ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Una din scenele „de groază” ale festivității de deschidere a Jocurilor Olimpice (și au fost câteva) a avut-o în prim plan pe regina Maria Antoaneta decapitată, ținându-și țeasta în mâini, cu gâtul însângerat, pe fundalul unei muzici infernale. Comentariul lui Claudiu Crăciun, profesor de științe politice la SNSPA și activist pentru orice fel de cauză la modă, a fost deloc ironic și pe cât de succint pe atât de tipic pentru spiritul vremurilor și al educației contemporane: „Vive la Republique!”.

Că toată această orgie sadică a avut loc în Franța și s-a terminat cu o bacanală demonică a unor invertiți (vezi și pozele apărute cu președintele Macron în timpul Olimpiadei) nu ar trebui să ne stârnească mirarea. Poate doar succesiunea sau cronologia evenimentelor să fi fost un pic inversate.

După cum arată scriitorul conservator Erik von Kuehnelt-Leddihn, unul dintre cei mai inteligenți, profunzi și necunoscuți gânditori ai veacului trecut, în volumul de eseuri „Monarhie și război”, apărut la editura Contra Mundum, revoluțiile politice debutează întotdeauna printr-o prăbușire morală de proporții, concomitent cu o degringoladă sexuală pe măsură. Sau altfel spus, oriunde vom întâlni aberațiile de sub brâu, fantasmele pornografice și imaginația lubrică, consecința nu foarte îndepărtată va fi o formă de totalitarism sângeros.

Principalul responsabil de căderea Bastiliei, potrivit autorului nostru, este marchizul de Sade, cel care ne-a lăsat moștenire termenul de „sadic” și câteva romane licențioase. Nobilul desfrânat se afla la momentul izbucnirii Revoluției Franceze în închisoarea Bastilia, din cauza nenumăratelor episoade sexuale sadice, cum altfel, de unde a început să urle la o flașnetă încropită ca să-i incite pe oamenii din cartier să-l elibereze. La acel moment, în înfiorătoarea temniță a Vechiului Regim se mai aflau doar șapte oameni: trișori, nebuni, datornici. După eliberarea sa de către gloatele Parisului, marchizul „a activat ca radical iacobin până s-a certat cu Robespierre și a fost trimis la spitalul de nebuni. Sade, împreună cu masochistul și nevroticul Rousseau, care a scris romane pedagogice și și-a trimis copiii la orfelinat, este adevăratul inovator al democrației în epoca noastră”.

Marchizul nu a fost un caz izolat, iar contribuția lui revoluționară a stat nu atât în zbieretele din spatele gratiilor, cât în mizeriile cu care a otrăvit sufletele și mințile oamenilor. Din acest punct de vedere, revoluția a fost precedată de un val de pornografie fără egal până atunci în istoria umanității și mulți dintre protagoniștii Terorii –  Saint Just, „Îngerul Morții”, de exemplu – au fost nu consumatori, ci creatori de astfel de literatură. Carnajul face întotdeauna casă bună cu libertinajul.

Revoluțiile moderne și modernitatea în ansamblu poartă, așadar, pecetea acestei origini monstruoase în care anomalia sexuală devine normă impusă autoritar de un stat totalitar pentru a se sfârși mai devreme sau mai târziu într-o baie de sânge amplă.

În Revoluția Franceză oamenii au fost măcelărăți adeseori într-o simbolistică sexuală dezaxată: preoți înecați împreună cu monahii în poziții indecente, femei căsăpite fără milă și multe altele pe care hârtia nu le suportă. 
 
Cu străfulgerările pe care ți le dă profunzimea culturii și experiența istoriei, Von Kuehnelt-Leddihn a anticipat la finalul unui eseu apărut în anul 1989, ticăloșia din deschiderea Olimpiadei: „În zilele noastre de prostire electronică, putem fi siguri că peste 200 de ani această monstruozitate (Revoluția Franceză – n.n.) va fi punctul central al sărbătorilor orgiastice”.

Una din temele constante ale gânditorului austriac o reprezintă, deci, și imbecilizarea pe care democrațiile o impun oamenilor prin intermediul comunicării în masă și al educației industriale cu un standard din ce în ce mai jos care fac posibil, în cele din urmă, comunismul. Sau după cum scrie admirabil într-un loc „Unii încă știu să scrie, aproape nimeni nu știe să citească (...) Tendința de a avea oameni educați egal (sau egal needucați), efectuând manevre egale ce au ca rezultat produse egale, care costă la fel și arată la fel, este intrinsec bolșevică.”

Din fericire, cele mai multe din considerațiile sale nu se mărginesc doar la temele frecvente ale literaturii conservatoare, care insistă adesea obositor și redundant doar asupra problematicii sexuale. 

În eseurile apărute acum pentru prima dată în română sunt rânduri extrem de dureroase și inconfortabile despre condiția omului contemporan, înrobit de materialism: „Trebuie să ne întrebăm cu toată candoarea dacă un negru liber din Mozambic nu cumva e mai independent decât – să spunem – un oficial fiscal britanic sau un olandez care lucrează într-un birou. Negrul liber lucrează numai ca să-și hrănească familia (și puțin în plus, dacă dorește). Dacă preferă, poate lucra noaptea și dormi ziua (...) Dar progresistul nostru care lucrează într-un birou nu are de ales. De fapt, el trăiește într-o teamă cruntă de concediere, șomaj, boală și moarte. „Lipsă de independență” scrie pe chipul lui care și-a piedut expresia sfidătoare a libertății tipică „retrogradului”. El trebuie să cumpere orice are nevoie”. Citind aceste rânduri, câți dintre noi nu ne recunoaștem în imaginea progresistului?

Războiul este un alt subiect, foarte actual, atins de Erik von Kuehnelt-Leddihn, iar tema e tratată magistral în eseul care dă și titlul cărții. Teza sa, și anume că democrația schimbă radical în rău felul în care se poartă conflictele, ducând aproape în mod necesar la ucideri în masă și genocide, „egalitatea în fața bombelor”, e imbatabilă, dar exemplele pe care le aduce ca sprijin sunt spectaculoase și constituie un deliciu pentru orice amator de istorie. Favoritul nostru, mai ales având în vedere ceea ce au pătimit româncele și nu doar ele cu armatele ruse după ’45, se referă la o întâmplare din Primul Război Mondial: „Când au recucerit Lemberg (Lvov), austriecii au descoperit într-un apartament părăsit de ocupanții ruși o listă cu obiectele stricate, precum și banii care să acopere reparațiile. Lucrurile au stat altfel în Al Doilea Război Mondial. Atunci, majoritatea soldaților sovietici erau alfabetizați, „progresaseră”, erau „luminați” și se purtau mai rău decât niște gorile”.

Pe scurt, o carte care te hrănește intelectual, nemaipomenit de reacționară și extraordinar de bine argumentată, care poartă semnătura unui om liber despre care William F. Buckley susținea că este „cel mai interesant personaj din lume”.