Celui ce crede toate îi sunt cu putință, firește în funcție de puterea în care credem. Căci, una este, bunăoară să crezi ca Sf. Ilie în Dumnezeu cel viu și alta în închinătorii la Baal un idol făcut de oameni. Despre idoli știm de la David că deși au picioare, nu pot umbla, ochi dar nu văd și gură dar nu vorbesc pentru că ”nu este Duh” în ei. Sf. Ap. Pavel atrăgea atenția: ”Îmbrăcați-vă cu toate armele dreptății, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva domniilor, stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutății răspândite în văzduhuri”. Apostolul Pavel spune cum că mereu ”diavolul urlă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită”. Vrăjmașul  nu are somn și, e drept, nu-i lipsit de o anume inventivitate apelând la viclenii spre a subjuga  pe cei nepregătiți pentru lupta împotrivă-le. Ca fost înger, acum căzut poate  lua chip luminos de înger. În Pateric există o povestire despre un călugăr vizitat de vrăjmaș, care l-a provocat spunându-i  că poate discuta cu el pe orice subiect din Vechiul Testament. L-a cercetat atent din priviri bătrânul și apoi l-a întrebat: ”Dar din Noul Testament?” Pe dată,”vizitatorul” s-a făcut nevăzut. De aici nevoia acută a stării  de veghe pe care o putem întreține doar prin rugăciune și post aflate într-o relație de reciprocă îmbogățire spre a da omului puterea de a lucra asemănarea cu chipul lui Dumnezeu pe care-l are în adâncul sufletului, semn indubitabil  că Părintele Ceresc este mereu  cu noi.

Era după dumnezeiasca Schimbare la Față a Mântuitorului, când Tatăl ceresc a zis de a răsunat  întreaga zidire: ”Acesta este Fiul Meu multiubit întru care bine am voit. Pe El s-L ascultați.” Să-L ascultăm cu luare aminte fără a uita că, în urmă cu șapte luni (cifra perfecțiunii), la Iordan, când Fiul lui Dumnezeu a fost botezat ca Fiu al Omului, de Sf. Ioan Înaintemergătorul Părintelui Ceresc a spus: ”Acesta este Fiul meu multiubit întru care bine am voit.”  Voirea bună a Tatălui – ”singur bun este Dumnezeu” spune Hristos -  se manifestă prin ascultarea necondiționată a  Fiului Său Unic venit pe pământ spre mântuirea tuturor celor care vor crede în El. S-a făcut ca din voia Domnului și contrastând dureros cu starea de fapt, din mulțime să iasă un om cuprins de disperare, care a îngenuncheat  în fața Mântuitorului rugându-L  să-i vindece copilul rău chinuit de demon.  Evanghelistul Matei scrie  cum  băiatul era purtat  de vrăjmaș după voia lui  – în apă și prin  foc – fără ca el să aibă cea mai mică putere de împotrivire. Simptomatologia descrisă duce gândul la  epilepsie, boală cu manifestări teribile, cu crize ce revin  în timp în mod cu totul  imprevizibil. Cum crizele se declanșează mai ales în nopțile cu lună, bolnavul este numit și lunatic.  În ciuda progreselor evidente ale medicinii,  epilepsia este și încă o provocare, pentru că nu se cunosc deplin  cauzele și nici  nu s-a elaborat   un tratament eficient și de durată, unanim acceptat, iar cele existente au mai mult un caracter paliativ.  Cum vom vedea, rămân la îndemâna omului doare două arme  imbatabile -  sunt  postul și rugăciunea prin care și Fiul lui Dumnezeu a reușit să alunge demonul sfidându-l: Domnului Dumnezeului tău să i te închini și doar lui Unuia Singur să-i slujești.

