ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Istoria este o nesfârșită pandemie: valuri – adesea devastatoare – urmate de perioade de acalmie.

Unele talazuri, cum sunt războaiele, nimicesc mai ales trupuri. Altele - tiraniile și dictaturile - ucid mai cu seamă sufletele.

Între două valuri, omenirea încearcă să uite dramele prin care tocmai a trecut și să se reîntoarcă la viața normală. Revenirea la normalitate, câtă este ea, se face cu o vitalitate direct proporțională cu catastrofa de-abia depășită.

O astfel de „reanimare” scurtă, dar mustind de poftă de viață, a fost pentru români cea dintre sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și abdicarea Regelui. Asupra ei se apleacă Dan Ciachir în noua sa carte de evocări, O punte putredă, apărută recent la editura Lumea Credinței.

Atmosfera și paradoxurile epocii sunt surprinse în doar câteva rânduri de Alexandru Paleologu, citat în volum:

„Mai întâi, 23 august ne-a restituit democrația sau cel puțin aparența democrației. Presa relativ liberă, fiindcă rușii o controlau. Gazetele din '44-'45 sunt foarte interesante de citit. Viața a căpătat un gust de petrecere, de bucurie, de cosmopolitism. Fiindcă te întâlneai atunci, la «Athénée Palace», la «Capșa», în oraș, cu englezi, cu americani, cu fel de fel de lume. Erau serate, baluri, cu englezi, cu americani, prin casele românești, care dădeau petreceri grozave.”

Pomenindu-l pe Al. Paleologu, ce nu împlinise pe atunci 30 de ani, Dan Ciachir nu uită să precizeze că acesta și prima sa soție, Irina Don, „formau cea mai frumoasă pereche din București”. 

Cei trei ani și jumătate, o picătură din istoria României, sunt un amestec straniu de frenezie culturală și de mondenitate, uneori frivolă, poate, dar nu lipsită de farmec și eleganță.

Acum debutează doi dintre cei mai mari scriitori români, Petru Dumitriu și Pavel Chihaia. Însă, în timp ce capodopera celui dintâi (Cronică de familie) va apărea abia peste un deceniu (1957), marele roman al celui de-al doilea, Blocada, apare în mod miraculos, în decembrie 1947, în ultimele zile de libertate. Pavel Chihaia avea doar 25 de ani.

Nu este greșit să afirmăm că anii dintre sfârșitul războiului și începutul comunizării reprezintă o prelungire organică a strălucitei perioade literare interbelice, numită de istoricul literar Mihai Zamfir „vârsta de aur a literaturii române”.

Perioada 1945-1947 de dinainte de începutul Terorii, epocă echivalată cu ultima parte a vieții lui Stalin (1948-1953), „este una de incredibilă efervescență editorială, atât calitativ, cât și cantitativ”, scrie Dan Ciachir.

„În 1946, doi dintre cei patru mari poeți români contemporani tipăreau cărți noi: Bacovia, penultimul său volum, Stanțe burgheze, iar Arghezi, două volume de publicistică postbelică, Bilete de papagal și Manual de morală practică. Lucian Blaga imprimă o culegere de aforisme și însemnări, Discobolul, precum și lucrările Trilogia valorilor și Despre conștiința filosofică.”

Ahtiați după „legitimitate”,  comuniștii își întețesc tentativele de „racolare” ori măcar de „arondare politică” a numelor mari din cultură.

Scrie Ciachir:

„Bacovia, care trăise decenii la rând în discreție și penumbră, începe să fie curtat de oamenii politici de stânga, deși rămăsese un apolitic. În contul acestei curtenii primește un premiu de patru milioane de lei și este transferat din postul de bibliotecar la Ministerul Minelor și Petrolului în aparatul administrativ al Societății Scriitorilor Români.”

