Am intrat în postul la capătul căruia vom cinsti marele praznic al Nașterii Domnului Hristos care, cum spune un colind ”din mormânt ne-a scos”, redându-ne înveșnicirii ca nesfârșit urcuș al îndumnezeirii omului. Dăruit cu chipul lui Dumnezeu ca temei al lucrării asemănării cu Cel ce a făcut ”cerul și pământul cu toată splendoarea lor”, omul îl are mereu înainte pe Fiul lui Dumnezeu care s-a înomenit ca Fiul Omului să se poată îndumnezeii. Pentru toate și în tot ceasul, cum ne găsim este cuvenit să aduce slavă lui Dumnezeu căci, încredințează psalmistul: ”De n-ar în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc/De n-ar păzi Domnu Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește/În zadar vă sculați dis de dimineață, în zadar vă culcați târziu, voi care mâncați pâinea durerii/Dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiți ai Săi”. Mai târziu, apostolul Pavel se întreba ce anume avem noi bun care să nu fie de la Dumnezeu și dacă e așa nu avem cu ce ne mândri ca și cum noi le-am fi făcut. Ostateci ai lui ”aici și acum”, noi cel mai adesea ne amăgim că nouă ni s-ar cuvine toate, sau aproape toate. La prima pescuire minunată, apostolul Petru a dus mulțumirea spre pocăință, mărturisind: ”Ieși de la mine Doamne, că sunt om păcătos”. Bogatului din pericopa de astăzi ”i-a rodit țarina”, o împlinire care nu-i este dată tuturor oamenilor, mereu dependenți de condițiile mediului sau ale vremii și pentru care s-ar fi cuvenit recunoștință. În datinile poporului nostru aflăm pe cele care stabilesc că se aduce mulțumire lui Dumnezeu dăruind semenilor din recoltă, subliniind a se face ”din prinos nu din prisos”. Hristos a zis mulțimii ce-l înconjura:”Vedeți, păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viața cuiva nu stă în belșugul avuției lui”, arătând ascendentul lui ”a fi” asupra lui ”a avea” într-o rânduială ce proclamă viața ca darul cel mai de preț pe care Domnul l-a făcut omului ca încununând creația, făcut fiind după chipul și asemănarea Lui.

Ascendența lui a fi față de a avea

Ca și de alte ori, pentru o mai autentică pricepere a celor spuse, Hristos își susține învățătura cu o pildă luată din viața de toate zilele în care să fie regăsită ca model de viețuire. Unui om bogat țarina i-a rodit din abundență și primul lucru la care s-a gândit a fost că nu va avea loc unde să le poată păstra și în această logică a intereselor a gândit să dărâme hambarele, să ridice altele mai încăpătoare în care să strângă mulțimea recoltei, apoi, mulțumit de sine să spună: ”Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani, odihnește-te, mănâncă bea și veselește-te”. Într-o asemenea perspectivă descifrăm ceea ce avea să se petreacă mai către în societatea de consum care avea să modeleze acel ”om unidimensional” descris plastic de Herbert Marcuse în cartea cu acest titlul. Nu a apucat a-și duce bine gândul la capăt că Dumnezeu a zis:” Nebune! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul și lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?”. Cuvântul nebun mai este folosit doar o singură dată în Noul Testament asociat cu cele zece fecioare dintre care cinci erau înțelepte și cinci fără minte. Omul ”nebun” este cel despărțit de Dumnezeu, ”singurul care este bun” de poruncile Lui, îndeosebi de aceea care cere să iubim pe Domnul-Dumnezeul și pe fratele nostru ca pe propriul sine.

