decât să solidifice coalițiile anti-Vest și să le dea curaj. Și a adus omenirea în pragul războiului termonuclear.

O analiză de Rafael Pinto Borges, publicată de The European Conservative, pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.

*

Acum patru ani, presa de stânga sărbătorea alegerea lui Joe Biden în funcția de comandant-suprem ca pe o reinstaurare a sănătății mintale la Casa Albă.

Comentatorii de profesie susțineau peste tot că Trump adusese omenirea la un pas de Al Treilea Război Mondial.

Vechiul aparat de stat, perfect personificat de geriatricul Biden, urma să se folosească de capitalul de experiență dobândit ca să reconstruiască liniștea globală.

S-a întâmplat exact opusul – și încă la un nivel dramatic.

În locul unei lumi pacificate sub torța conducerii de la Washington, președinția ineptă a lui Biden pare să fi fost ultimul cui bătut în coșciugul Pax Americana.

Dacă democrații au urmărit să mențină așa-zisa „ordine internațională bazată pe reguli” – adică hegemonia SUA sub mantia internaționalismului liberal – au mai degrabă a se mândri cu accelerarea prăbușirii sale.

Chiar și cei mai aprinși oponenți ai războiului din Afghanistan – printre care și autorul textului de față – va recunoaște, cred, că evacuarea rușinoasă a Kabulului, care amintește de cea de la Saigon, n-a contribuit la a liniști omenirea cu privire la permanența puterii americane.

Iar acela nu a fost decât un prim semnal al dezastrului care avea să vină: curând, o Rusie revigorată a găsit o oportunitate de a acționa pe baza nemulțumirilor sale legate de Ucraina; Beijingul a făcut din blocadele aeriene și maritime ale Insulei Formosa un nou status quo; Hamasul a lovit Israelul în octombrie 2023, lucru pe care l-a făcut apoi, de mai multe ori, și Iranul, de astă dată cu rachete; Marea Roșie rămâne blocată de rebelii houthi, aliniați cu Teheranul, forțele navale americane fiind, pare-se, incapabile să îi oprească.

În timp ceînfrângerea Ucrainei pe câmpul de luptă devine tot mai mult o realitate iminentă, Biden a crescut miza, permițând Kievului să lovească ținte pe teritoriul suveran al Rusiei, recunoscut internațional ca atare, cu rachete de producție americană – ceea ce împinge o lume deja haotică cu un pas mai aproape de Armagedon.

Era demult momentul să vină Trump la Casa Albă.

Sigur că nu e cinstit să punem pe umerii lui Biden și-al lui stângaci anturaj toate recentele catastrofe ale lumii.

Până la urmă, ordinea globală este rezultatul unui echilibru al puterilor, iar talerele au început să se încline în defavoarea Vestului – și, crucial, a Americii – cu mult înainte de victoria electorală a democraților în 2020.

În anii cincizeci, SUA era singură responsabilă de circa jumătate din producția industrială a lumii; astăzi, China produce circa 31%, iar SUA numai 15%. Republica Populară Chineză este angajată, cu nervozitate, în cel mai mare efort de mărire a flotei de pe vremea lui Gorșkov și Tirpitz, construind echivalentul întregii flote militare britanice la fiecare 12 luni.

Șantierele navale din China produc 51% din navele de transport comercial din lume; SUA produce numai 0,1%.  

În 2023, oamenii de știință chinezi au înregistrat circa două milioane de patente; America a fost pe locul doi, cu circa 500 de mii.

De altfel, ar fi fost ceva de neconceput acum douăzeci de ani ca Europa – iar nu invers - să ajungă în curând să se roage de chinezi pentru transferuri de tehnologie. Or, tocmai a raportat recent Financial Times că exact în această situație suntem astăzi.

Zvonurile că economia Rusiei va sucomba au fost și ele o foarte mare exagerare – în ciuda unor temeri privind inflația, economia rusească s-a dovedit puternică în ultimii ani și, probabil, va înregistra o creștere de 4% anul ăsta.

Este o nouă eră a politicii internaționale – o nouă ordine. Sigur că nu-l poți ține vinovat pe Biden de aceste tendințe generale. Dar bula pe care el o reprezintă – establishment-ul liberal transnațional, de fapt, anti-național care ne-a condus în ultimele decade – a dus la un transfer de o rapiditate fără precedent a puterii de la Vest către principalii competitori geopolitici ai acestuia.

Acest proces a fost alimentat, în mare parte, de aroganță. În timp ce ridică în slăvi globalismul și, odată cu el, dezindustrializarea Vestului și accentuarea procesului de externalizare offshore – elitele liberale, mânate de o indecență exorbitantă, au presupus cumva că întreaga lume a devenit ca ei: că instituțiile politice și economice ale Vestului sunt atât de superbe și atât de imposibil de depășit că a venit „sfârșitul Istoriei” – adică viitorul umanității nu va avea prea mult de oferit de-aici încolo decât o imitație neinspirată a rețetelor (liberale) occidentale.

Îmbogățite de investiții vestice, înmuiate de conforturile moderne, clasele de mijloc din aceste țări non-occidentale urmau, cu siguranță, să se răscoale împotriva aparatului autoritarist.

China – și asta se credea la modul sincer – care s-a dezvoltat într-un ritm amețitor și s-a transformat dintr-o fundătură comunistă în cea mai mare putere industrială a lumii pe parcursul unei singure generații -  urma să devină curând o jurisdicție iubitoare de democrație, prietenoasă cu LGBT, băutoare de latte; un fel de Danemarcă a Asiei de Est. Se vede treaba că nu a fost așa.

Zdrobite de implozia neașteptată a acestei Weltanschauung a „sfârșitului Istoriei”, elitele liberale au refuzat ferm orice efort de exegeză sau introspecție.

Pe terenul de acasă, au dat vina pe răutatea și credulitatea omului de rând – și, odată cu asta, pe marele diavol al „dezinformării”.

Iar pe plan extern au dat vina pentru greșelile lor pe intențiile „malefice” ale competitorilor, de parcă politica marilor puteri are nivelul de complexitate al unui film cu Batman.

O clasă politică mai matură și mai realistă ar fi înțeles că statele acționează potrivit cu propriile percepute interese, căutând să își conserve și mărească puterea; ar fi înțeles – lucru prezis limpede de oameni precum George Kennan,William Burns și John Mearsheimer - că Rusia va reacționa viguros la încercările Vestului de a-și face vasali în sfera ei tradițională de interese și că, așa cum scria Zbigniew Brzezinski în clasica lui lucrare, Marea tablă de șah, în 1997:

„Cel mai periculos scenariu potențial este o mare coaliție formată din China, Rusia și, poate, Iran, o coaliție «anti-hegemonică», unită nu de ideologie, ci de nemulțumirile lor complementare.

„Asta ar semăna, ca magnitudine, cu provocarea pusă la un moment dat de blocul sino-sovietic, deși, de data asta, probabil că liderul va fi China, iar Rusia va fi pe locul doi.

„Pentru a evita această posibilitate, oricât de vagă, SUA trebuie să dea dovadă de măiestrie geostrategică în perimetrele vestice, estice și sudice ale Eurasiei – simultan”.

Dacă evitarea unui asemenea scenariu impunea „măiestrie geostrategică” din partea SUA, faptul că scenariul s-a împlinit nu face decât să probeze excepționala lipsă de precauție și de talent care caracterizează aparatul de politică externă american.

Niciunul dintre cele trei mari state eurasiatice la care făcea trimitere Brzezinski nu este un prieten natural al celuilalt. Istoric vorbind, Iranul n-a prea iubit Rusia, ai cărei lideri, că erau ei monarhi sau comuniști, au scos Persia din Azerbaidjan, au amenințat-o, în timpul Marelui Joc, și au și invadat-o, în Al Doilea Război Mondial.

China și Rusia, pe de altă parte, au ambiții imperiale care se suprapun, în Asia și Siberia. Vladimir Putin proclama la un moment dat, pe la începuturile domniei lui (care par acum foarte îndepărtate în timp) că China va fi cea mai mare amenințare pentru Rusia în viitor – suspiciunile față de Asia fiind profund înrădăcinate în spiritul rusesc, care nu a uitat niciodată „jugul mongol”.