Sfinții Părinți dau mărturia cum vicleanul pierzător de suflete, răpește în primejdii, speranța; în boli, răbdarea, aprinde focul pizmuitor al patimilor și ajunge până acolo încât poate prezenta cea mai cruntă fărădelege ca bună făptuire iar pe sine înger de lumină. Dumnezeu îi îngăduie ți o face anume a da prilej omului să-și afirme deplin libertatea de opțiune. O face din nesfârșita-i milostivire și numai la o limită, după cum prea bine citim   în cartea lui Iov. În nici un chip nu-i îngăduie a se apropia sufletul omului care este darul Său și rămâne de-a pururi darul Său: ”Îl dau în puterea ta. Numai sufletul să nu-l atingi”. Poate să rănească trupul cel făcut din pământ pentru a se duce în pământ, dar sufletul în nici un chip și nu-i  rămâne diavolului decât să se folosească de două mari slăbiciuni – poftele trupului și deșertăciunile lumii. Ele  generează și întrețin îndoiala, acea ”credință-a necredință”, o credință generală, vagă într-un fel cum că ”Dumnezeu este,… doar că e undeva departe”. Dumnezeu se află într-o lume a lui,  a lui ”dincolo”. Noi viețuim, cât viețuim în această tristă ”vale a plângerii”,  și în spațiul dintre ele se întinde, nu odată, un ținutul rătăcirilor, unde omul se simte însingurat, nu odată nesigur pe sine, un ”rătăcit” dar mereu în grija lui Dumnezeu nu-l lasă nicicând pe om singur cum prea bine vedem și  în povestea lunatecului. Anume, El îi dăruiește  două arme aducătoare de biruință: rugăciunea și postul. Așa a fost și cu Fiul Său întrupat ca Fiu al Omului spre a ne învăța că, oricâte i-ar fi de seducătoare ispitele să nu uităm că se cuvine ca doar ”Domnului Dumnezeului tău să i Te închini și numai Lui Unuia Singur să-i slujești”

”Doamne miluiește pe fiul meu…”

Mai erau în auzul celor prezenți cuvintele ”Acesta este Fiul Meu Cel mult Iubit, pe El să-l ascultați”, când se arata de ce și cum e necesară această ascultare. Să-L ascultăm pe Hristos cum El Însuși a ascultat  de Tatăl Său până la moarte și încă moarte pe cruce. Acum, tatăl îndurerat a îngenuncheat în fața lui Hristos rugându-se: ”Doamne miluiește pe fiul meu că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă!” Cerându-și iertare cumva pentru îndrăzneala sa de a-L supăra, tatăl a continuat zicând că a fost și la ucenicii Săi însă  fără vreun folos. Ajuns la capătul speranțelor,  la cea din urmă  încercare, se simțea la limita dintre necredința dată de eșecurile de până atunci și speranța din străfundul sufletului unde își află sălaș ca legătură indestructibilă cu Dumnezeu. Un gânditor contemporan, susține  că nu există om lipsit de  credință, aflată în zestrea noastră genetică,, invită să ne imaginăm un avion în care toți pasageri  se declară atei. Ei bine, dacă  avionul să traversează  o zonă de  turbulență și  zguduie  din toate încheieturile, atunci groaza îi va cuprinde pe toți de  nu va mai fi printre ei nici un ateu…  În sine, lipsa credinței rămâne, o infirmitate cutremurătoare, aproape inimaginabilă și  generează maladii dintre cele mai surprinzătoare ce pot ajunge până la atât de diversele forme de ipohondrie. Acum se vorbește mereu mai mult de efectul ”placebo” și, opusul său, ”nocebo” care pun în evidență rolul credinței pentru starea de sănătate a omului. Este o formă voalată de a vedea că secularizarea este principala maladie a omului contemporan și din perspectiva ei, gânditorul Jean D’Ormesson, considerând că Dumnezeu ”ascuns, în altă parte, în afara timpului, nu se supune legilor noastre iar noi nu putem spune nimic despre el…Avem doar dreptul să sperăm că există. Dacă nu există, lumea noastră e absurdă. Dacă există, moartea devine o sărbătoare a vieții, un mister…Să nădăjduiesc cu încredere (s.n.) că o forță necunoscută veghează de foarte departe, dar mult mai bine decât noi, asupra acestei lumi și asupra mea.” Ne amintim de celebrul pariu pascalian.

Toate sunt cu putință celui ce crede…

Hristos, Fiul lui Dumnezeu încredințează că  ”toate sunt cu putință celui ce crede” și de această data a spus tatălui: ”Crede numai!”, lăsând să se întrevadă  existența uni gradări între necredință și credința adevărată, consubstanțială cu puterea. Se întâmplă ca și azi să auzim  pe unii bolnavi care afirmă cum că ei cred în Dumnezeu, însă parcă speriați  de propriile cuvinte adaugă repede: ”dar eu… nu o să mă mai fac bine niciodată”. Semnificativ, la  intrarea într-un spital de specialitate din Lisabona scrie: ”Cei ce sunt aici, nu sunt; cei ce nu sunt aici, sunt.” Se mai spune,  nu fără temei, că  atunci când lipsesc duhovnici buni, spitalele sunt pline de bolnavi și vedem astăzi cum depresia cu variile ei forme  a devenit aproape o boală comună. Se povestește că, odată, gânditorul Karl Jung, întrebat la cine s-ar adresa dacă s-ar îmbolnăvi  – la psihiatru sau la duhovnic – a răspuns: până la patruzeci de ani, la psihiatru, după patruzeci, la duhovnic. Din nefericire, astăzi duhovnicia este înlocuită într-o măsură tot mai mare cu noianul recomandărilor mai mult sau mai puțin imperative făcute în numele dreptei credințe, fără ca ele să aibă un ecou real în conștiința oamenilor. Suntem martorii unui proces de convertire a ortodoxiei într-un manual de reguli morale de tot felul care ignoră faptul esențial că ortodoxia nu este doar o morală, ci cu mult mai mult -  un fel de a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, într-o legătură funciară cu Părintele Său.

