Deși referendumul a trecut, așa la limită cum a trecut, o realitate impusă de rezultatul numărării voturilor este extrem de dezolantă. Cetățenii din Republica Moldova, cei mai mulți dintre ei, s-au pronunțat împotriva modificării Constituției, condiție sine qua non a aderării într-o bună zi – oare când? – a Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Situația a fost salvată de diasporă. De diaspora occidentală. Deși, sub aspect material, orice vot are aceeași greutate, realitatea respectivului scrutin demonstrează că cetățenii care trăiesc în interiorul granițelor Republicii Moldova nu manifestă voința politică necesară pentru aderarea la Uniunea Europeană. Oricât ar fi manevrat lucrurile Federația Rusă, realitatea cruntă este cea consemnată mai sus. Și din această perspectivă va fi extrem de dificil atâta timp cât nu există suficientă motivație și hotărâre, ca basarabenii să accepte să facă sacrificiile necesare pentru îndeplinirea punct cu punct a condițiilor de aderare. E limpede că pe parcurs, rând pe rând, cei care se opun aderării, manevrați cu abilitate în cadrul războiului hibrid de către Moscova, vor frâna întregul proces, demonstrând în timp că rezultatul referendumului a fost doar un câștig moral de natură propagandistică, înregistrat de Occident în bătălia acestuia cu Moscova în teatrul de război hibrid al Republicii Moldova.

Cu chiu cu vai, tot la limită, a câștigat războiul și Maia Sandu. Și în același mod. Cetățeni care trăiesc în interiorul granițelor Republicii Moldova au respins-o și i-au dat câștig de cauză competitorului ei, care abia-abia se poate exprima în limba română. Din nou situația a fost salvată de diaspora care trăiește în Occident. Noul mandat prezidențial, noua președinție de la Chișinău stă așadar pe picioare de lut. Și oricând se poate surpa. Republica Moldova nu poate fi condusă de către comunitățile de cetățeni care trăiesc în statele occidentale, la fel cum nu a putut fi compromisă de comunitățile de cetățeni din Rusia și Belarus. Pentru a supraviețui, pentru a asigura echilibrul politic și ordinea și mai ales pentru a asigura democratizarea și modernizarea Basarabiei, este din nou necesară o puternică voință politică, manifestată de cetățeni care trăiesc și muncesc acolo.

În concluzie, atât rezultatele referendumului, cât și cele ale alegerilor prezidențiale prezintă un grad ridicat de risc și aproape nicio garanție legată de așa-numitul viitor european al Republicii Moldova.

La București, ca o consecință a gravelor greșeli săvârșite de PNL și de candidatul său prezidențial, generalul cu patru stele Nicolae Ciucă, în ultimele cercetări de piață staționează pe cea de-a treia poziție și nu are prea mari șanse de a reuși să intre în turul doi. În timp ce George Simion, pe care l-am susținut și îl susțin deloc întâmplător, este în creștere, are peste 5% peste Nicolae Ciucă, în ciuda faptului că PNL dispune de o infrastructură în aparatul local de putere de câteva ori mai mare decât cea a partidului AUR. Și, ca urmare, putem presupune cu tot mai multă siguranță că George Simion se califică pentru o finală cu Marcel Ciolacu. Despre Mircea Geoană, a cărui intrare în competiția prezidențială am anunțat-o înaintea celorlalți analiști, am afirmat mereu – iar realitatea mi-a dat dreptate – că în absența unui partid politic în spate, care să-i mobilizeze pe cetățeni și să-i securizeze voturile, nu are nicio șansă de a câștiga Președinția României și nici măcar de a intra în turul doi. Alta ar fi fost situația dacă, să spunem, așa cum am sugerat de câteva ori că ar fi fost posibil, Mircea Geoană ar fi fost adoptat de PSD. Acum se duce, pe zi ce trece, tot mai jos la vale. Iar atacurile concertate împotriva sa, inclusiv torpilele pe care i le lansează Traian Băsescu, nu reprezintă altceva decât muniție consumată în gol.

Elena Lasconi se plasează și ea la genunchiul broaștei, nu numai fiindcă mitraliază zi de zi opinia publică cu incredibile prostii, nu numai fiindcă, cum era de așteptat, împotriva ei se desfășoară anchete penale pentru fraude cu fonduri europene, ci și sau mai ales pentru că USR este pe zi ce trece un partid din ce în ce mai divizat, lipsit în consecință de șansa de a-i asigura acesteia o susținere fermă.

Diaspora care inițial a votat cu Ion Iliescu, apoi cu Convenția Democratică și Emil Constantinescu, după care s-a mutat la Traian Băsescu, apoi la Klaus Iohannis și USR, iată că acum se urcă cu arme și bagaje în trenul AUR, susținându-l pe George Simion. Este încă un motiv pentru care liberalii se află într-o accentuată scădere de viteză electorală.

Așadar, sub aspectul competiției pentru prezidențiale, lucrurile se conturează din ce în ce mai clar. Dar nu și din perspectiva viitoarei coaliții care ar putea conduce România. Aici jocurile rămân deschise și, așa cum prefiguram în penultima mea analiză, nu este deloc exclus să asistăm la un nou ciclu Nicu și Marcel, ușor revizuit sub denumirea de „Ilie și Marcel”. Ilie fiind Ilie Bolojan. Iar Marcel fiind viitorul președinte. Sau – mai știi? – Ilie și Sorin. Sorin fiind Grindeanu, care dă din coate, ajutat de sistem, pentru a deveni succesorul lui Marcel. Și, nu în ultimă instanță, am mai putea vorbi de Marcel și Mihai. Mihai fiind Tudose, care aleargă bară la bară cu Grindeanu pentru viitoarea președinție a partidului.