Focul din Orientul Mijlociu nu încetează să se extindă. Înainte de aceasta am avut escaladări atât ale retoricii de război, cât și ale avertismentelor mai mult sau mai puțin indirecte din mass-media privind posibila continuare și extindere a războiului din Ucraina, însă totul se desfășoară într-o halucinantă atmosferă placidă – melodia celor de la Timpuri Noi va suna acum în urechile celor care au prins perioada ceaușistă.

Digi24 ne prezintă cu un entuziasm tâmp suicidar care sunt „avantajele” unui „Schengen militar medical” care să permită evacuarea răniților către Vestul Europei în cazul unui război cu Rusia. Reportajul ne spune, în continuare, că „avantajul” (încă unul!) tratării răniților în Germania sau Franța este că astfel ei se vor afla departe de potențiala linie a frontului de pe flancul estic. Sărmanii realizatori și prezentatori par orbiți de atâtea avantaje pentru a vedea că aceasta înseamnă un front care include România. În același timp, pe bulevarde panouri uriașe care fac reclamă avionului F-35 produs de Lockheed Martin de parcă ar fi ultimul model de robot casnic care spală vase, aspiră și curăță cartofi. Frumos colorat, cu o grafică atrăgătoare, nu se poate ca afișul să nu te facă să-ți dorești și tu un F-35 la tine acasă, fără a ști însă că programul F-35 continuă să aibă probleme cu eficiența integrării software-ului chiar și după reluarea în vară a livrărilor după o perioadă de suspendare a lor din cauza multiplelor probleme apărute. Astfel că, deocamdată, F-35 riscă să fie un afiș de cam 200 de milioane de dolari la achiziție, dar al cărui cost de funcționare pe durata de viață se ridică la 2 mii de miliarde de dolari, pe lângă costurile întregii structuri care să permită funcționarea sa optimă.

Dar iată cât de ușor este a aluneca în discuții tehnice, ignorând faptul că vorbim despre proiecția unei forțe pe timp de război față de cea mai mare putere nucleară a lumii. Deja în iunie ministrul rus de externe rus, Serghei Lavrov, a declarat că avioanele de luptă F-16 construite în SUA pot livra încărcătură nucleară și a avertizat că furnizarea de F-16 Kievului va escalada și mai mult conflictul. F-35 sunt, la rândul lor, posibile purtătoare de încărcătură nucleară. Într-o situație atât de serioasă din punct de vedere al securității noastre naționale, nu există nici o informare publică privind strategia României de apărare a teritoriului și a consecințelor unei escaladări militare în relația cu Rusia.

Dacă ar fi să încercăm o analiză cât de cât lucidă, trebuie să vedem că, dacă SUA își mențin politica de încercare de slăbire a Rusiei care să ducă până la o posibilă dezintegrare a acesteia ca mare putere, atunci aceasta înseamnă neapărat extinderea frontului, căci cu actualul front nu se produce dorita slăbire a Rusiei, ci doar distrugerea Ucrainei. Pare că s-a intrat în logica în care o mărire suficient de mare a conflictului ar inversa sensul mașinăriei de război și ar crea o dinamică în care Rusia ar începe să fie pierzătoare în acest conflict, pierderile generând la rândul lor slăbirea regimului de la Kremlin. Există multe consecințe catastrofale ale acestei gândiri, două dintre cele mai grave fiind următoarele: lărgirea frontului înseamnă extinderea conflictului în afara Ucrainei sau intervenția directă a NATO, iar slăbirea Rusiei nu ar duce la o situație mai favorabilă din punct de vedere al securității, ci, din contră, va proiecta lumea într-o nesiguranță maximă în condițiile în care Rusia la un moment dat nu va mai avea nimic de pierdut și va vedea butonul roșu ca singură soluție.

