În munți și văi, în bordeie și chilii, în icoane și biserici, pustnicii străbat timpul. Ei duc povara credinței creștine a neamului românesc. Cuvintele săpate adânc pe cruci și-n icoane semnifică trăirea autentică a credinței creștine ortodoxe, de-a lungul veacurilor. Ei au fost oameni ca și noi, dar Hristos a trăit în ei, ducând crucea credinței până la ultima suflare. Ei trăiesc într-o altă dimensiune a spațiului și a timpului. Unii dintre ei, chiar ard anumite trepte ale căii mântuirii, așa cum s-a întâmplat și cu schimonahia Elisabeta. Ea când s-a întors de la Ierusalim era deja pe treapta desăvârșirii duhovnicești. Ea nu mai trăia pentru această lume, ci pentru viața veșnică. Ea avea credință puternică, despre care ne spune și Apostolul Pavel, pentru că atunci când se ruga se cutremura muntele Giumalău. Biserica Ortodoxă le-a recunoscut jertfelnicia credinței lor, trecându-i în panteonul sfinților.

Toți creștinii suntem chemați la sfințenie, dar pustnicia este altceva, nu oricine poate purta această cruce. Fiecărui om, fiecărui creștin i se dă crucea pe care o poate duce. Există pe undeva o povestioară cu un creștin care nu era mulțumit de crucea pe care o ducea: spunea că este prea grea pentru el. Dumnezeu îl invită pe un munte de cruci: erau cruci de aur, de argint, de cupru, de lemn etc. Dumnezeu îi spune să-și aleagă o cruce de acolo. Bineînțeles că omul s-a repezit, prima dată la crucile din aur pe care nu a putut să le urnească din loc. Dumnezeu îi spune să încerce cele de lemn și găsește una pe care era inscripționat chiar numele lui. O ia în spate și pleacă cu acea cruce.

Chiar și în pustnicie, viața nu se desfășoară la întâmplare, ci după anumite rânduieli călugărești, după un anumit program de rugăciune, sub directa îndrumare a unui duhovnic. Există ordine și disciplină. Nu pleci când vrei și unde vrei. Totul se face sub ascultare și cu binecuvântare. Schimonahia Elisabeta avea ca îndrumători duhovnicești pe Părintele Zosima și pe Părintele Nectarie. Duhovnic îi era Părintele stareț Varlaam de la Mănăstirea Pojorâta. Pustnicii trăiesc fiecare clipă, fiecare ceas, fiecare zi cu Domnul Iisus Hristos. Ei se roagă mereu cu rugăciunea inimii sau rugăciune lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Se hrănesc cu ce le dă muntele, dar și cu ce le aduce călugării din mănăstire: pesmeți și colivă. Rareori, la anumite sărbători, își îndulcesc sufletul cu o cafea.  De pildă, duminica și în sărbători, pustnicii de pe masivul Rarău-Giumalău se întâlnesc la Sfânta Liturghie la Shitul Sfântul Ilie, semi-îngropat de pe vârful Giumalău și după slujbă au un fel de agapă cu o cafea și o bucățică de colac, apoi pleacă fiecare la bordeiul lui, unde își continuă programul de rugăciune. Nu toți pustnicii au voie să meargă la Schit, unii sunt zăvorâți la bordei. 

Isihasmul practicat de acești pustnici nu este în niciun caz, vorba de o fugă de lume, fugă de responsabilități, fuga de muncă sau un abandon. Nu. Ci este vorba de o curățire a inimii,  de o iubire fără isterie, de o rugăciune sinceră, de o disciplină a prezenței lui Hristos. Isihasmul autentic nu este un loc căluț, nu este un loc de relaxare, nu este numai moralitate, ci este mai mult de atât, este o inimă și o minte rece, pentru a scăpa de închipuiri, năluciri și înșelări personale. Pustnicul lucrează, uneori, cu diavolul față către față și este cutremurător. Pustnicul se roagă pentru lumea întreagă și nu numai, el o transformă, o transfigurează. Isihasmul înseamnă mai mult decât liniște, decât pacea sufletului, ea este prezența vie a iubirii hristice și lucrarea permanentă a harului divin. 

Interesant este faptul că pustnicii contemporani nouă trăiesc o viață creștină autentică asemănătoare cu pustnicii Egiptului de acum o mie cinci sute de ani. De pildă, Sf. Antonie cel Mare care atunci când se ruga, dracii țipau: „Nu te mai ruga Antonie că ne arzi!”. Sau Sf. Pavel Tebeul care timp de 60 de ani primea zilnic de la Dumnezeu o jumătate de pâine adusă de un corb. Când l-a vizitat Avva Antonie i-a adus porție dublă… Un pustnic a asistat cum Dumnezeu a mântuit sufletului unui om care s-a pocăit în ultimul moment, chiar înainte de a pleca la cer. Văzând aceasta, pustnicul îi spune lui Dumnezeu: „Dar cu noi care ne-am ostenit atâta și ne-am rugat mereu, chemând numele Tău, cu noi ce o să fie?” și Dumnezeu îi răspunde: „Voi veți fi sfinții mei și veți sta în preajma mea”.

Scopul vieții pustnicești este dobândirea Duhului Sfânt, trăirea credinței în duh și adevăr, atingerea desăvârșirii duhovnicești și câștigarea mântuirii sufletului. Așadar, dobândirea Duhului Sfânt este, prin excelență, momentul adevărului, acela al însămânțării harului în sufletul nostru, în întreaga noastră ființă și al participării trupului trecător la bunurile veșnice, mai presus de fire, o călătorie în lumina lăuntrică a sufletelor noastre, iar în viziunea unor Sfinți Părinți ai Bisericii nu e altceva decât „o transfigurare anticipată”. Este acel patos dumnezeiesc îndreptat spre veșnicie, când Dumnezeu coboară în Duh și Adevăr, în sufletul omului și îl invită pe acesta la o nouă naștere, din nou.  O naștere pentru Împărăția Cerurilor. Amin.

Har, pace și mântuire!

Doamne, ajută!