O scenă memorabilă, evocată de Dan Ciachir, îl are în centru pe Tudor Arghezi:

„Întrucât un cerc de admiratori ai lui Arghezi se pregăteau să-l sărbătorească în Ateneu pentru cincizeci de ani de activitate literară – debutase pe 30 iunie 1896 în ziarul lui Alexandru Macedonski «Liga ortodoxă» -, culturnicii stângii i-o iau înainte, decernându-i Premiul Național de Poezie pe anul 1946. Arghezi acceptă premiul, însă rămâne foarte rezervat, cu atât mai mult cu cât iscălise în «Adevărul» un articol intitulat Tânăr-Vodă, vibrant elogiu adus Regelui Mihai I, care avusese un puternic ecou. După decernarea premiului, Arghezi nu se dusese la redacția ziarului comunist «Scânteia», unde era așteptat să ciocnească o cupă de șampanie, ci la «Dreptatea», organul Partidului Național Țărănesc, care făcea o puternică opoziție guvernului procomunist și prosovietic Dr. Petru Groza. A doua zi, o fotografie pe pagina întâi din «Dreptatea» îl înfățișa pe scriitor ciocnind paharul cu N. Carandino, directorul gazetei.”

În 1945, apare Swann, prima traducere din Proust în limba română, aparținându-i lui Radu Cioculescu, fratele mai mare al criticului Șerban Cioculescu.

Într-un volum de dialoguri cu Monica Pillat, Discutând despre trecut, nepotul traducătorului, Barbu Cioculescu, fiul lui Șerban, a oferit detalii spectaculoase despre condițiile în care a fost realizată tălmăcirea, episod citat de Dan Ciachir:

„Mobilizat, în cursul celui de-Al Doilea Război Mondial – spune nepotul său -, Radu Cioculescu era căpitan în rezervă; eminentul artilerist ducea, prin stepe, un transport de cai către Stalingrad, iar în ceasurile de odihnă cobora de pe șaua calului mașina de scris și, cum găsea o masă, se așeza și începea să traducă.”

Tot Barbu Cioculescu relatează un episod spumos:

„Când, cu ani mai târziu, într-o conversație de salon, Gheorghe Gheorghiu-Dej a emis, spre uimirea convivilor, unele aprecieri asupra operei lui Proust, dictatorul a explicat că-l ascultase în lagăr pe Radu Cioculescu vorbind despre În căutarea timpului pierdut.”

Într-adevăr, cei doi fuseseră „colegi” în lagărul de la Târgu Jiu: Radu Cioculesc, închis pentru că era mason și democrat antifascist, Gheorghiu-Dej pentru că era comunist.

Același Barbu Cioculescu, în volumul Povestind despre trecut, oferă și o descriere plastică a epocii de care vorbim:

„Ceea ce a caracterizat viața artistică a anilor '45-'47 a fost o extraordinară ebuliție, sfidând spectrul politic tot mai sumbru. România arăta ca o femeie tânără, falnică, plină de poftă de viață, năpădită de un cancer de care nu avea cunoștință – încă.”

Iată și observație a scriitorului Petru Solomon despre Bucureștiul acelor ani, citată de Dan Ciachir:

„Exista, apoi, un alt aspect permanent al Bucureștiului: spectacolul mereu reînnoit al fetelor în floare. Într-o perioadă când celelalte farmece ale orașului nu mai erau, poate, la fel de vizibile cu ochiul liber, spectacolul cotidian oferit de aceste bucureștence tinere, elegante fără prea mare cheltuială, ba unele dintre ele îmbrăcate după ultima modă de la Paris, avea de ce să-i încânte pe trecători, silindu-i a-și întoarce capul.”

Spațiul restrâns al unui articol de dimensiuni rezonabile (chiar și pe internet) ne împiedică să cităm pe cât de mult ne-am dori din admirabila carte a lui Dan Ciachir, care ascunde o sumedenie de delicii, asemenea dulapului cu cofeturi al bunicii.