Din ”Pilde” aflăm că ”bogăția cuiva slujește la răscumpărarea lui” și nu puțini sfinți au urmat acest drum pilduind pentru toți la ce e folositoare bogăția ca resursă a milosteniei. Dar nu la aceasta s-a gândit bogatul înrădăcinat în orizontul lui ”a avea”, ci pe un drum al rătăcirii, s-a gândit cum să facă să o pună la păstrare și ca să aibă de unde da sufletului altele. Bogat fiind, nu s-a gândit să-și facă o comoară în ceruri, unde nu este roasă de carii și nici luată de furi, sau altfel spus nu i-a venit în minte cum să convertească muritorul în nemuritor, sau, cum spune Sf. Augustin nu a înțeles că ”pântecele săracului sunt cămări cu mult mai sigure decât cămările oricât ar fi de încăpătoare. El nu va avea cuvânt de răspuns la Judecate de pe urmă când Hristos va spune: ”căci flămând am fost și mi-ași dat să mănânc, însetat am fost și mi-ați dat să beau…” Nu era exclus ca planul său să fie zadarnic, roadele putând prea bine să fie furate sau mâncate de flăcările focului, sau duse de apele învolburate ale unor revărsări. Ceea ce pe pământ era sortit distrugerii, în cer i-ar fi luminat moștenirea după cuvintele Scripturii ”a risipit, a dat săracilor, dreptatea lui rămâne în veac”. Milostenia e hrana înveșnicirii și este folositor a strânge după cuviință comoara în cer. Ispitit de diavol, Fiul lui Dumnezeu, a răspuns: ” Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu”. Bogatul nemilostiv nu are cum să ajungă în împărăția cerului, unde va intra ușor cămila prin urechile acului în timp ce bogații, în zadar vor striga asemenea fecioarelor nebune. Nu bogăția în sine este potrivnică mântuirii, cât felul în care este folosită și poate ajunge până la a fi piatră de poticnire cum a fost cu Iuda care a ajuns a-L vinde pe Hristos pe treizeci de arginți. În înțelepciunea sa, David spunea că ”bogăția de ar curge pe pământ, nu vă lipiți inima de ea. Preocuparea insistentă pentru cele ale lumii de aici dijmuiește progresiv preocuparea pentru împărăția cerurilor și înstrăinează omul de Creatorul și Părintele lui. Sfinții Părinți îndeamnă să nu așteptăm lipsa altora pentru a dărui din bunătățile noastre. Sf. Vasile cel mare spunea că haina care atârnă în cuier nu este a celui care o are, ci a celui lipsit de îmbrăcăminte. ”Dreptatea” celor care dăruiesc săracilor rămâne în veac și ei prin bunătatea lor moștenesc pământul pentru că au făcut voia Părintelui ceresc după cum învață Fiul Său Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii.

Singurul sens eliberator al bogăției – dezlegarea de moartea prin păcat

Lăcomia care ”strică omenia”și cel care îi este înrobit își pierde calitățile umane și sfârșește până a deveni asemenea lui Iuda, apt să vândă tot ce poate și, în cele din urmă pe Hristos Însuși. Un imn spune că ”bogații au sărăcit și au flămânzit, dar cei ce-l caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele”. Cercetând cu atenție, vom descoperi că nimeni nu este până într-atât de sărac încât să nu poată dărui, fie și o vorbă bună, un zâmbet care să lumineze fața celui întristat, o mângâiere care să aline o durere, un vis care să nu într-aripeze mintea. Oricine e dornic a face o făptuire bună dobândește șansă de eliberare prin relația cu Dumnezeu, ”singurul care este bun”

Cu adevărat sărac este numai cel lipsit de fapte bune, după cum poți fi sărac în credință, în iubirea de semen și, nu mai puțin în speranța vieții veșnice. Nu în cele din urmă, sărac este cel zgârcit care preferă să arunce decât să dăruiască, să risipească zadarnic decât să făptuiască un bine. Dar, presupunând că bogățiile sunt ale unui om, să zicem chiar agonisite cu trudă pe cine nedreptățește faptul că le strânge un cineva anume? Este fapt constatat frecvent că mulți oameni nu au ce mânca în timp ce alții aruncă mâncarea după ce au ținut-o până s-a stricat. Dacă fiecare ar consuma atât cât este strict necesar, dăruind altora surplusul, prea bine s-ar putea ca sărăcia să diminueze până la dispariție. Să nu uităm o clipă vorba înțeleaptă că am venit pe lume goi și la fel vom pleca, dar dacă vei dărui celor nevoiași, pleci spre veșnicie acoperit de mantia faptelor de milostivire care vor fi martori la marea judecată. Am cunoscut o măicuță foarte îmbunătățită care, de câte ori primea ceva, ruga îngerii să numere pașii drumului spre bine în ideea că ei fi-vor nesfârșiți pentru că binele nu poate naște decât bine. Cineva ar putea suspecta aceste afirmații prea idealiste dar, chiar și așa fiind, ele prefațează marea Cartă a omului ca ființă a cărei autentică vocație este sfințenia. Hristos Însuși spune: ”Fiți milostivi cum Tatăl vostru cel ceresc milostiv este.” Frumusețea acestor cuvinte de o simplitate dezarmantă este întrecută doar de fapte, fără de care, spune Sf. Ap. Iacob credința este moartă. Atunci, țărâna din care suntem făcuți se transfigurează și putem auzi cum ”Cerurile spun slava lui Dumnezeu și faptele mâinilor Sale o vestește tăria”. În fapt, cel mai frumos omagiu adus faptei bune este însăși fapta bună, iar făptuitorul își încrustează numele în cartea oamenilor care au înțeles că numai astfel sfințesc pe pământ numele Tatălui ceresc cum îngerii o fac în ceruri.

