Au trecut mai bine de două milenii de când Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiul Omului ca tot cel ce crede în El  să nu moară și să aibă viață veșnică, de când moartea a încetat să fie ultimul cuvânt al trecătoarei noastre vieți fiind ”spre înviere”. Hristos continuă să cheme spre luare aminte: ”Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia  crucea și să vină după Mine”. S-o facă deplin conștient și Hristos arată concret anume cum, după lepădarea de sine, omul trebuie să-și ia cruce pentru a-L urma în deplină cunoștință de cauză și un acord perfect între rațiune și inimă.  Este un urcuș care a pornit la locul căderii, de  la acel ”aici”, unde este o ”ființă spre moarte”, ”Sein zum Tode” spre o restituire și reconstituire ontologică  a ”paradisului pierdut”, spre o ființă spre înviere. Între ele, cumpănă Judecata pe care ”Tatăl a dat-o Fiului” care s-a în-omenit ca omul să vină la cunoștința adevărului și să se facă ”lucrător iscusit al poruncilor Sale.”

Urmează o suită de paradoxuri, enunțuri care la prima lectură par a se exclude unul pe celălalt adevărate ”scandaluri” pentru rațiune,  singură fiind incapabilă să împlinească devenirea întru  îndumnezeire. Cunoscător al tainelor omului, Blaise Pascal vorbea despre ”rațiunile inimii” pe care rațiunea nu le pricepe și poate de aceea  a  și fost numită ”organul transcendenței”.  Nu odată Hristos, mai ales când se referă la farisei, întreabă ”de ce gândiți rău în inimile voastre?”, niciodată cu capul și asta pentru că era răspândită convingerea că inima are rolul decisiv în viața spirituală a omului. Știința contemporană confirmă experimental existența acestei relații intime într-o disciplină specială denumită psiho-cardiologia aflată într-o afirmare promițătoare pentru deslușirea omului ca ființă necunoscută cum o definea  Alexis Carrel celebra sa carte ”Omul, acest necunoscut”. Atrăgea atenția că ”nimeni nu-și dă seama cât de absolută este nevoia de a spori calitatea structurală, funcțională și dezvoltarea spirituală care sunt tot atât de necesare ca sănătatea organică și prevenirea bolilor infecțioase”. Aici diviziunea științelor a sporit profunzimea lor dar le-a văduvit de anvergura perspectivei, evoluând parcă spre un alt fel de turn Babel, între ”a ști totul despre nimic” și a ”ști nimic despre tot”.  E locul unde  lepădarea de sinele atât de lumesc, dobândit în ”cercul strâmt” al lui ”aici”, face să dobândim înălțimea spre care ne îndeamnă Hristos. Tot Blaga surprinde starea lui Adam după cădere  în forma rugăciunii pentru că frumusețea ce-l înconjura îi amintea de paradis și ”atuncea, Milostivul îi de-te lacrimile”, cele curățitoare ale pocăinței. Ne amintim că și Hristos a lăcrimat o singură dată – la aflarea morții prietenului Său Lazăr – când a plâns ca om și l-a înviat ca Dumnezeu. Lacrimile Sale erau ale milostivirii ce depășind dreptatea caută a face binele ca Fiu al Celui ce singur este Bun. Și Ilie l-a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului dar a făcut-o prin rugăciune, după cum tot cu rugăciune râvnitoare a închis și deschis cerurile. Apoi, când  L-a rugat pe Dumnezeu să i se arate și i s-a arătat în blânda adiere de vânt care prefigura pe Hristos cel ”blând și smerit cu inima”. 

Avem putere pentru Adevăr, nicicum împotriva lui

Conceptul  ”Sine” presupune un act de reflexivitate, inclusiv cunoaștere și primul care a făcut-o a fost Hristos care s-a ”lepădat” de dumnezeirea Sa, s-a întrupat și ca Fiu al Omului a primit moartea pe Cruce. Avea să Învie  și după, după ce a petrecut un timp printre oameni s-a înălțat la patria cerească. El, ”singur fără de păcat” și-a asumat destinul păcătoșilor spre eliberare și redobândire a vieții veșnice. Apoi ne-a dăruit pe Sfântul Duh, a treia persoană a Dumnezeirii, a cărei  calitate esențială este ubicuitatea, faptul că este peste tot ca prezență participativă, ”plinindu-le” pe toate după rostul lor din visteria bunătăților sale necuprinse. Cel dintâi care a mărturisit cu viața pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu a fost arhidiaconul Ștefan, ”cunună”, nume proniator pentru că omul însuși este ”cunună a creației” și așa s-ar cuveni să se arate. Tânăr fiind,L-a urmat pe Hristos întocmai și sub ploaia de pietre care se abăteau nemilos asupra-i, s-a rugat ca El pentru iertarea păcatelor: ”Doamne nu le socoti lor acest păcat” înscriindu-și primul  numele  în marea Carte a martirilor. De față era și prigonitorul Pavel care-i păzea hainele. Îl prigonise pentru a descoperi cu uimire că nu-i stă în putere să ”dea cu piciorul în țepușă”. De la el deprindem că nu avem nici o putere împotriva adevărului, dar avem pentru adevăr.

