Ilie Bolojan se agață cu dinții de putere. Și asta după ce, în repetate rânduri, a spus că poziția de premier reprezintă pentru el nu numai o datorie, ci și un sacrificiu. Și că, în definitiv, poate părăsi oricând Palatul Victoria. S-a sucit. Nu se mai dă dus. Iar prejudiciul este uriaș. Pentru PNL. Pentru coaliție. Pentru România.

Dacă Ilie Bolojan ar fi un dictator autentic, totul ar fi de înțeles. Ar fi cât se poate de logic, așa cum s-a întâmplat și în cazul altor dictatori, ca personajul să se identifice cu interesul național și să se scufunde odată cu el. Numai că Ilie Bolojan este un dictator de mucava. Un fals dictator. După ce, din toate cercetările de piață, rezultă că o majoritate covârșitoare de români apreciază negativ prestația sa și nu îl mai doresc, după ce o majoritate parlamentară i-a demonstrat, prin vot, cu subiect și predicat, că este iminentă demiterea sa la vot, el ar trebui să fie cât de cât diligent atât cu partidul pe care încă îl reprezintă, cât și cu așa-zisa coaliție pro-occidentală în fruntea căreia a fost așezat moț.

Forțând la maximum lucrurile, bazându-se pe fel de fel de manevre murdare în interiorul Parlamentului, Ilie Bolojan speră că va mai rămâne la putere pentru a desăvârși dezastrul pe care l-a generat. Consecințele acestei trageri de timp sunt extrem de grave. Întreaga coaliție are de suferit, astfel încât încrederea în șansa ei de a reconstrui o Românie eficientă scade într-un ritm exponențial. Motiv pentru care PSD, încercând să-și salveze cât de cât imaginea, a părăsit în mare viteză corabia care a luat atâta apă încât se află în pragul naufragiului. Socialiștilor nu le mai pasă dacă vor rămâne la putere cu un premier propriu sau cu oricare alt premier, cu excepția lui Ilie Bolojan, și nici dacă vor intra în opoziție. Pur și simplu pentru că acest cel mai mare partid din România a ajuns în situația-limită în urma unei guvernări dezastruoase pe care a susținut-o, de a ajunge abandonat de o bună parte a propriului electorat și chiar și de membri activi și de reprezentanți ai autorităților locale. Dar drama dramelor se joacă în aceste zile în tabăra PNL.

Cândva, nu cu multă vreme în urmă, înainte de a se corci unii pe alții, PNL avea un scor electoral de 30% și PDL de 20%. Împreună, cele două partide, strict aritmetic, făceau 50%. Numai că această aritmetică nu s-a potrivit deloc cu dinamica electorală. Între timp, după ce s-au unificat, cele două partide au ajuns la doar 20%. Și asta înainte de a intra, cum se întâmplă în ultimele zile, în cădere liberă.

Dacă, în urma unei guvernări dezastruoase, PSD, care a urmat altor guvernări, încă și mai dezastruoase, cu premieri liberali, cel mai mare partid din România ultimilor 35 de ani a căzut în plan electoral pe locul doi, ceea ce urmează poate fi și pentru socialiști un dezastru extrem de mare, nu atât fiindcă și-ar pierde poziția de lider electoral, cât și, sau mai ales, pentru o pierdere și mai mare, cea a credibilității. Din acest motiv, PSD a ales să-și salveze pielea. Spre deosebire de PNL, a cărui opțiune este de-a dreptul sinucigașă. Un rezultat care îl poate duce lejer în lada de gunoi a istoriei.

De fapt, această analiză pe care o fac acum se referă nu atât la inconștiența și exhibiționismul unui lider politic, nimerit – nu știe nici el cum – la conducerea PNL și a Guvernului, ci mai ales la lipsa instinctului de conservare a unui partid, cel mai vechi din istoria europeană, care se detonează singur sub ochii noștri.

Cum Dumnezeu de a ajuns România atât de blestemată încât să stea la degetul mic al unui singur om, care nici în ruptul capului nu se mai dă dus? Cum este posibil ca liberalii să-și fi pierdut minimul instinctului de conservare? Și vocația sa de partid istoric? După ce, în prealabil, corcit cu PDL, și-a abandonat atât substanța liberală, cât și substanța națională, creând în jurul său un vid în care s-a putut afirma partidul AUR. În mâna căruia se află astăzi toate cărțile.

Parteneriat CorectNews