Hristos și-a început propovăduirea  cu ceea ce ar putea fi numit  legământ între cele două Testamente - bine cunoscutele cuvinte ale Sf. Ioan Botezătorul: ”Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”. E împărăția care știm  că nu este, nici pe departe ”mâncare și băutură” ci ”dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt”. În aceste puține cuvinte este esențializată întreaga Sa învățătură adăugând că  împărăția lui Dumnezeu este în interiorul nostru în acel microcosmos care reflectă macrocosmosul, omul fiind cununa creației. În altă parte, aflăm cum, întrebat dacă El este Cel așteptat sau să fie un  altul care va să vină, Mântuitorul răspunde prin fapte, singurele care, încredințează Sf. Grigorie de Nazianz , nu pot fi dezise de nici un cuvânt. A spus atunci să transmită că orbii văd, surzii aud, slăbănogii merg și săracilor li se bine-vestește. Acum, la începutul propovăduirii, îndată ce împlinise 30 de ani, ”vârsta bărbatului desăvârșit”, Hristos trecea prin Samaria și Galileea. Samaria mai întâi cunoscută mai ales pentru părăsirea dreptei credințe și închinarea  la idoli, apoi, Galileea, cetatea neamurilor, unde se întâlneau într-o are restrânsă civilizația iudaică, elenistică, creștină și islamică într-o configurare ce sugerează universalitatea. Împreună cu părăsirea dreptei credințe a apărut o mentalitate eterogenă care s-a arătat prielnică apariției, propovăduirii și perpetuării credinței creștine în care Dumnezeu a fost Om și a rămas Om ca omul, urmându-L să-și recapete demnitatea dintâi. Căderea primului om a fost recuperată de restaurarea lui prin Hristos. Fiu al lui Dumnezeu și deodată  Fiu al Omului. Ca Fiu al Omului, învață; ca Fiu al Lui Dumnezeu, mântuiește. Anume învață că acela care va auzi  cuvintele lui și le va păzi nu va cunoaște moartea și de atunci, omul nu mai este ființă spre moarte, ci ființă spre înviere. Biruința asupra morții nu este doar o simplă ocolirea a ei, ci confruntarea deschisă până la moartea morții, totuna cu învierea.

Ieșind deci din cetate, l-au întâmpinat  zece leproși, numărul zece este considerat, îndeobște, o minune a gândirii omenești prin acoperirea unei realități orientate spre perfecțiune. Doar că  acei zece erau departe  de perfecțiune, suferind de lepră,  boală cu o etiologie încă insuficient eludată și, deși foarte veche nu este încă vindecabilă în totalitate. Gravitatea ei este ades fatală, bolnavii trebuind și astăzi  să fie nevoiți a trăi în comunități închise, izolați de familie și, adesea ocoliți ca potențiale primejdii. Maladia   era și a rămas un îndelung proces de mortificare, o înaintare spre moarte  câtă vreme ea evoluează ani de zile făcând din viață o suferință. Izolați de toți, leproși trebuiau să-i avertizeze  pe ceilalți de ”spurcăciunea” lor ca să fie ocoliți ca adevărate primejdii  de care trebuia să te ferești. Progresele medicinii au făcut ca abia din anul 2000 ea să nu mai fie considerată o problemă de sănătate publică.

Leproșii trebuiau să stea în afara cetății și să anunțe boala lor, așa cum i-a întâlnit și Hristos pe care l-au întâmpinat cu rugăciunea cea mai simplă: Miluiește-ne. La vremea lui, a făcut-o David: ”Miluiește-mă Doamne după mare mila Ta/ Și după mulțimea bunătății Tale șterge păcatele mele…! Lepra de altfel sugerează păcatele și, deloc întâmplător, în popor, uni om păcătos i se spune ”lepră”. Zece fiind.  Desemnează faptul  că, de fapt, ”tot omul este păcătos” că singur Hristos este fără de păcat și prin aceasta ”puternic a ierta păcatele”, Cel ce a înfruntat cele trei ispite, poate înfrunta biruitor răutatea din el și din semeni ca un adevărat ”atlet al lui Hristos”. În afara  comunității, în așezăminte speciale, cunoscutele leprozerii, bolnavii erau ținuți în viață din mila comunității până când evoluția îi ducea spre moarte. Prudența era însă maximă câtă vreme până și vasele pe care le foloseau erau puse departe iar, ei trebuind a veni singuri să le ia pentru a preîntâmpina orice contact. S-a făcut, nu odată comparația cu SIDA, având la fel de molipsitoare și ucigătoare.

