Pr. Adrian Agachi a dat o replică duhovnicească plină de har celebrei maduriste Oana, care îl consideră pe fostul ayatollah Khamenei drept cel mai democrat lider al Orientului Mijlociu, dacă nu chiar al planetei: ”„Ali Khamenei era de un miliard de ori mai feminist și moral decât Satana ăla de Preafericit Părinte Daniel”, a declarat cu emfază Oana Lasconi, fiica doamnei Elena Lasconi.

Dincolo de absurdul și lipsa de orice fundament a acestei comparații între întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române și un dictator care s-a remarcat, în repetate rânduri, prin reprimarea deloc morală, dar cât se poate de violentă a propriei populații, în declarația de mai sus, care este profund jignitoare și neavenită, este strecurat și apelativul de „satana”, ca o insultă șuierată printre dinți...

De asemenea, ceea ce surprinde este și preluarea în multe articole a acestui derapaj verbal, a acestei defăimări fără limite, incriminabilă legal, de parcă ar fi ceva care trebuie făcut cunoscut tuturor.

Despre „feminismul” și „moralitatea” acestui fost lider „suprem” al Iranului se poate afirma că sunt susținute și documentate poate doar de imaginația personală a celei care a făcut declarația.
Însă nu aici este problema – cât alege de fapt Oana Lasconi să creadă din realitatea unei țări aflate la mii de kilometri depărtare –, ci cât poate să deteste și să defăimeze o persoană care a făcut cu adevărat istorie pentru țara din care și ea face parte.

De la edificarea Catedralei Naționale la programele social-filantropice extinse, de la opera teologică și până la implicarea și dedicarea personală în nenumărate situații, cazuri și momente importante – toate acestea sunt dovezi indiscutabile ale slujirii lui Dumnezeu înfăptuite de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
A-l numi cu apelativul jignitor de mai sus arată nu doar o crasă ignoranță, ci și o atitudine răuvoitoare, vituperantă, defăimătoare.

Nu ne este greu să întoarcem și celălalt obraz în nume propriu.
Dar nu îl vom întoarce când Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, un om care a făcut istorie pentru Biserica Ortodoxă Română și poporul român, este jignit gratuit doar pentru că se poate.
Și nici când toată lumea, arătând atât de puțină recunoștință, șterge toate meritele sale cu buretele doar din dorința de a șoca și a atrage atenția... Dezamăgitoare cuvinte, dezamăgitoare atitudine.
Păcat.
Jignirea atrage mai mult decât meritul și uitarea decât recunoștința.

Însă „fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și mințind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră” (Matei 5, 11).”, a subliniat pr. Adrian Agachi, pentru a detalia pe această temă și într-un al doilea mesaj dugovnicesc:

”„Dacă cineva nu suferă ocările, nu va vedea slava (lui Dumnezeu) și dacă cineva nu leapădă amărăciunea mâniei, nu gustă dulceața (harului)”, spunea Sf. Varsanufie cel Mare.

Cu cât cineva sporește sufletește și merge pe calea cea strâmtă a vieții duhovnicești, cu atât se adună împotriva lui războiul nevăzut al demonilor și insultele exterioare ale oamenilor.

Îndelunga-răbdare, rugăciunea din inimă pentru cei care ne jignesc, smerenia, dar și stăpânirea de sine de a nu răspunde răului cu rău - toate acestea ne apropie de Dumnezeu și ne ajută să ne vindecăm de propriile noastre patimi.

Este cel mai greu să rabzi insultele oamenilor care nu te-au cunoscut și nu au vorbit cu tine niciodată, dar se comportă de parcă știu totul despre tine și îți fac rău cu o plăcere aproape sadică, cu multă ură și invidie, mințind și proliferând cuvinte grele la adresa ta, căutând mereu o slăbiciune sau un defect - real sau aparent - pentru a te putea vorbi de rău în permanență.

Însă aici se vede noblețea omului creștin și a clericului care și-a înțeles misiunea. Cu toate că „lovitura biciului face vânătaie, iar lovitura limbii frânge oasele” (Eccleziasticul 28, 18), un astfel de om, care știe ce înseamnă viața creștină și împlinește poruncile lui Dumnezeu, nu se răzbună, nu insultă la rândul său, nu îl privește pe cel care îl insultă ca pe un dușman.

Cu toate acestea, dacă vedem că altcineva este insultat gratuit, nedreptățit sau tratat cu dispreț, avem datoria morală de a interveni, altfel este clar că dovedim o indiferență crasă față de suferința aproapelui nostru.

Însă pentru noi înșine să nu cerem niciodată socoteală și să nu vrem să ne îndreptățim când suntem insultați. Dumnezeu știe și ne va răsplăti această răbdare, această stare sufletească dureroasă, la momentul potrivit, pentru că am păzit cuvântul Lui, care ne învață: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei 5, 44-45).

Așa să ne ajute Dumnezeu în acest post și în toată viața noastră!”