S-a declanșat un război atipic a cărui miză e să ne șteargă trecutul. Acel trecut ne dă o fizionomie, ne precizează o identitate, ne certifică statornicia multimilenară pe același loc, autohtonia absolută, cum zicea un mare învățat neromân dar iubitor al adevărului, iar acestea nu convin și ele dispar în momentul în care nu ne mai cunoaștem trecutul.

Dovada că suntem în război e formularea comunicatelor. Numai în război se dau zilnic cifrele pierderilor: morți, răniți, dispăruți, exact așa cum se procedează acum. Au mai fost molime, gripe anuale sau bianuale, s-au mai îmbolnăvit oameni, au mai și murit unii, dar ați mai văzut în vreo altă situație critică această frecvență neabătută a comunicatelor, singura într-un organism aflat în colaps care funcționează ireproșabil?

Sigur că n-ați mai văzut, întrebarea era retorică. Noi însă, cei mai în vârstă, am mai văzut: în anii 1940-1945, în război. De asta, noi vorbim în cunoștință de cauză, pe baza nu a celor auzite ci pe baza celor trăite: suntem în război.

Dar știți care e marea înșelăciune? Bătălia nu se duce împotriva virusului, așa cum ni se spune. Virusul e, dimpotrivă, cel mai eficient aliat al celor care au declanșat războiul. El e luat doar ca pretext. În cârca lui se pun toate măsurile care se iau. Dar, în realitate, lupta se duce atroce împotriva normalității, așa cum a fost ea percepută de mii și mii de ani până în martie 2020.

Să meargă copiii la bunici, să-i îmbrățișeze, să-i alinte pe părul alb ca al lui Moș Crăciun, și, că veni vorba, să sosească într-o Noapte unică chiar Moș Crăciun cu sacul lui totdeauna doldora de surprize, să umble colindătorii din casă în casă după ora 20, să se scalde copiii și să se stropească cu apă de la nici o distanță, grămadă unii peste alții, duminica, îmbrăcați frumos de parcă a ieșit soarele să se ducă la biserică, să meargă băbuțele la piață să vadă dacă au apărut ridichile (pe care ele nu le mai pot ronțăi dar tot dragi le-au rămas), să crească porc și să-l taie de Ignat, școlarii să facă serbare de sfârșit de an, să-i ducă flori doamnei învățătoare ca dânsa să-i prindă de obrăjori și să le ciufulească părul pe care mama s-a străduit atâta să stea frumos, să meargă oamenii la Operă, după care la o bere să-și împărtășească impresiile, tribunele stadionului să dea pe dinafară de încărcate ce-s la un meci cu trageri la poartă după prelungiri…

Împotriva acestora se dă bătălia. Toate acestea sunt acum interzise și sunteți duși cu zăhărelul, că peste trei luni, că la vară, că la toamnă, că la anul vi se vor restitui, dar nu vi se vor restitui pentru că nu de asta s-a pornit războiul ci cu obiectivul ca ele să dispară definitiv.

De ce? Toate sunt atât de inofensive, de firești, de la locul lor. De ce să dispară?

Păi nu vă spun? De asta sunt atât de dușmănite, pentru că sunt firești, pentru că sunt la locul lor, pentru că ele, așa modeste cum sunt, constituie normalitatea. Iar scopul e ca noi să nu mai avem o viață normală, liniștită, așezată, ci una bântuită de spaime, agitată continuu, în stare de șoc. Fără nici un proces, fără sentință, fără drept la apel, la comanda unuia cu epoleți ca Stalin, suntem transformați în deținuți.

Dar, vorba lui Mihai Viteazul, când se afla și el într-un moment de cumpănă, Dumnezeu vede!