”Scoală-te și du-te. Credința ta te-a mântuit”

Acum, cei zece leproși stăteau la intrarea în oraș, cine știe, așteptând ceva de mâncare, după care plecau spre altul în aceiași discreție. Nu s-au rugat, ca alte ori să fie vindecați, ci, văzându-L de departe au spus ca Fiului Omului: ”Iisuse Învățătorule, miluiește-ne”. Iisus, fără să facă vreo referire la credința lor, condiționând cumva, cum a spus odinioară, a întrebat ”Crezi că pot face aceasta?” Mila a fost într-un fel un răspuns imediat: ”Mergeți și vă arătați preoților”. Cum Hristos nu a desființat Legea, ci a împlinit-o, s-a supus Legii care atesta  că doar preoții aveau dreptul să aprobe reintegrarea în comunitate, după un examen extrem de  riguros și abia apoi să se întoarcă între ai săi. Hotărârea era la fel ca una pentru moarte și de această dată, leproșii, fără un cuvânt s-au îndreptat spre sat. Mergând ei pe drum ca prin minune  s-au vindecat.

S-a făcut însă că dintre cei zece, nouă cuprinși de bucuria însănătoșirii, au plecat mai departe mai înainte ca preoții să ateste starea de sănătate. Doar  unul singur s-a întors spre a-și manifeste recunoștința, dar acela   nu era iudeu, ci samarinean dintre cei  intrați în dizgrația generală pentru amestecul lor cu sirienii. Văzându-l. Hristos i-a spus: ”Scoală-te și du-te. Credința ta te-a mântuit”. I-a fost răsplătită astfel recunoștința mărturisitoare ale cărei virtuți sunt puse în evidență pentru că prin ea ne apropiem de Dumnezeu. Mulțumirea este în firea vieții și o aflăm până și la animale  care se atașează necondiționat de stăpân sau de salvator și căutând a-i arăta virtuțile. Credincioși creștini își mărturisesc recunoștința, Liturghia începând solemn: Binecuvântată este împărăția Tatălui și Fiului și Sfântului Duh” și terminând ”Slavă Ție Doamne, Slavă Ție”. Omul sfătuia  Sf. Grigorie de Nazianz e dator a mulțumi, dacă se poate, mai des decât respiră, într-un fel de împreună trăire cu Dumnezeu de la care vine ”toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit”. De aici importanța recunoștinței și Ghenadie Scholarios îndeamnă a mulțumi pentru că și acesta este un dar divin și, de altfel. ”ce bine am putea să-mi doresc eu fără ca înainte să-l dorești Tu și chiar să-l faci chiar dacă eu tăgăduiesc acest lucru”. Problema care se ivește este dacă noi, chiar recunoscând acest fapt, ne arătăm recunoscători cu adevărat sau doar îl mimăm? Ne întrebăm sincer dacă  nu ne asemănăm celor nouă nerecunoscători, considerând de la sine înțeles că Dumnezeu  face necondiționat  bine și nu e nevoie de mulțumire? Sf. Ap. Pavel scrie că dacă toate le avem de la Dumnezeu și nu se cade a ne lăuda pe noi înșine, lăsând a înțelege că firesc este a binecuvânta ca început de nădejde pentru tot lucrul menit a dăinui. Apoi, trebuie spus că  întâii care beneficiază de recunoștință suntem noi înșine pentru că astfel mai facem un pas spre Domnul. E la fel cu înfăptuirea unui bine când acesta se arată de folos mai întâi celui care îl face. Câtă vreme știm că, după cuvintele lui Hristos, ”singur Dumnezeu este Bun”și, în consecință, a face binele echivalează cu  a lucra asemănarea cu ”Cel ce a făcut cerul și ”pământul cu toată podoaba lor”.

Semnul unei înalte conștiințe a valorii

Mai mult chiar, recunoștința este semnul însușirii unei conștiințe a valorii, fără de care se aseamănă unui fur, de fapt un egolatru, lipsit de cea mai elementară sensibilitate și omenie. E ceea ce presupune expresia a ”fi om de omenie” însemnând  poți fi  om fără omenie, ceea ce echivalează cu o decădere. Prin contrast un cuvânt bun, încurajator, este nu doar o mulțumire, ci și o încurajare de a fi în continuare la fel conjugat cu recunoașterea sau cu  smerenia față de  cel care se închină lui Dumnezeu, iar cel care beneficiază aduce slavă. În același spirit creștinesc cel care face bine îndeamnă la uitare, de unde vorba de a face binele și a-l da pe apă ca o binecuvântare a pământului care astfel să fie mai roditor sau, cine să știe, astfel te poți reîntâlni cu el. Cum Judecata e a lui Dumnezeu și răsplata tot El o face  după ”faptă” într-o continuitate în care putem recunoaște în rugăciunea Împărătească în care cerem să se sfințească numele Tatălui ceresc precum e sfințit în cer de către îngeri. Origen considera că omul care nu ține minte binele, e nerecunoscător adică săvârșește un lucru de neiertat.  Mai spuneau cei din vechime că ”nerecunoscătorului i se ia darul”. De fapt, s-ar putea întocmi și o tipologie a nerecunoscătorilor – de la cei care uită sau ignoră binele făcut la cei care îl…compensează cu răul. Sunt cei despre care se spune că sunt asemănători șarpelui ținut la sân ce mușcă mai întâi pe binefăcător, care amintesc de ceea ce este mai rău și, mai mult, înfăptuit pe ascuns ceea ce duce la o a doua cădere. Mai întâi, nu face binele, apoi, mai mult, face răul.

Ideea e că oriunde ne-am afla e nevoie a aduce slavă lui Dumnezeu după buna vorbă a strămoșilor că ”aduc slavă lui Dumnezeu așa cum mă găsesc”. Slava adusă Părintelui Luminilor este urmată de mulțumirea pentru toate câte le primim și aceste sunt multe și felurite într-o armonie în care unitatea este recuperată din diversitate după ruga ”Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, întru oameni bunăvoire”. Scriitorul rus Turgheniev povestește undeva cum, odată, Dumnezeu a chemat la El toate oastea virtuților – bunătatea, simplitatea, adevărul, credința, dragostea, speranța, mila, generozitatea, smerenia. Toate vorbeau între ele într-o atmosferă de bună înțelegere ș doar două nu vorbeau deloc – bunăvoința și recunoștința. Când Dumnezeu le-a întrebat de ce tac, răspunsul a venit pe dată – nu ne cunoaștem. Și așa este – rar, foarte rar  bunăvoința se însoțește cu recunoștința,  însă, e necesar a spune că întâlnirea nu este imposibilă. Semnificativ sub acest aspect este celebrul imperativ kantian care sugerează să acționăm în așa fel încât ”maxima voinței” fiecăruia să poată deveni lege universală. Altfel spus să înlocuim războiul tuturor împotriva tuturor într-o pace eternă. Desigur, e un ideal aproape imposibil de realizat, dar obligatoriu, drumul împlinirii este cel al iubirii, al lui Dumnezeu care atât de mult a iubit lumea încât L-a da pe Unicul Fiu ca acela care crede să nu moară și să aibă viață veșnică. Nu cunoașterea care semețește omul și, cum credeau grecii înfurie zeii, nici credința care încredințează de existența celor nevăzute, ci Iubirea este mântuitoare și Sf. Ap, Petru încredințează că ”dragostea șterge multe păcate”. Avea în vedere propria-i experiență de viață pentru că lepădându-se de trei ori de Hristos, tot de trei ori a făcut un legământ al iubirii, iar la ultimul, Mântuitorul l-a investit cu rolul de Păstor, ”paște oile Mele”. El, cel dintâi chemat dă povață: ”Nu răsplătiți răul cu rău, sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântați, căci spre aceasta ați fost chemați”. Ca toate să se împlinească să respectăm  cele spuse de încă de David: ”Lauda Lui pururi în gura mea” și această laudă să fie spre Urmarea lui Hristos care spune: ”Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de Sine, să-și ia crucea și să vină după Mine” spre a birui lumea, curățind-o ”de rău și de păcat”.

Sfetnic de nedespărțit să fie rugăciunea și-mi amintesc că de fiecare dată când ne despărțeam de părintele Stăniloae spuneam ”Să ne rugăm”. S-o facem astăzi cu Părintele Cleopa care ne cheamă să punem început bun. Cum noi nu cunoaștem cum trebuie să fie un om care pune început bun, cum trebuie să se poarte, să zicem; ”Doamne, dă-mi ajutorul Tău să pun început bun, să-mi îndrept viața”. Să fim drepți și să recunoaștem că Dumnezeu nu are nevoie de recunoștința noastră și faptul că o manifestăm ne e tot nouă de folos spre a fi necontenit dimpreună  și, oricât de multe ar fi piedicile, să nu ne descurajăm și să întețim rugăciunea. Nici să ne îndoim o clipă că omul e să fie mereu scop și niciodată mijloc, cum învață Kant și asta până acolo încât așa să fie și pentru Însuși Dumnezeu.

E o creștere întru Domnul, un urcuș pentru care medicul mărturisitor Vasile Voiculescu ne dă un toiag:

Iubirea Ta, o Doamne, s-a concentrat în Tine

Și iată-i mult mai largă acum ca la-nceput:

Mișei, vrăjmași, netrebnici, bătuți de piezi ori vine