ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Cimitirul este școala școlilor și facultatea facultăților.

Du-te în cimitir, el îți vorbește despre Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)



Când am aflat de decizia Sfântului Sinod de a dedica această a doua parte a anului 2021 comemorării celor adormiți în Domnul și valorii liturgice și culturale a cimitirelor, mi-a venit pe loc ideea de a scrie despre mormintele de la Cimitirul Bellu ale celor care, după ce au purtat prin vremi gloria teatrului și filmului românesc pe pământ, au pornit, rând pe rând, cu „aripile ninse” către cer, fiecare purtând cu sine ofranda propriei vieți, întoarse adevăratului și unicului Creator, lăsându-ne nouă vremelnicilor, în tină, câte ceva din puținătatea trupului lor, transfigurată și mistuită de emoția întâlnirilor față către față cu noi, publicul. Ei, în timpurile lor, au ars. Iar acum, în timpurile noastre, s-ar cuveni ca la căpătâiul lor să ardă o lumânare. Lumânarea sufletului nostru nedespărțit încă de trup.

Am pornit la drum cu inima strânsă, chiar dacă, în principiu, o dimineață petrecută pe Aleea Actorilor din Cimitirul Bellu poate fi asemuită unui matineu de mare gală în care te reîntâlnești cu cei care ți-au luminat altă-dată serile, alungând singurătăți, necazuri, tristeți. Impactul însă, este unul dur. Impact sau implozie. Pentru că te pomenești nu numai rătăcind printre morminte, ci și prin devălmășii de buruiană și uitare. Cât de cutremurătoare îmi sună în minte astăzi versurile poemului intitulat „Spectacol” din volumul de debutal dragului de Emil Botta, apărut în 1937 adică, pe vremea când era viu: 1

Elita luase loc la parter/și proștii sus, aproape de cer./În lojă stătea o întâmplare cam abătută/și un năpraznic destin în mare ținută./Un dezastru tare cât zece/tot spera că totul va trece./Un naufragiu dormita în fotoliu/înfășurat în lințoliu./O răceală/vagabonda prin sală./O inocență/strălucea printr-o totală absență./Piesa era o răfuială/între virtute și greșeală./Scena era un sanctuar/prin care adevărul trecea foarte rar./Actorii își îndrugau rolul,/dar, încet, îi înghițea nămolul;/în pauze, tăcute aplauze,/la finale, tăcute urale./Și când căzu cortina/toți se întrebau cine poartă vina/și cine-i autorul/care-a făptuit omorul,/în cinci acte, cu sete/ca o crimă pe-ndelete./Atunci apăru la rampă Ariel/și jerbe de flăcări și anemone/pentru mult prea onorabilii „dramatis personae”./Și această ficțiune, în tuș, în cărbune,/și spectacolul amuzant/au dispărut în neant.

Ici colo, printre flori uscate, glastre sparte și tufe de buruieni, urmele unei lumânări stinghere căreia cine știe de când i-a pierit palpitul. Sau urmele profanării, semne dureroase ale unei lumi primitive. Oare până la urmă suntem condamnați să rămânem un neam de hoți și de derbedei? O hoardă barbară care în manuale sau de la tribună își clamează ocazional festiv priceperea mioritică asupra trecerii de nicăieri spre niciunde? Efigia smulsă de pe mormântul lui Ștefan Ciubotărașu, proaspăta recondiționare a mormîntului lui Mihai Popescu sau urmele agresivității rămase pe acela al Mariei Filotti, ștergerea pe care timpul a așternut-o peste piatra de mormânt și numele lui Romald Bulfinski ori al Mariei Tănase la a cărei înmormântare, fotografiile vremii dau mărturie despre un București întreg ieșit în stradă, spre a-i acoperi sicriul cu lacrimi și flori, ne conduc vrând-nevrând spre acest dureros colofon.