În ceea ce privește escaladarea retoricii, recentele declarații ale diverșilor decidenți europeni, de la șeful statului major general estonian care își arată disponibilitatea de a ataca Rusia la secretarul general NATO care vorbește despre punerea mai multor arme nucleare în poziție operațională de stand-by, arată o disponibilitate a Europei de a ignora orice risc și a merge înainte întru împlinirea de fapt a unui obiectiv american, căci aceiași europeni cooperau strâns cu Rusia înainte de invadarea Ucrainei, în special în domeniul resurselor, dezvoltând proiecte ca Nordstream cu sfidarea intereselor europenilor estici, inclusiv ale României sau ale Republicii Moldova. Deja ignorarea avertismentelor Rusiei că nu vor accepta o Ucraină în NATO a dus la invazia Ucrainei. De acum încolo, ignorarea celor mai grave avertismente ruse ce includ modificarea politicii nucleare ruse va duce mai devreme sau mai târziu la o extindere a frontului în unul sau mai multe state NATO, care ce pare să fie o evoluție acceptată și chiar dorită de SUA și NATO.

Pare că suntem, ca și în perioada premergătoare celor două războaie mondiale, într-o logică în care scopurile urmărite de actori sunt mai importante decât posibilele costuri în vieți umane și distrugeri materiale. Marele obiectiv al SUA de demantelare a Rusiei pare, din nou, realizabil, prima dată după perioada idealismului rusesc de sub Gorbaciov și Elțân, ce credeau într-o lume în care Rusia ar putea avea relații normale și chiar de prietenie cu SUA, idealism ce nu a căzut pe un pământ roditor al administrației americane. Jeffrey Sachs, implicat direct în asistența acordată de SUA Rusiei în anii 1990, dezvăluie astăzi că acele măsuri, chiar și spre surprinderea lui ulterioară, nu vizau redresarea gigantului geo-politic ce depusese în parte armele, ci sugrumarea lui. Succesul acestei încercări s-a văzut o dată cu reacția statului subteran rus ce l-a împins pe Putin la conducerea țării. La fel, Israelul pare să nu mai țină cont de nimic în încercarea de a împlini planul mesianic de eliberare totală a Ierusalimului și de strivire a adversarilor, iar Netanyahu nu pare să mai aibă ceva de pierdut în termeni de credibilitate, așa că probabil că vede realizarea sub conducerea sa a condițiilor, din perspectivă sionistă, de venire a așteptatului „Mesia” drept singura sa salvare ca politician în posteritate.

Din punct de vedere al politicii internaționale, atât Rusia, cât și Iranul, au adoptat o atitudine conservatoare, de limitare a consecințelor, în fața extinderii NATO, respectiv a sporirii puterii Israelului, dar nu se poate miza pe o evitare cu orice preț a unui mare război din partea acestora, acceptând propria lor dispariție ca actor relevant mondial, respectiv regional. Aceasta am văzut o dată cu invazia Ucrainei de către Rusia, respectiv cu bombardarea Israelului de către Iran. Relativa reținere din ultima perioadă a Rusiei și a Iranului este, de fapt, o „falsa neputință”, ce va fi, însă, cel mai probabil pasageră. În ambele cazuri, vedem situații în care lucrurile au fost împinse până la punctul în care posibilitatea implicării directe a SUA este iminentă și deja s-a creat o justificare „morală” a unei astfel de intervenții în ambele zone, astfel că acum poate fi ales aproape oricând atât momentul, cât și frontul. Armagedon pe alese. Până atunci, avem două războaie de proximitate ale SUA pe muchie, cel cu cea mai mare putere nucleară a lumii fiind chiar la granița noastră.