Iată însă, ca pregustare, până când vă veți procura volumul, alte câteva fragmente încâtătoare:

„Oamenii care nu obișnuiau să mănânce caviar sau piept de fazan, nici nu beau whisky sau coniac franțuzesc în localurile de lux ale vremii, ci mergeau în bodegi și restaurante obișnuite, specifice tradiției Capitalei, majoritatea având o estradă cu taraf de lăutari și un gurist, au deplâns moartea lui Zavaidoc, cel mai mare cântăreț de muzică lăutărească din România interbelică, răposat pe 13 ianuarie 1945. Omul pe care se băteau proprietarii de localuri, posesorul a trei automobile conduse de trei șoferi diferiți, gata la orice oră din zi sau din noapte să fie la dispoziția sa, sărăcise brusc și murise la vârsta de 49 de ani, în aceeași zi cu una din fiicele sale. Zavaidoc a avut o biografie puțin obișnuită. Astfel, în 1916, la 22 de ani, a cutreierat spitalele de campanie alături de George Enescu și de Elena Zamora, cântându-le răniților, iar în vara anului 1919 a făcut parte din trupele române care au ocupat Budapesta. Le-a cântat răniților și în Al Doilea Război Mondial, ajungând până la Tighina, transformând în șlagăr cântecul Soldățelul lui tăticu'...”

*


„În fiecare seară, la «Continental», cânta Orchestra Grigoraș Dinicu. Într-una din zilele săptămânii, concertul era retransmis de postul de radio național. La restaurantul «Coșna» din Piața Buzești, unde se produseseră artiști de mare talent, cântau acum Petre Alexandru și soția sa, Mia Braia. Vor lansa, în ultimele luni din 1947, șlagărul La fereastra unde doarme o pisică. Desigur, se cânta și multă muzică de jazz, în săli de spectacol și în localuri. Sergiu Malagaba se producea pe scena Teatrului «Savoy».  Jazz s-a cântat curent la «Mon Jardin», unde se producea formația lui Dinu Șerbănescu. Acolo, sotto voce, s-a cântat jazz chiar și în anii 1950.”

*


„În 1945 absolvă Conservatorul Regal de Muzică și Teatru din București Liviu Ciulei, care urmase aceste studii – în paralel cu Arhitectura – fără știrea tatălui său, unul dintre cei mai mari și bogați ingineri constructori din București. Liviu Ciulei a debutat ca actor în rolul lui Puck din Visul unei nopți de vară de Shakespeare. Convingându-se că fiul său este realmente dotat pentru scenă, inginerul Liviu Ciulley (așa își scria numele) a decis să-i dăruiască o sală de spectacol și așa a apărut, un an mai târziu, blocul de pe bulevardul Brătianu, la parterul căruia se află și astăzi teatrul construit cu 75 de ani în urmă. Teatrul care astăzi poartă humele lui Constantin Nottara se chema în 1945 Teatrul «Odeon».”

*


„Era în preajma alegerilor frauduloase în '46, povestește scriitorul Theodor Cazaban. Beam o bere la o berărie care în timpul războiului se chemase Bavaria... În '46 însă se chema Britannia pentru că se schimbaseră aliații.”

*


„Cu toată încleștarea politică, lumea se bucura de viață și căuta să profite de libertate. Prima expresie a acestei bucurii o constituiau petrecerile, urmate de ieșiri la munte sau mare. Într-un restaurant din Eforie, frecventat de tineri extravaganți, un pianist cânta pe texte de articole de ziar. La Constanța se putea cumpăra pe plajă mătase rămasă de la parașutele americane, din care se confecționau cămăși fine pentru domni și furouri pentru doamne.”

*


Doar trei ani și jumătate a durat „primăvara românească” de după 23 august 1944. Îngrozitorul îngheț comunist i-a pus capăt pe 30 decembrie 1947, prin abdicarea forțată a Regelui.

Trei ani și jumătate desfășurați între cele mai importante două semnături ale lui Mihai I...

Fabulosul nou volum de evocări al lui Dan Ciachir emană din toți porii hârtiei parfumul acestei epoci în care românii au căutat să profite cu disperare de răgazul – pe care îl presimțeau scurt – oferit de istorie. 

O atmosferă care amintește frapant de ultimele ceasuri ale Titanicului: în timp ce pachebotul se scufunda, pe punte orchestra sfida moartea cântând cu frenezie.