Mai marele Apostolilor, Petru considera că ”e un dar acesta, ca de dragul lui Dumnezeu să sufere cineva întristarea și să rabde pe nedrept”. Întocmai a făcut tot neamul mărturisitorilor din toate timpurile și de pretutindeni cum scria Apostolul neamurilor:"prin credință au biruit împarți, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au întărit  din propria lor slăbiciune, s-au făcut puternici în războaie, năvălirile vrăjmașilor le-au preschimbat in fuga, femei care si-au luat morții invitai; iar alții au fost chinuiți, nevrând sa primească eliberarea, pentru a-si dobândi una mai buna, învierea; iar alții au suferit batjocoriri si bice, si chiar lanțuri si închisoare, au fost uciși cu pietre, sfârtecați, au murit uciși cu sabia, au pribegit in piei de oaie si in piei de capra, strâmtorați, necăjiți, înjosiți, - ei, de care lumea nu era vrednică - rătăcind in pustiuri, in munți, in peșteri si in crăpăturile amantului. Si toți aceștia, deși primiseră buna mărturie pe temeiul credinței lor, n-au primit roadele făgăduinței; pentru ca Dumnezeu prevăzuse pentru noi ceva mai bun, așa ca ei sa nu ajungă fără noi le desăvârșire. Neamurile toate au avut mărturisitorii lor consemnați în calendare și cinstiți după cuviință. Numărul lor s-ar putea să fie mai mare cu mult, cert este că o tradiție spune că sfârșitul lumii va fi atunci când numărul sfinților va egala pe cel al îngerilor căzuți, știuți firește doar de Dumnezeu, mărturisit de Sf. Ilie ca ”Viu este Dumnezeu”.

”Cine își va pierde viața pentru Mine, acela o va dobândi”

Ca odinioară, Hristos ne cheamă  "Dacă voiește cineva sa vina după Mine, sa se lepede de sine, in fiecare zi si sa-si ia crucea si sa-mi urmeze ,căci cine își va pierde viața pentru Mine, acela o va mântui.” Chemarea  este una la biruință, presupune lupta cu patimile și păcatele și îndeamnă  mai întâi ”Îndrăzniți”, nu vă fie teamă, nu aveți de ce pentru că ”Eu am biruit lumea”. Întâi chemarea, apoi motivația care o susține întărită prin fapte. Chemarea este actuală pentru toți ca abia apoi să fie definit statul celor care, urmându-L vor ”fi în lume fără a fi din lume”. În lume suntem toți, e lumea păcatului – ”că nu e nimeni în afară de păcat”. ”Sinele” omului este astfel oastea de păcate și cei din veac spuneau că și un prunc are păcat– pe cel strămoșesc. El a apărut după căderea primilor oameni, ca primă înstrăinare, ei pierzând ”asemănarea” cu Părintele ceresc, dar rămânând cu chipul lui Dumnezeu pentru veșnicie. Până și Iuda trădătorul a recunoscut păcatul, a aruncat banii dar nu s-a pocăit devenind ”fiu al pierzării”. Omul nu este nicicum condamnat la libertate, cum postula existențialistul  Jean Paul Sartre, nu este blestem, libertatea poate fi binecuvântare atunci când omul decide a urma lui Hristos. A arăta-o spre știința veacurilor  Sf. Maică când a răspuns îngerului: ”Iată roaba Domnului, Fie mie după cuvântul tău” iar la  cine de la nunta din Cana Galileii, când se terminase vinul a  sfătuit pe meseni și pe toți care se vor părtași: ”Faceți tot ce vă spune El”.