Să fim și să rămânem gazde ale lui Hristos

În cadrul amplului și mereu mai complexului tablou al maladiilor psihice,  epilepsia, considerată odinioară ”o boală sacră”, prezintă  un tablou simptomatologic deosebit, datorat în principal caracterului ciclic, ce trimite gândul la o cauză exterioară nicicum de înlăturat. Rămâne evident un fapt unic -  omul să nu se refuze nicicum iubirii lui Dumnezeu și   să fie mereu pregătit  să se facă vas al iubirii Lui pentru că asta își dorește și Părintele ceresc. Apoi, primind-o cu recunoștință, să-i răspundă după cuviință cu iubirea sa  extinsă și asupra semenului. Să ne facem gazde bune ale iubirii lui Dumnezeu și, cum se spune ”toate celelalte ni se vor adăuga nouă”. Cum este înfățișat într-o veche icoană, Hristos este neîncetat la ușa sufletului gata să intre la cel mai mic semn binevoitor, dar niciodată nu va face nimic mai mult fără voia omului. Este o adevărată pedagogie divină din care desprindem că, dăruind omului dintru început libertatea, Domnul este primul care o respectă, astfel încât mereu și mereu simțim nevoia să spunem cu David: ”Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne. Toate, cu înțelepciune le-ai făcut”. Ne amintim de slăbănogul de la Vitezda pe care Hristos l-a întrebat: ”Vrei să te faci sănătos?”Întrebarea nu este nici pe departe  retorică, așa cum poate să pară la o primă vedere, câtă vreme, însănătoșirea impune aportul de credință și voință din partea bolnavului. Bietul slăbănog a răspuns că nu avea om care să-l ducă la apa tămăduitoare. Se face însă că atunci când omul ”nu are om”, vine Dumnezeu Însuși   ca Fiu al Omului.

Ne rămâne, mereu și mereu, a primi cu inimă deschisă și sinceră iubirea Sa,  nu însă la modul declarativ, ci în forma concretă a respectării  celor zece porunci, desăvârșite în porunca cea nouă dată de Iisus, a Iubirii.  Ne amintim cum, dintru început, Dumnezeu a spus întâilor oameni să mănânce din roadele tuturor pomilor, cu excepția celui al binelui și răului – al amestecului, pentru că neîndoielnic, binele îl cunoșteau -  pentru că, făcând-o, vor muri. Asta înseamnă că numai și numai  respectând poruncile, omul se va putea bucura de Fericirile, care le urmează. La rându-le, acestea urmează un suiș ce duce până într-acolo  unde omul poate fi numit”fiu  al lui Dumnezeu”,”făcător  al păcii” între toate câte sunt.  Hristos Însuși, la sfârșitul misiunii Sale pe pământ, înainte de a se Înălța la Tatăl ceresc spune: ”Pacea Mea o las vouă”. Nouă, moștenitori ai acestei păci, ne revine a face să o arătăm în roadele ei care să sfințească pe pământ  numele Tatălui cum îngerii o fac în ceruri.  Or, numai pace nu avea tatăl copilului, cum nici copilul   nu avea și viața amândurora  un coșmar.