Nimic din toate acestea nu a trecut prin mintea bogatului și singur interesul meschin de a le folosi doar în propriul interes, bucurându-se că astfel își va vedea sufletul veselindu-se. Sentința care ca un trăsnet și năucit nu știe încotro să privească, ce să spună și ce anume să facă deoarece rodul țarinei lunecă spre zădărnicie câtă vreme e destinat morții. Moartea este sfârșitul pământenilor indiferent dacă sunt bogați sau săraci, ea este mai mare, peste măsură și ai ei suntem chiar ”cu râsul pe gură/Când arzătoarea viață ne-o credem în toi/moartea în miezul ființei râde de noi”. Este un destin? Da, însă numai al celor care aleg cu rea știință drumul care îi depărtează de Dumnezeu într-un ecart ale pierzării, Ideea axială a Noului Testament este pentru de-a pururi că scopul vieții este dobândirea împărăției cerurilor de unde omul odinioară a căzut nedând ascultare singurei porunci a lui Dumnezeu, expresie a iubirii Sale. În acest scop, cuvintele cu care Hristos și-a început propovăduirea au fost ”pocăiți-vă ca să-a apropiat împărăția cerurilor” aceleași cu povața dată de Sf. Ioan Înaintemergătorul. Avea însă a fi că atât Botezătorul Domnului cât și Domnul Însuși să sfârșească în moarte – primul prin decapitare. Hristos prin Răstignirea pe Cruce ca jertfă de răscumpărare. Omul greșește prin trufia neascultării, Fiul lui Dumnezeu îl răscumpără prin jertfa Sa împlinind întru toate voia Domnului. Făptuirea Voii Domnului este chezășia biruinței asupra lumii arătând un drum care începe prin cunoașterea țelului spre care ne îndreptăm și apoi, felul concret în care o putem face. Așa reușim să primim mai întâi pacea și apoi bucuria întru Domnul – pacea ca moștenire a lui Hristos, Bucuria că plata ascultării este în rai, unde îngerii cântă slava lui Dumnezeu iar omul se poate asemui lor prin supunerea liberă la jugul lui Hristos care este blând și povara ușoară.

Secularizarea – de la moartea lui Dumnezeu la tirania derizoriului

Robit de lăcomie nemărginită, reflex al iubirii de sine, nu de Dumnezeu face ca sinele să fie idol despre care Sf. Maxim Mărturisitorul spune că a devenit posibil prin acceptarea ispitei diavolești, făcând posibilă înlocuirea discernământului cu alunecarea spre moarte prin supunerea față de ispită. Când diavolul l-a ispitit pe Hristos spunându-i că dacă e Fiul lui Dumnezeu să transforme piatra în pâine. Fiul lui Dumnezeu i-a răspuns hotărât: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu. Experiența vieții devine astfel un fel de amestec al plăcerii cu durerea ducând pașii omului spre moarte și făcându-l, paradoxal, autor al morții sale ”ne-bune” într-un climat al confuziei și îndărătniciei. Câtă vreme omul e în comuniune cu Dumnezeu în fața lui vede scara virtuților ce duce la cer, când renunță la aceasta prăbușirea este inevitabilă. Demn de luare aminte este faptul că secularizarea a evoluat spre un timp al ”derizoriului” a imaginii repede trecătoare care face responsabilitatea mereu mai dificilă înlocuind-o cu ”atribuțiile” concept vag cu caracter socio-economic nu etic. De altfel, etica este mereu mai izgonită spre periferie, locul ei fiind luat de politic într-un fel de asociere conjuncturală cu economicul. Un tablou al conceptelor contemporane ar putea surprinde înlocuiri periculoase care duc spre idolatrizare și de spre o ideologie totalitară opresivă ironic așezată sub oblăduirea unor idealuri proprii ideologiilor puterii. Un sociolog contemporan mai remarca și narcisismul civilizației contemporane prefigurând apusul ei ca moartea cunoscutului erou legendar care nu putea ajunge la imaginea ”virtuală” din apa în care se oglindea. În cele din urmă, societatea fără Dumnezeu devine o societate narcisistă total incapabilă să se raporteze la valori superioare, ordonate ierarhic de o valoare absolută. E o societate a plină de aroganță, suficientă sieși incapabilă să privească spre valorile eterne care să o lumineze sau să o transcendă;o societate unde domnește iraționalitatea, roasă de patimi egoiste grăbindu-și sfârșitul. Salvarea, ca de obicei, vine de la Dumnezeu, frica de Ziditor lecuindu-ne de toate spaimele fantomatice al lumii derizoriului. Ieșirea este incredibil de aproape pentru cei care au ochi să vadă statornicia valorilor ce luminează de dincolo de timp, tot ce timpul încearcă să erodeze cu trecerea lui. Să aducem, cum spuneau bătrânii slavă lui Dumnezeu așa cum ne găsim, zicând cu Sf. Ioan Gură de Aur: ”Îți merge bine? Binecuvântează pe Dumnezeu și binele rămâne; îți merge rău, binecuvântează pe Dumnezeu și răul se duce”. Binecuvântează pe Dumnezeu și vei fi liber. Ne însoțim ca de obicei cu Vasile Voiculescu, unul din sfinții închisorilor scriind:

Nu-mi trebuie viață veșnică, eternitate

Alte fără de margini zidite închisori

Dincolo de existență presimt uneori

O dezlegare de toate, suprem de simplă libertate

 

Imagine preluată de la Mănăstirea Petru Vodă – Sfânta Evanghelie după Matthei