Libertatea ca binecuvântare

Iar ce spune Hristos este cuprins în singura poruncă dată de El cu totul mântuitoare: ”Să vă iubiți unii pe alții cum eu v-am iubit pe voi”. Ne-a iubit jertfindu-și viața ca noi să redobândim veșnicia din care am căzut și ce iubire poate fi mai mare decât aceea ca ”cineva să-și pună viața” pentru binele aproapelui. Aproapele nu cu sensul de a fi  din același neam, ci acela aflat în nevoi și suferințe și nu  acela situat pe poziții ierarhic superioare, ci acei pe care Hristos îi numește ”frați mai mici ai Mei”,  cei în necazuri, nevoi, suferințe trupești și chiar pe cei din închisori. El vrea ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”, fără nici o excludere de orice natură ar fi pentru că în fiecare este puterea mântuirii și fiecăruia Domnul Iubiri îi întinde mâna de ajutor pentru că ”dragostea nu caută ale sale”, fiind superioară celorlalte două virtuți – credința și speranța - și asigurând liantul dintre ele.

La această lucrare ne cheamă Mântuitorul  după ce l-a alungat pe Satana care L-a hărțuit mereu pentru că și în fața noastră avem două feluri de slujiri –a sluji Lui Dumnezeu și a sluji lui Mamona împreuna lor subordonare  fiind imposibilă cum imposibil e a sluji în același timp vieții și morții. A-L urma pe Hristos nu e lesne, El nu a făcut promisiuni mincinoase, a spus de la bun început că a-L urma pe El însemnă  că ”în lume necazuri”. Dar cum să te lepezi de sine, cum adică să îți urăști ”sinele”, identitatea singura zestre care ne salvează de neutralitate împietrită a lucrurilor. Întâlnim o primă provocare: Cum să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine și, cum să te lepezi de sine? La această întrebare răspunsul dat este să-ți iei crucea, ca și cum reprezintă noua  identitate – omul renunță la orizontalitate, care în cele din urmă e a morții – din pământ suntem făcuți și în pământ ne ducem - o depășește prin jertfă care-l înalță îndumnezeitor. Hristos însuși, ca Fiu al Omului a primit s-o facă și în Grădina Ghetsimani s-a rugat: ”Doamne, dacă este cu putință fă să treacă de la Mine paharul acesta, ( al jertfei), acesta dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Atunci au venit îngerii să-l mângâie arătându-ne că Părintele ceresc nu ne lasă singuri nici măcar o clipă, făcând din iubire-ai scut și mângâiere. E momentul decisiv al alegerii între Voia Tatălui și Voia Sa. A ales a face voia Tatălui, ”a-tot Făcătorul, Ziditorul Cerului și al Pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute” rămânând astfel ”Lumină din Lumină Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut prin care toate s-au făcut”. Urmându-L, devenim purtători ai dumnezeirii, prin care ”Cel ce toate cu înțelepciune le-a făcut” lucrează ca astfel ”numele Său să fie sfințit precum în cer așa și pe pământ”.

Desăvârșirea la care ne cheamă Hristos începe aici, pe pământ, când omul decide a-L mărturisi pe Hristos  oamenilor și se împlinește sus când Însuși Hristos o va face în fața îngerilor. Iubirea de noi înșine poate fi virtute sau păcat în măsura în care este mijloc între două extreme care se exclud, dar  un mijloc care este, totodată culme. Asta presupune renunțarea la sfatul otrăvit al demonului care a zis  primilor oameni ”nu veți muri” pentru a inocula mândria că așa vor putea fi ca Dumnezeu. Ce-i drept, omul se poate îndumnezei dar numai ascultând poruncile date de Domnul, nu încălcându-le pentru că, spune Sf. Ap. Pavel, ”vedem în parte” și abia după înviere vom redobândi statutul ontologic inițial. Asta după Judecata lui Hristos după care se va institui Împărăția Sa cea fără de sfârșit. Aici e lupta mare cu toate patimile ducătoare spre cele șapte păcate capitale și a celor care derivă din ele – răutatea, iubirea plăcerilor, a slavei, iubirii de arginți, care în esență nici nu pot fi numite forme de iubire. Cel botezat întru Hristos se  îmbrăcă în El, îl urmează, se răstignește, suferă și pătimește pentru fratele său reușind să trăiască și împărățească în fratele său, slujindu-i. Adică ”bea paharul” pe care l-a băut Hristos învățând că acela care vrea să fie mai mare între frați să slujească tuturor ”cum și Fiul Omului nu a venit să i se slujească ci să slujească”. E o luptă cum nu se poate mai dură căci se dezrădăcinează toate ale omului vechi pentru a le răsădi pe cele al Noului Adam. Să avem mereu în minte că mântuirea se face pe Golgota și Hristos a fost primul care s-a jertfit pentru noi ca preț al biruinței lumii, cuvânt ce derivă din lumină desemnând tot ce este sub soare.  Iubirea lui Hristos biruitoare este asupra patimilor, păcatelor toate  și, în cele din urmă asupra  lui Satana însuși. acel ”m-ai învins galileene”. La început înger, Satana a căzut atrăgându-l pe om, dar în timp ce Dumnezeu a dat omului mântuirea prin pocăință,  Satana nu a primit-o, dobândind în schimb o ură de moarte pentru om.