Hristos – singurul care poruncește duhului necurat și este ascultat

Hristos a vindecat copilul și l-a dăruit tatălui reîntregind astfel familia, nucleul comunității, de a cărui sănătate depinde, nu  în cele din urmă, sănătatea întregului corpus social. L-a vindecat  ca Fiu al lui Dumnezeu, Unul Născut mai înainte de toți vecii – Cuvântul prin care toate s-au făcut: ”Duh mut și surd, ție îți poruncesc: ieși din el și să nu mai intri în el”. Altădată a poruncit valurilor învolburate care s-au potolit pe dată; i-a poruncit lui Petru să vină pe apă și a făcut-o ca și cum ar fi mers pe uscat. Acum, cu totul uluitor, poruncește  duhului ”mut și surd”. Cum să poruncești unui duh care nu vorbește și nici nu aude, disfuncții care se întâlnesc îndeobște împreună? Pentru noi, oameni de rând, e ca și cum ne-am  adresa unui perete. Dar când cuvintele sunt rostite de Cuvântul însuși,  nu doar că sunt auzite, ci   urmate pe dată fără nici un  semn, cât de mic,  de împotrivire. Erau cuvintele Celui prin care toate s-au făcut, al Fiului lui Dumnezeu,care ”a spus și s-a făcut, a poruncit și s-a zidit”; cuvinte erau aveau ”putere multă”.  Sf. Nectarie comentează: ”Câtă putere! Ce cuvinte mai presus de fire! Ce măreață îndrăznire! Ce minunată expresie a caracterului ei dumnezeiesc!”  Cuvintele cu adevărat cutremură: ”Eu îți poruncesc ție!” Mai presus de tot ce este omenește posibil, cuvintele lui Hristos aveau ”putere multă”, aceea a Fiului lui Dumnezeu, ”Unul născut prin care toate s-au făcut”. Or, demonul a recunoscut pe dată din cuvintele categorice ale poruncii că ele veneau de la Dumnezeu trebuiau ascultate fără urmă de tăgadă și pe dată: Eu, adică Fiul lui Dumnezeu, a-toate-făcătorul îți zic. Fiul lui Dumnezeu care a ”ziz și s-a făcut, a poruncit și s-au zidit”.

Este momentul culminat, rămas ca reper și mărturie pentru veacuri, când se fac suprem înțelese cu asupra de măsură cuvintele: ”Eu și Tatăl Una suntem.” Nimeni nu putea spune astfel decât Fiul lui Dumnezeu. Rămas-a doar neostoiților  farisei să se umple  de rușine, poticnindu-se, ca de atâtea ori, tocmai de piatra pe care o puseseră: ”Cu domnul demonilor scoate demonii”. Ei, maeștrii dibaci ai  răstălmăcirii cuvintelor s-au prins, și nu pentru prima dată, în capcana pe care singuri au întins-o, pentru că în orbirea lor, deși aveau ochi , nu reușeau nicicum să vadă. Și așa se întâmplă cu fariseii tuturor timpurilor, care incapabili să sesizeze adevărul, fac din trufie o armă care, din nefericire pentru ei, are efect de bumerang.   S-a întâmplat tocmai lor, maeștrii neîntrecuți ai răstălmăcirii  vorbelor, care  nu încetau a arăta  reprobator paiul din ochii altora, lor anume care  nu vedeau bârna din ochii proprii – aceea a trufiei, generatoarea tuturor păcatelor. Așa se face că tocmai ei nu ”vedeau” ceea ce era  limpede ca lumina zilei : ”domnul demonilor” nu are cum izgoni în nici un chip pe cei care tocmai, ascultându-i porunca,  au intrat trupul copilului. Numai  ”Domnul a spus și s-a făcut”, El, ”Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute” este singurul care poate porunci pentru că a ”a Lui este puterea, stăpânirea și slava”. De aceea, deși duhul necurat era ”mut și surd” a ascultat și s-a supus:  a ieșit din trupul chinuit al copilului care a rămas sleit de puteri, inert și a căzut ca și cum ar fi fost mort.

Stăruind asupra dramatismului acestei scene ne întrebăm, nu fără temei, de ce Dumnezeu îngăduie totuși  asemenea boli, mai ales la un copil care, chiar dacă a păcătuit, după judecata noastră omenească, nu ar fi meritat, totuși, să ajungă la o asemenea stare. Antim Ivireanul răspunde: ”Pentru ca, dând lupta să nu rămână biruit și să se rușineze, iar noi cei care luptăm cu el, să-l biruim și să ne mântuim.” Să avem tăria să  alungăm teama, să ne înarmăm cu dreapta credință și vom spune ca odinioară David: ”Nu te vei teme de năluca de noapte, de săgeata care zboară ziua, de lucrul cel ce umblă în întuneric, de întâmplare și de demonul cel din amiază.” Armele sunt cele pe care le știm - postul și rugăciunea și împreună, într-o relație de reciprocă îmbogățire se arată  imbatabile:  postul o rugăciune a trupului, rugăciunea o postire, o disciplinare a sufletului care astfel, curățindu-se de zgura poftelor se face  mai puternic în lupta împotriva păcatelor.  Continuă Sf. Antim Ivireanul: ”Postind cu trupul, toate poftele cele rele, venite din ispite diavolești, slăbesc și se potolesc. Adăugând postului, unul al trupului, sufletului și minții, rugăciunea noastră de chemare a lui Dumnezeu ne apără de toate  cursele plăcerilor lumești puse pe fugă numai și numai cu ajutorul lui Dumnezeu, care ne-a spus: ”Toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi”.