Citez la întâmplare din documentele Sfântului Sinod asupra motivației acestui an comemorativ: ”valoarea liturgică a cimitirele ortodoxe, expresie a credinței, a respectului și a dragostei pe care credincioșii români ortodocși o au față de cei trecuți la Domnul” sau „valoarea culturală a cimitirelor ortodoxe și acțiunile durabile pentru protejarea acestora”. Mă uit în jur și mi se face rușine. Cât de departe suntem de caratele civilizației creștine pe care Biserica cu îndreptățire le amintește! Altminteri, pe la colțuri, ne mândrim că legendarul cimitir parizian Père Lachaiseare în București un ,,frate geamăn", aproape la fel de impresionant: Șerban Vodă, mult mai cunoscut ca Cimitirul Bellu

Îmi veți spune desigur că noi, creștinii, credem cu tărie în înviere. Că dacă nu ar fi certitudinea învierii, ar trebui să acceptăm nebunia de a ne afla hălăduind absurd pe o planetă - imensă catacombă rotitoare rătăcind prin univers. Dar, crezând în înviere și așteptând Împărăția lui Dumnezeu, nu mai punem preț pe imediatul lumii acesteia. Nu zău?! Păi puzderia de mașiniscumpe, de vile somptuoase care au împânzit spațiul mioritic și chiar strălucitoarele cavouri cu lift din „Père Lachaise-ul românesc”, ori cele disponibile de pe „aleea boierilor și domnitorilor” de ieri, râvnită azi de les nouveaux riches pentru care prețul de 260.000 de euro (ați citit bine, nu e greșeală de tipar, ăsta e mercurialul) nu constituie un impediment, par să dea mărturie despre o altfel de înțelegere „creștină” asupra celor două lumi.

Devălmășia construcțiilor funerare, nu de puține ori prostul gust agresiv, asortat din plin cu mizeria uitată (sau uitarea mizerabilă), dau mărturie despre ipocrizia unei societăți căreia Biserica Ortodoxă încearcă să-i reamintească altitudinea nobleței cu care omul a fost creat de către Dumnezeu.

Părinții Bisericii vorbesc despre nețărmurita tristețe pe care sufletul o resimte la întreruperea armonioasei și deopotrivă tainicei sale uniri cu trupul. Stihirile Sfântului Ioan Damaschin din slujba înmormântării ne spun cu tragism: „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, și nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către înger ridicându-și ochii în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-și, nu are cine să-i ajute. Pentru aceasta, iubiții mei frați, cunoscând scurtimea vieții noastre, adormitului să-i cerem odihnă de la Hristos, și sufletelor noastre mare milă”.

În schimb trupul, care până atunci îl ținea în brațele sale, rămâne fără viață, inert. De-acum doar pământul rece îl îmbrățișează și îl primește pentru a se descompune în mijlocul lui. Din decență, dintr-o anumită pudoare, Părinții Bisericii nu vorbesc prea în amănunt despre despre descompunerea trupului.

La început de vară, cu soarele mijind printre nori și ramuri de trandafir cățărător, pașii îmi poartă trupul încă viu printre mormintele lor, ale celor pe care i-am iubit, însoțit de ecoul cuvintelor Sfântului Fotie: gura tace iar buzele sunt închise; ochii sunt goi de lacrimi; pleoapele se restrâng; obrajii, în loc de roșul furiei, cunosc întunericul; orice urmă a frumuseții din trecut dispare.2

Mă preling printre morminte, stăpânit de o îndoită tristețe. Singurătatea lor laolaltă, așteptând cuminți ca tu să-ți amintești de ei, îți dă sentimentul că, dimpreună cu curiozitatea ta, ai lăsat acasă orice urmă de pudoare. În fața ta atât: așteptare și singurătate. Uitarea și ingratitudinea aureolează cu tăcerea noastră, moartea. Moartea lor trupească și moartea sufletelor noastre. Îmi răsar în minte straniile aureole negre din Biserica „Sfinții Voievozi” de la Ipotești. Acolo negrul e pe potriva doliului după autorul Glossei, aici, la matineul de la Bellu, doliul unor aureole negre ar fi pe potriva morții sufletelor noastre.