Păcatul mai are un anume de ascendent asupra omului – poate fi făcut cu voie și fără de voie; este însă o mimare a libertății și ascunde o capcană. Este relativ simplu de înțeles păcatul de voie, dar cel fără de voie? Cum să fie păcate dacă nu este implicată voința? Este vizibil aici amestecul ce l-a determinat pe filosoful și poetul Blaga să spună: Suflete, prund de păcate/Ești nimic și ești de toate/ Roata stelelor e-n tine/și o lume de jivine…Drumul tău nu e-n afară,/căile-s în tine însuți/ Iar cerul tău se naște/ca o lacrimă din plânsu-ți”. ”Sinele” am spune că este acest ”ești nimic și ești de toate”, amestecul lipsit de armonie, amorf, un ținut al bâjbâielii de care nu ai cum decât să te lepezi de ”sine” ca de o povară pentru a putea înainta. ”Căile sunt în tine însuți” pentru că acolo este chipul lui Dumnezeu a cărui asemănare se cuvine a o lucra și nu putem altcumva decât urmând lui Hristos. Simplul respect teoretic al Legii este iubirea literei care ucide, știind că doar Duhul este dătător de viață. Altfel, omul rămâne, cum spunea Arghezi, ”o eroare orgolioasă, care se corectează progresiv, căutându-și cu acul polul mobil, fără să-l găsească precis/ Adevărata îndreptare vine de la Bunul Grădinar”. Primul pas este, cum spunea  Sf. Ioan Botezătorul  spre a ști de ce anume trebuie să ne lepădăm, să ne eliberăm spre a putea urma pe Fiul lui Dumnezeu.

Crucea ca ”nuntă a contradicțiilor”

Așa se formează comunitatea creștină care nu se măsoară în numărul oamenilor sub povara egolatriei, ci respectă libertatea fiecăruia ca pe a sa proprie și astfel este mereu vie. O întruchipează comuniune sfinților în care nici un sfânt nu seamănă cu altul, fiecare cu trăsături de personalitate inconfundabile într-o multitudine diferențiată compatibilă cu armonia înțeleasă ca unitate recuperată din  diversitate. Întruchipând omul ceresc, Crucea încredințează Sandu Tudor, e ”o contradicție armonică” a ceea ce și-a aflat adâncimea și înălțimea, calea unei libertăți totale spre o depășire dezvăluind  sensul adânc al tăcerii la umbra căruia se împlinește rodnic ”nunta contradicțiilor” desfășurată în timpul care ne desparte de veșnicia divină, unde a apărut ”răsăritul cel de sus”. O ”nuntă” ce consacră  nu puterea forței ci a blândeții și smereniei, lumina ivită în adâncul curățitor al izvoarelor tânjind spre lumină. Sau aceea pentru care Blaga îndemna:

Sapă frate, sapă, sapă/,

 până dai de stele-n apă.

 Ctitor fii fântânilor ce

gura, inima ne-adapă…

Zodii sunt și jos subt țară

Fă-le numai să răsară

Sapă frate, sapă, sapă

Până dai de stele-n apă.

Poate e mai greu de înțeles într-un timp care a făcut  din derizoriu numitorul comun al tuturor lucrurilor,  dar este marea șansă a omului din toate timpurile pentru care, vorba Românului Absolut, ”Toate-s vechi și nouă-s toate/ Ce e rău și ce e bine te întreabă și socoate”,  făcând din discernământ un fir al Ariadnei în labirintul singurei vieți ce ne este dată a o trăi întru înveșnicire.

In Memoriam Doamna Elena Solunca