Acum am ajuns la materializarea imensului pericol ce s-a profilat mai întâi vag încă de la schimbarea de regim la Kiev cu Maidanul din 2014, și apoi extrem de concret de la invazia rusă ce a vizat compromiterea accederii Ucrainei la NATO. O dată cu o escaladarea tensiunilor cu Rusia, riscăm din ce în ce mai mult să devenim beligeranți aproape involuntari într-un război ce poate fi unul global. Mai mult, înfruntarea cu Rusia riscă să se desfășoare chiar pe teritoriul țării noastre. Rusia nu pare a avea vreun interes să organizeze un atac disuasiv în statele baltice, unde ar afecta o mulțime de sensibilități fără a obține vreun avantaj militar sau strategic. Ar avea, însă, de câștigat prin lovirea câtorva puncte strategice de pe teritoriul României - aeroportul Kogălniceanu, baza de rachete de la Deveselu etc. – sau printr-o bombă murdară sau nucleară tactică care să semene panică într-o țară aflată foarte aprope de front și din care s-ar putea organiza o acțiune pentru eliberarea Transnistriei, spre exemplu, ceea ce ar mări linia frontului și ar putea afecta direct evoluția războiului dintre Rusia și Ucraina. În același timp, ar avea sens pentru Rusia să încerce acțiuni destabilizatoare într-o zonă în care ar putea beneficia de o neutralitate favorabilă a Turciei (la Marea Neagră) sau chiar a Ungariei.

Prioritatea numărul unu a conducerii țării este, în aceste condiții, evitarea transformării României în teatru de război. Deja evoluțiile din ultimii doi ani au făcut ca relevanța Articolului 5 de apărare colectivă a Tratatului NATO să fie relativizată, căci puține state NATO ar accepta să-și trimită oamenii să moară pentru apărarea pământului românesc dacă nu se simt amenințate direct de un atac al Rusiei. Garanțiile de securitate sunt mult mai puternice atunci când nu trebuie invocate și câtă vreme rămân elemente ale unei arhitecturi stabile de securitate. Din păcate, acea lume a rămas în urmă.

Acum asistăm la un moment de suspensie, în care amenințările ruse au potolit pentru o vreme pornirea occidentală de a arunca în luptă sisteme avansate de rachetă, dar aceasta riscă să fie doar o pauză, în condițiile în care seriozitatea tuturor celorlalte avertismente precedente ale Rusiei a fost ignorată. În plus, există motive extra-militare și meta-politice pentru ajungerea la Armagedon, similare celor care au produs bolșevismul în secolul trecut, dar aceasta este o discuție mai lungă.

Rusia nu își dorește extinderea frontului, pentru că în mod evident ar fi în dezavantajul său. Pusă în fața riscului de a fi lovită direct de rachete americane cu rază lungă de acțiune sub o subțire acoperire ucraineană, Rusia va alege să lovească și ea, dar în mod inerent nu SUA – cel puțin nu în primă fază – ci unul dintre aliații săi din NATO, care riscă să fie România pentru considerentele de mai sus. Chiar înainte de aceasta, se poate decide extinderea frontului cu Transnistria, pe care Rusia ar avea dificultăți a o apăra acum, dar pe care nu o poate lăsa din mână fără o reacție pe măsură. Și, iarăși, războiul se extinde spre România și este greu de crezut că într-un astfel de scenariu nu ne-am implica direct, unind România și Republica Moldova ca front de luptă, loc al morții împreună, nu al vieții împreună așa cum visam. Poate că nici asta nu ar fi atât de rău dacă perspectiva unirii ar exista și nu ar fi vorba în principal de lupta celor două super-puteri nucleare pe trupul țării noastre. Iar dacă privim în Ucraina, vedem că un astfel de război nu poate fi câștigat, ci e doar o gaură neagră de trupuri, un cimitir fără fund.

Nu știm dacă s-a depășit deja linia dincolo de care nu mai există întoarcere. Din punct de vedere politic și militar, nu, căci situația de acum, atât din Ucraina, cât și din Orientul Mijlociu, reflectă proiectarea actuală realistă a puterii – a Rusiei, respectiv a Israelului –, deci un conflict extins nu e „necesar” din punct de vedere strategic. Este încă posibilă o „înghețare” a conflictelor. În realitate, vedem, ca și înaintea războaielor mondiale, spre exemplu, că există o voință de angajare într-un conflict mai amplu care să permită intrarea într-o nouă epocă istorică. SUA au atins apogeul controlului prin mijloace economice și singura supremație pe care mai pot supralicita acum pentru asigurarea hegemoniei este forța militară, care și ea va deveni comparativ mai slabă o dată cu trecerea timpului, riscând să împărtășească soarta Rusiei de după căderea URSS. Pare că asistăm la testul suprem de reziliență al SUA ca hegemon.