Ne întâlnim iar un cerc al virtuții, al puterii adică – cerând cu credință creștem în putere și, prin aceasta, credința se întărește aducând Slavă lui Dumnezeu, Cel care ne învrednicește cu asemenea virtuți spre a ne putea numi cu adevărat ”fiii” ai Săi . Astfel, cu ”îndrăznire, fără de osândă” să îndrăznim a ne ruga într-o inimă și un glas: ”Tatăl nostru Carele ești în cer/Sfințească-se numele Tău/ Vie împărăția Ta/ precum în cer așa și pe pământ.” Se întâmplă așa că ”Dumnezeu, ascultând rugăciunea noastră,  trimite harul Său cel ceresc, care ne ajută a întoarce ochii  de la deșertăciunea cea lumească și, stăruind, necuratul fuge rușinat, iar noi rămânem nebiruiți și purtători de biruință, în Hristos Iisus”. Să nu uităm fie și o clipă că Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, a primit firea Omului tocmai ca Omul să poată a I se asemăna. El nu ascunde nici într-un fel adevărul, dimpotrivă îl afirmă răspicat:”În lume, necazuri veți avea, Dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”

Să nu ne temem, dară, câtă vreme suntem cu Dumnezeu lucrându-i poruncile și înmulțindu-ne talanții. Dumnezeu nu doar că ne va feri  de necazuri, ceea ce, deși necesar, nu este suficient pentru desăvârșirea la care ne îndeamnă Mântuitorul. Dumnezeu ajută cu mult mai mult. El ne lasă anume să înfruntăm răul și s-o facem singuri, întărindu-ne puterea, dar nu ne lasă s-o facem  în bătaia oarbă a vânturilor ca jucării în mâna unui destin orb. Nu prididește a  trimite ajutorul său ca astfel să putem birui deopotrivă  răul din jurul nostru și, deopotrivă, cel ascuns viclean în noi. Nutrind credință tare în Dumnezeu, toate vicleșugurile pizmașului vor întări spre a deveni mai puternici întru iubirea de Părintele Ziditor și de fratele nostru aflat în suferință și necaz. Vom constata curând că întâiul beneficiar al acestui bine făcut fratelui suntem mai întâi noi înșine, cum acest bine se răsfrânge asupra noastră, pentru că Domnul pe care Îl ascultă îl  va răsplăti cu prisosință.  Există o ”plată a Domnului” despre care vorbeau strămoșii noștri, căci   numai a Lui este plata, iar al nostru e a face în toată vremea și în tot ceasul voia Lui.  Că este așa ne-o arată un fapt cotidian – când unul dintre noi își ajută fratele în suferință masându-l cu o alifie tămăduitoare, întâiul care beneficiază de efecte ei este cel care, astfel,  plinește Voia Celui care ”singur este Bun”. La fel cu acela care rostește cuvinte de alinare. Prin veac, auzim neobosit îndemnul: ”Fiți buni cum Tatăl vostru cel ceresc Bun este”. Vom vedea cum  rugăciunea cu străpungerea inimii pentru un om aflat în suferință sau necaz ne face mai rezistenți pe noi, cum dăruind din noi vom dăinui pe drumul spre lumina cea neînserată a Împărăției cerurilor.  Ajutorul pe care Domnul ne binecuvântează  a-l  trimite prin noi ne face să vedem  mai lesne cât de minunat este să faci toate cele bineplăcute Lui. Ce poate fi mai Bun pentru om  decât a se ști împreună lucrător cu Cel ce ”toate cu înțelepciune le-a făcut”.   Statornic și de neprețuit sprijin sunt postul și rugăciunea, cum Hristos Însușii ne-a arătat, și de aceea din cuvintele Lui, ca de la un izvor cu apă vie primim puterea de a le lucra, rămânându-ne mereu condiția sine qua non de a le primi și a le face înnoit locaș în sufletul nostru.  

Ne rugăm dară împreună Vasile Voiculescu,  poetul-medicul isihast, mărturisitorul  din  temnițele comuniste:

Rugăciunea,