Cine ar fi pregătit să se jertfească pe altarul patriei? Acum, 110 ani, o tânără de nici 22 de ani a răspuns: Prezent!

Cu toate că Legile și Regulamentele militare de atunci interziceau accesul femeilor în armată, tânăra Ecaterina Teodoroiu, cu o voință de fier a trecut peste toate prejudecățile vremii și a transformat imposibilul în posibil, devenind prima femeie ofițer din armata română și prima femeie care a luptat cu arma în mână pe front. Ea trece prin aceeași dramă, prin care au trecut sute de mii de familii: trei frați morți pe front și tatăl, Vasile, luat prizonier de către germani. Nu mai avea nimic de pierdut. Dar, pentru a merge la război, fie că ești bărbat sau femeie, ai nevoie de curaj. Ecaterina Teodoroiu s-a născut la 14 ianuarie 1894, în satul Vădeni din județul Gorj, fiind unul dintre cei opt copii ai familiei Teodoroiu, din părinți Elena și Vasile.

Un mare om politic și strateg militar, Napoleon Bonaparte, a spus aceste cuvinte: „Curajul nu înseamnă puterea de a merge mai departe. Curajul înseamnă să mergi mai departe, deși nu ai putere”. Tot el a spus că: „Vitejia vine din sânge, curajul din gândire”. Vă spun o mică întâmplare: un cioban trebuia să treacă cu oile sale pe un pod foarte strâmt și cam dărăpănat. Dar la oi le era frică să treacă podul. Atunci, ciobanul, inspirat, a luat un miel în brațe și a pășit primul pe pod. După el a prins curaj mama mielului și l-a urmat pe cioban și apoi au trecut și celelalte oi. Așadar, pentru a ajunge la curaj este nevoie de un impuls, de o forță motrice care să te împingă înainte. Impulsul Ecaterinei a venit de la moartea celor trei frați pe front, forță pe care a transmis-o și camarazilor ei, prin inspirația de a folosi niște cuvinte magice, care s-au întipărit în mintea soldaților: „Înainte, băieți! Nu vă lăsați, sunteți cu mine!” Practic, ea a redefinit curajul, ea a înțeles că este vremea acțiunii și a făcut ceea ce trebuia făcut. După mai multe încercări, Ecaterina Teodoroiu activează, mai întâi ca infirmieră, apoi, ajunge pe front, este luată prizonieră, de unde reușește să fugă, este rănită de mai multe ori, internată în spital, trecută printr-o comisie de disciplină, este promovată ofițer, primind gradul de sublocotenent-onorific, din nou ajunge pe frontul din Moldova și în renumita bătălie de la Mărășești, în seara zilei de 22 august 1917, este răpusă de două gloanțe. Ultimele sale cuvinte fiind: „Înainte, băieți!”.

Pentru că Ecaterina Teodoroiu a știut tot timpul pentru ce trăiește, de ce trăiește și pentru ce trebuie să moară. Se spune că nu contează cât de mult trăim, ci felul în care murim. Ecaterina Teodoroiu a vrut să-și răzbune familia ei distrusă de către germani, a făcut-o pentru casa părintească din Vădeni, Gorj, unde ea s-a născut, pentru prispa casei, unde ea a copilărit, pentru petecul de pământ pe care îl aveau, pentru familia ei, pentru țara ei, pentru neamul românesc, pentru frumosul nume de român, pentru adevăr, libertate și dreptate, și nu, în ultimul rând, pentru ca noi cei de astăzi să avem o țară. Prin jertfa ei, Ecaterina Teodoroiu a dat un sens vieții sale și un rost nu numai vieții de pe pământ, ci și morții, căci a muri pentru aproapele tău sau pentru țară, nu este pagubă, ci un câștig. Ea ne-a făcut mai înțelepți, arătându-ne faptul că „nimic nu este de necucerit pentru cei curajoși, nimic nu este greu pentru cei îndrăzneți!”.

Pentru că dragostea ei față de patrie ardea asemenea unei scântei dintr-o flacără imensă, de o uriașă înălțime, ajungând până la cer și care apoi se desprinde, trăiește experiența sublimă a morții, întorcându-se din nou la flacără. Ea nu este impresionată și uimită de nimic, ea nu face altceva decât pune în practică din cunoștințele și deprinderile acumulate. Pentru că ea reprezintă o unitate – instituția eroului, care este una de vocație, de curaj, dar și de cunoaștere. Orice persoană poate deveni o personalitate, o celebritate, o vedetă. Cu eroul este altceva; trebuie să te naști erou, nu să te faci erou. Pentru că dacă nu ai vocație, nu ai dragoste pentru neam și țară este foarte greu să te formezi ca patriot. Pentru că Ecaterina Teodoroiu și-a asumat crucea de erou, și-a asumat responsabilitatea patriotului, a celui care ia parte la războiul războaielor, unde sufletul eroului primește libertatea zilei „care nu cunoaște amurgul, a zilei care nu cunoaște umbra”. Ea a îmbrăcat cămașa morții ca și mireasa rochia pentru solemnitatea nunții, punând în aplicare principiile eroului: „Când îți este somn, să nu dormi. Când îți este foame să rabzi. Dacă te doare să nu țipi. Dacă îți este greu, să mergi înainte”.

De aceea, Ecaterina Teodoroiu a devenit o emblemă a curajului, a jertfei, a patriotismului și a eroismului în luptă, alături și în fruntea soldaților ei. Ea ne inspiră și astăzi, deși ne războim cu proprii noștri idoli, cu propriile noastre mentalități și iată, ne luptăm să avem o țară ca afară.

Pentru aceasta, românii te cinstesc, te prețuiesc, iar noi, dragă Ecaterina Teodoroiu te omagiem astăzi, deoarece ești o amintire vie a faptului că tu și ceilalți eroi v-ați jertfit pe altarul patriei pentru unitatea, integritatea, independența și suveranitatea țării.