Dar, în această situație internațională extrem de sensibilă, când există un risc major de securitate la adresa României ce ar trebui abordat în relație cu aliații, dar și cu alți parteneri internațională, nimeni nu pare să dorească să explice public sau să dezbată în mod serios ceea ce se întâmplă, care sunt consecințele schimbării de doctrină nucleară anunțate de Rusia și care ar fi riscurile și „avantajele” României într-un conflict deschis cu uriașul vecin de la răsărit. Or, exact de la o astfel de abordare ar putea să vină un ajutor în gestionarea acestei situații în care vrem să rămânem beneficiarii protecției aliate fără a deveni pioni într-un joc de putere ce ignoră posibilele costuri ale României, așa cum au fost ignorate cele ale Ucrainei. Căci nu poți intra în război fără un acord măcar tacit al poporului, iar un popor temător de război, avertizat asupra riscurilor, avantajelor și forțelor ce acționează în imediata noastră vecinătate și riscă să ne absoarbă ca într-un vârtej, ar putea fi cel mai bun aliat al clasei noastre politice. Pe fondul unei asemenea conștientizări ar împinge decidenții către o diplomație atentă, calculată și inteligentă, ce nu este mișcată doar de interesele internaționale, ci și de cele românești. Un conflict care ne-ar implica în acest moment ar apărea ca un uriaș OZN în fața unei populații paralizate, asemenea celei care a acceptat dictatele din 1940 sau ca ucrainenii care demonstrau entuziaști în Kiev pentru a afla apoi șocați că au pierdut Crimeea, incapabili să înțeleagă legătura dintre cele manifestații și invazia rusă. Însă o informare și implicare a populației în dezbatere ar asigura unitatea națională în fața viitorului nesigur și ar evita pernicioasa împărțire pe tabere folosită de la Băsescu încoace în scopuri electorale și, mai cu seamă, de la pandemie încoace pentru a vârî lumea într-o condiționare prin control social. Oamenii bombardați cu știri panicarde ajung să se simtă individual izolați și neputincioși, când de fapt o țară nu poate intra în război fără ca populația să-și dorească sau măcar să accepte aceasta, mai ales dacă nu are nimic de câștigat și o face doar pentru interesele altora. Dacă o populație debusolată poate fi păcălită să accepte chiar și o intrare într-un război, ea va fi imposibil de folosit în acel război hazardat, căci nu este dispusă să moară, iar debusolarea se va transforma în furie împotriva propriei conduceri. Vedem în Ucraina cum este nevoie permanentă de propagandă și de arme pentru a susține dorința de a lupta cu rușii, dar chiar și acelea se diminuează în timp chiar și când se luptă pentru integritatea națională, cel mai important motiv pentru a convinge pe cineva să ia arma în mână.

Clasa politică are nevoie pentru propria supraviețuire de un popor care să o susțină în mod real, nu doar în sondaje prefabricate. Dacă va aplica tactici pe termen scurt, ca un ocupant, împingând țara în situații dificile fără a se gândi la implicații, ea riscă să fie măturată cu prima ocazie, căci cei care finanțează războaie nu își pierd timpul cu slugi căzute în dizgrație, cum vedem atâtea exemple. Poate că politicienii noștri ar trebui să citească documentele de strategie ale marilor prieteni strategici pentru a vedea că eșecurile lor din Afganistan sau Sahel sau chiar Ucraina au fost cauzate de o gândire pe termen scurt ce a ignorat așteptările și tradițiile populațiilor locale. Acum este momentul pentru politicieni a realiza, mai ales că este și perioadă electorală, cât de mare nevoie au de un popor care să nu-i vadă ca pe niște impostori când viitorul este atât de complicat și toate armele stau încărcate pe masa marilor puteri.

Dacă Soljenițîn spunea că minciuna poate să intre în lume, dar nu prin el, așa și România trebuie să stea pregătită în fața războaielor, dar războiul să nu intre în lume prin ea, căci va fi prima victimă a lui.