Pe de altă parte, există o fascinație pentru Europa. Rusia este un mare stat periferic, al cărui destin a fost mereu să se modeleze după civilizația occidentală – că vorbim de convertirea Rusiei la ortodoxia greacă sub Vladimir cel Mare, la adoptarea steagului olandez de către Petru cel Mare, ori de implementarea de către bolșevici, cu o suferință umană fără de egal, a ideilor unui faimos neamț care locuia la Londra – Karl Marx.

Una peste alta, a păstra aceste țări mai aproape de Vest decât una de alta era departe de a fi o treabă imposibilă. Cu toate astea, bula a ratat jalnic această misiune.

Deși Biden îl imita pompos pe Roosevelt, vorbind din nou de „arsenalul democrației”, consecințele practice ale politicii lui au fost că a secat acest arsenal. Și anume, în cel mai prost moment posibil. Nu doar că exagerările neoconilor și neoliberalilor au dus la crearea unei alianțe anti-Vest altminteri improbabile, dar ei continuă și acum, din gafă în gafă, să ne slăbească pe noi în beneficiul acestei coaliții.

În timp ce armata rusă a crescut de la 200.000 de soldați înainte de război (o forță prost antrenată și blocată în stilul anilor optzeci) la un monstru de 600.000 de veterani căliți în luptă, performanți în războiul de drone și alte tehnologii avansate.

Armatele occidentale nu au fost însă supuse la test într-un război între egali. Deși echipa Biden ne-a tot promis că războiul va epuiza militar Rusia, oameni serioși, în uniformă, avertizează că armata rusă este azi mai mare și mai puternică decât a fost vreodată în ultimele decade.

Și veștile proaste nu se termină aici. Recent, armatele occidentale au raportat o lipsă paralizantă de materiale – de toate felurile – britanicii, de exemplu, aproape că nu mai au artilerie, iar rezervele de muniție ale țării sunt practic epuizate.

Situația este, într-adevăr, atât de dramatică, încât acum doi ani, cu numai câteva luni după începerea ostilităților, National Defense raporta că stocurile de muniție și echipamente ale SUA erau „semnificativ golite” urmare transferurilor către Ucraina.

Nimeni nu știe ce va găsi Trump când se va întoarce la Biroul Oval, după trei ani de pomeni masive. Cum va reuși el să-i convingă pe chinezi că nu e cazul să ia cu asalt Taiwanul, pe iranieni să înceteze cu aventurile regionale și pe ruși să nu-și mai extindă interesele în Europa de Est, este, cu certitudine, cea mai cumplită întrebare a vremurilor noastre.

Un lucru este cert: moștenirea lăsată de Biden este sumbră.

Realismul este, iată, răzbunat, iar urgența cu care trebuie îmbrățișat este exprimată mai elocvent chiar de detractorii lui, decât de susținători.

Strategia președintelui Biden de a tuna din gură și a nu face nimic nu a reușit să intimideze pe nimeni; n-a făcut decât să solidifice coalițiile anti-Vest și să le dea curaj. Și a adus Europa – de fapt, întreaga omenire – în pragul războiului termonuclear.

Trumpismul 2.0. dă speranța că vom apuca pe alt drum. Al doilea mandat al lui Trump ca președinte ar putea aduce cu sine un așa-zis neo-kissingerianism: un program de pace prin putere, dar și prin echilibru și prin considerație inteligentă.

Cum mușchii Vestului au slăbit, cel puțin în termeni relativi, strategia sa trebuie să devină mai penetrantă.

Așa cum a făcut-o marele diplomat și admirabil președinte pe care l-a slujit Kissinger, Richard Nixon, noua Americă trebuie acum să aibă curajul de a se dezbăra de poverile care o slăbesc – în anii șaizeci-șaptezeci, Vietnamul; azi, Ucraina – și să aleagă calea unei diplomații inteligente, care să îndepărteze Moscova de Beijing, și să-și orienteze resursele industriale și militare spre țeluri realiste, care pot fi atinse.

Numai astfel de măsuri vor permite Vestului să reconstruiască echilibrul puterii, reducând nivelul tensiunilor globale și salvgardându-și cele mai importante interese.

Numai implementând aceste măsuri își va putea Vestul proteja, întări și împrospăta puterea și prosperitatea. Dar să nu ne grăbim – ceasul încă ticăie.