Vorbim cu fățărnicie patriotică despre Père Lachaise-ul românesc dar nimeni, absolut nimeni nu s-a gândit ca măcar acum, în acest an comemorativ, să editeze în condiții grafice mai de Doamne ajută, un album cu aceste „absențe” rămase din spiritualitatea românească; sau măcar o reeditare a excelentelor lucrări ale lui Paul Filip (în colaborare cu Ioana Manolache și Bogdan Peter Tănase) intitulatePanteonul Național, astăzi de negăsit. S-ar cuveni bunăoară, ca la intrare, la prețuri modice să poți cumpăra pliante care să conțină alături de câteva fotografii, o hartă a acestui loc patrimonial de o inestimabilă valoare. Nu mai vorbesc că oriunde în librării, în muzee, ar trebui să existe un album de lux dedicat special acestui loc, cu fotografii și povești pe măsura acestor martori ai trecutului. Numai că vai!, ce să fotografiezi azi? Dezastrul? Bălăriile? Murdăria? Colcăiala nepăsării? Urâciunea pustiirii? Mi s-a făcut rușine! Unde este Academia Română? Unde sunt Uniunile de creație? De guvernul României e inutil să mai întreb. El nu mai este de mult!

Dar noi, ăștia cât am mai rămas, mai suntem oare creștini? Sau cum ne place să spunem cu dreptate (dar și cu câtă emfază!), creștini ortodocși. Doar la o aruncătură de băț, peste gard, Cimitirul Bellu Catolic arată impecabil! Jos pălăria! Iată de ce, nădejdea mea se îndreaptă tot spre Biserica Ortodoxă care, deși blamată, persecutată, vânată, umilită, are puterea și autoritatea de a face demersurile necesare pentru aducerea lucrurilor într-o normalitate care să țină de civilizația creștină în primul rând, de acea pe drept cuvânt invocată expresie a credinței, a respectului și a dragostei pe care credincioșii români ortodocși o au față de cei trecuți la Domnul.

Mi-ar fi plăcut să scriu astăzi pe urmele de ieri ale vorbelor Sfântului Ioan Gură de Aur pe care le-am așezat la începutul acestor rânduri. Numai că, oricât m-am silit, mie Cimitirul Bellu nu mi-a vorbit despre Dumnezeu! Mi-a vorbit în schimb pe șleau, despre nimicnicia noastră! Cimitirul Bellu este un cimitir de stat. Cu gândul la acest ultim substantiv devenit între timp tristă interjecție, mi-am zis la plecare că viața ne e pe măsura morții.

Adică, așa cum arată Cimitirul Bellu, așa arată și România: în mult prea multe locuri o paragină!


P.S. Acum câteva zile la meciul de fotbal dintre echipele Franței și Elveției care s-a desfășurat pe Arena Națională din București, într-un acces de entuziasm nostalgic, tribuna a început să scandeze „România, România” deși echipa României nu mai e prezentă de o bună bucată de vreme la competiții de vârf. Comentatorii s-au grăbit să gloseze pe seama acestui moment ce marca la urma urmei expresia unei drame sportive. Mie însă, imaginea mi-a spus ceva mai mult și implicit mai rău: o mulțime care scanda România, România - adică numele a ceva ce nu mai există! Nu era vorba despre o absență, ci despre o dispariție. Unii mă vor acuza de patetism poetic, de reacție la cald ori exagerat pesimism. Pe bună dreptate, Ion Cristoiu nu încetează să repete de câte ori are prilejul că istoria trebuie analizată la rece. Numai că, înainte de a deveni istorie, clipa este de cele mai multe ori a naibii de fierbinte. À bon entendeur, salut!

 

1 Emil Botta, Întunecatul april, Fundațiile regale pentru literatură și artă, București, 1937.

2 Cf. Pr. Théodore Papanicolaou, Viziunea morții în lumina Sfinților Părinți ai Bisericii, eseu de spiritualitate ortodoxă, Doxologia, Iași, 2016.