ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Tare rău se pare că l-a supărat președintele Klaus Iohannis pe filosoful Gabriel Liiceanu încât, nu de azi de ieri, exigentul director al Editurii Humanitas îl ține sub un necruțător șir de critici! Cea mai recentă fiind, dacă nu greșesc, una  referitoare la proiectul „România educată” pe care autorul „Jurnalului de la Păltiniș” îl consideră a fi „o cacealma sinistră”. Severă admonestare căreia îi voi adăugă și pe aceea că respectivul program „a  virat de la toleranță 0 față de plagiat la reacție 0 față de plagiat”. Narativ pe care Gabriel Liiceanu menționează că l-a preluat din spusele cuiva. Asta, bag seama, spre a nu fi acuzat, tocmai el, că a plagiat! Subiect foarte sensibil și pentru domnia sa, din motive despre care nu vreau acum să discutăm…

Departe de mine gândul de a pleda în apărarea președintelui Klaus Iohannis,  a premierului Nicolae Ciucă sau a ministrului Sorin Cîmpeanu, luați și ei în tărbacă de Gabriel Liiceanu cu același prilej. Dar, dacă tot s-a deschis discuția despre toleranță- toleranța față de plagiat sau de orice altă formă de a-ți însuși, pe căi incorecte, ceva care nu îți aparține-, atunci i-aș sugera să se mai gândească nițel la învățătura lui Hristos:„cine dintre voi este fără de păcat, acela să arunce primul piatra”. Mă gândesc la faptul că numele atât de severului arbitru de bune moravuri apare cu o poate nu chiar întâmplătoare frecvență asociat cu anumite întâmplări care ridică serioase semne de întrebare. Semne de întrebare datând încă din primele luni de după căderea regimului politic al partidului-stat și continuă după asta. Dar și semne de întrebare cărora, din postura de cenzor deontologic pe care și-a autoproclamat-o încă de când, pe 30 decembrie 1989, a recitat, la postul național de televiziune, necruțătorul „Apel către lichele”, domnia sa era dator să le răspundă în mod public. Era dator, dar asta nu înseamnă că a și făcut-o!

De aceea, invit cititorii acestor însemnări să citească articolul pe care Vasile Morar l-a publicat în ediția din 15 noiembrie 2019 a ziarului „Cotidianul” sub un titlu care spune foarte mult: „Un tablou al necinstei lui Gabriel Liiceanu”. Articol din care, numai și numai din rațiuni de spațiu, fac trimitere la faptul că, în anul 2000, Garda Financiară a constatat că Editura „Humanitas”, al cărei director era (și este și acum) Gabriel Liiceanu nu își achitase  obligațiile la buget, adică taxele și impozitele, pe o perioadă de cinci ani! Informație pe care a făcut-o publică Dan Radu Rușanu, la acea vreme director al Băncii Export-Import a României, bancă cu capital integral de stat, căreia Gabriel Liiceanu i-a solicitat să îi acorde un credit cu care intenționa să răscumpere partea unui francez care dorea să se retragă din afacere. După cum era de așteptat, banca i-a cerut domnului director al editurii să ofere o garanție, solicitare căreia Gabriel Liiceanu nu i-a putut oferi decât… reputația sa! Ceea ce, iertat să fiu, spune ceva despre situația financiară a respectivei edituri.

Iar dacă tot am ajuns la acest subiect - capitalul editurii „Humanitas”-, profit de ocazie pentru a corecta o informație care mai circulă cu privire la proveniența acestuia. Mai precis, se consideră că ar fi vorba despre capitalul financiar al fostei Edituri Politice a PCR. Editură pe care Andrei Pleșu, ministrul culturii în primul guvern de după decembrie 1989,i-a oferit-o tovarășului său de idei, împreună cu care se va regăsi, foarte curând, în GDS. Informație numai pe jumătate adevărată, întrucât imediat după schimbarea de regim politic petrecută în decembrie, lucrătorii din (de-acum) fosta editură a PCR au decis privatizarea și constituirea unei noi edituri care urma să poarte numele Editura Nicolae Bălcescu. Există (sau poate ar trebui să mai existe) un proces verbal al ședinței plenului redacțional care a luat această decizie. Fapt este, însă, că atunci când ministrul Andrei Pleșu i-a pus pe tavă prietenului Gabriel Liiceanu capitalul financiar, material și uman al editurii aceasta încetase să mai fie editura partidului unic. Amănunt (?) de care domnul ministru nu a ținut seama.

Acestea ar fi, cred, doar două dintre motivele care mă fac am serioase rețineri pentru a accepta ideea că Gabriel Liiceanu își poate aroga calitatea de a înfiera, în mod public și fără cruțare, însușirea unor bunuri care nu îi aparțin, inclusiv sau mai ales, plagiatul, ca formă de furt al unor bunuri de natură intelectuală. S-ar prea putea ca Gabriel Liiceanu să răspundă la fel ca și atunci când și-a luat măsuri de precauție înainte de a deschide discuția despre  programul „România educată”. Citez:„În clipa de față denoți un prost gust dacă deschizi discuția pe tema asta”. Acuzându-l, în context, pe ministrul educației, Sorin Cîmpeanu, că „a fost în funcție ca să apere hoții ordinari”. Desigur, nu este nevoie să mai precizez la cine bătea vorba sa.

Fie și așa, dar îmi asum riscul! Și o fac punând, la rândul meu, o întrebare: ce denotă, mai degrabă, prostul gust, cumulul de fapte despre care am discutat sau că am readus subiectul în actualitate?

Nu vreau să se înțeleagă, de aici, că i-aș contesta dreptul filosofului și activistului civic Gabriel Liiceanu de a se pronunța asupra Programului „România educată” sau de a critica prestația unor personalități politice, începând cu președintele Klaus Iohannis.

Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să primim, fără să crâcnim, lecții de bune moravuri de la personaje în ale căror dulapuri, în ultimele trei decenii, s-au acumulat cam multe schelete. 

Jurnalul

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews