Sf. Ap. Ioan își începe Evanghelia rostind pentru veacuri: ”La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul Dumnezeu era/Acesta era dintru început la Dumnezeu și fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viață era într-însul și viața era lumina oamenilor; și lumina întru întuneric luminează și întunericul nu a cuprins-o.” Nici nu avea cum întunericul a cuprinde lumina care se definește prin absența sa și când la sfârșit Hristos îndeamnă ”În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!” Ca Lumină. Hristos avea să se întrupeze spre a arăta  anume că viața este lumina oamenilor, ”care luminează pe tot omul ce vine pe lume” iar El este Calea, Adevărul și Viața căci toți suntem părtași ai acestei Lumini. O mărturisea și femeia pierdută dintr-o poezie a lui Blaga, care ținându-se după Mântuitorul spunea: ”Și-n mine-i Dumnezeu”. Înduioșat de cuvintele femeii, Hristos spune: ”O soarele, divinul, te orbește cu lumina-i/Și-atunci când se răsfrânge în noroi…” De neșters în fiecare, chipul lui Dumnezeu după care am fost făcuți spre a lucra asemănarea, este lumina pe care întunericul nu are a o acoperi, lumina din ”Lumina lumii” care e Hristos îndemnând: ”În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. Este și lumina stelei care a răsărit celor trei magi însoțindu-i până la peștera unde Sf. Fecioară născuse pe Fiul lui Dumnezeu în chip de Fiu al Omului în necuprinsa operă de ”restaurare a omului” cum scria Părintele Stăniloae.

 ”Veniți și veți vedea”

Restrictivă prin mărginirea-i inerentă, logica omului nu avea cum să cunoască și să înțeleagă minunea prin excelență lucrare dumnezeiască. Sf. Ioan Înaintemergătorul, care îndemna la pocăință spre a vesti împărăția cerurilor, avea a-L recunoaște și mărturisi: ”Acesta este Cel despre care: Cel ce vine după mine, înaintea mea s-a plinit, fiindcă înainte de mine era”.  Înainte de Înălțare, Hristos ne-a dăruit Pacea Sa, nu una asemenea celei a oamenilor, pândită la tot pasul de acel război ”al tuturor împotriva tuturor” ci pacea ca împăcare a contrariilor  într-o armonie superioară ca slavă lui Dumnezeu, ”Cel ce a făcut cerul și pământul cu toată splendoarea lor”.   Prea bine știm că pe Dumnezeu ”nu este a-L vedea oamenilor” însă în nemărginita-i iubire ca logos divin, Părintele Ceresc L-a trimis pe Fiul Său ca tot omul care va crede în El să nu moară și să aibă viață veșnică. Biruința aparentă a morții este zdrobită pentru totdeauna  de Răstignirea, Învierea și Înălțarea lui Hristos, ”mielul lui Dumnezeu” jertfa prin care omul a fost răscumpărat pentru păcatul care, împingându-l spre neascultare, l-a dus la moarte. În viața pământească a lui Hristos, deschizătoare a porților veșniciei, aflăm o relație de reciprocă îmbogățire între smerenie și ascultare. Smerenie necesară câtă vreme încă David spunea că Dumnezeu ne-a făcut pe noi, ”nu noi”. De aici  derivă cu necesitate ascultarea de care primii oameni, plecând urechea la glasul amăgitor al șarpelui, au nesocotit-o și au căzut în spațiul circumscris cu strictețe a lui ”aici” și goliți de harul divin. Au căzut din rai însă nu și din iubirea lui Dumnezeu care ”nu cade niciodată” susținută de mereu alte posibilități de ”restaurare”, cum a fost, bunăoară tâlharul cel drept care pocăindu-se l-a rugat pe Hristos: Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta”. Ne amintim cum Hristos l-a asigurat că va fi cu El în împărăția cerurilor.

”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”

Înveșmântată în  smerenie s-a arătat pentru noi toți Sf. Fecioară Maria care a mărturisit lui Gabriel, ”îngerul darului” care i-a bine-vestit întruparea Fiului lui Dumnezeu: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. În același duh al ascultării, la nunta din Cana Galileei, când Hristos a făcut minunea prefacerii apei în vin, Maica Preasfântă a spus: ”Faceți tot ce vă spune El”. A spus-o după ce însăși a dat pildă nestrămutată de ascultare urmând întocmai cele care erau transmise de îngerul bine-vestitor, cel care  că avea să-i spună și bătrânului Iosif într-o arătare din vis: ”Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.” Se împlineau cuvintele proorocului Isaia care spusese:Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu.”  În fapt, lucru constatat, acel care prin ascultare și supunere se apropie de Hristos nu-și mai poate dori  altceva numai să nu fie despărțit de Fiul Lui Dumnezeu, îndreptățind astfel definiția dată de Nichifor Crainic omului ca ființă care are ”vocația sfințeniei”. Aici este deslușit hotarul dintre cele două Legăminte – lumea veche a încălcat ascultarea de Dumnezeu înfruptându-se din pomul oprit dând ascultare șarpelui. Nu e suficient să asculți, hotărâtor este și rămâne de cine asculți și cum o fac. Lumea Noului Testament stă sub semnele de bun augur ale ascultării de Dumnezeu și smereniei față de Părintele Ceresc. Ne amintim că atâta timp cât omul a ascultat smerit de Dumnezeu calea de la pământ la cer era deschisă, primii oameni făcându-se asemănători îngerilor fiind în apropiere de Izvorul nesecat al Luminii. Ei nu aveau nevoie de lumânări sau lumini procurate de om, dar când puntea comunicării s-a prăbușit, comunicarea și comuniunea cu Dumnezeu, smerenia a fost pierdută și au dobândit în schimb trufia, mama tuturor păcatelor iar Dumnezeu i-a scos din rai și astfel omul a pierdut conștiința asemănării sale de i-a rămas speranța binecuvântării de odinioară. Alături îi era Eva și prin preajmă vrăjmașul gelos că omul care se putea mântui în timp ce căderea lui era definitivă, nu exista nici urmă de posibilitate pentru mântuire. Diavolul era de acum înainte vrăjmașul omului, gata să-l ispitească la fiecare pas și nu s-a sfiit a o face nici cu Hristos pe care l-a încercat în pustiul Cantaraniei. De aici valoare de neprețuit a stării de veghe ca nu cumva să fie năpădit de buruienile cele otrăvitoare care despărțea omul de Lumina iubirii nemuritoare. E suficientă o singură clipă de neatenție o singură clipire a ochilor și ceea ce zidești cu trudă dispare cât ai clipi din ochi. Atunci, sfătuitorul omului nu mai este Dumnezeu ci demonul și odată cu el care întreaga creație. Adam cel atât de bogat în daruri se face sărac, pericolele se înmulțesc și totul pare anume făcut a-i sta împotrivă. Cel acoperit de slava cerească se trezește ca peste noapte sărac, gol și înjosit de este nevoit a căuta să-și facă veștmânt din plante spre a-și acoperi goliciunea trupească și sufletească. Lumea ce-și arătase minunățiile îi este indiferentă și este nevoit să se adapteze la noile condiții privind la făpturile din preajmă-i. Sf. Maxim Mărturisitorul apreciază că, odată cu omul, a căzut întreaga lui lume.

Sub același îndoit semn binecuvântat al ascultării și smereniei , dimpreună cu Sfânta Fecioară, aflăm pe bătrânul Iosif, logodnicul Mariei, păstorii și cei trei crai de la răsărit. Apoi, natura întreagă face ascultare, de-ar fi să amintim doar potolirea furtunii.  Să nu uităm pe ucenici și apostoli, mai cu seamă pe cel dintâi dintre Apostoli și am putea continua. Ascultarea lui Hristos le întrece însă pe toate dimpreună pentru că, în ceas de tulburare, se roagă: ”Părinte, dacă este cu putință, fă să treacă de la Mine paharul acesta, dar nu voia mea, ci voia Ta să se facă”. A rostit-o cu lacrimi de sânge și Domnul i-a trimis îngeri care să-L mângâie, căci Dumnezeu care”singur este bun” se află mereu alături de cel care, lucrându-i voia, primește ascultător și chinurile și suferințele într-o autodepășire a propriei condiții de muritor.

Credința ca împlinire a rațiunii umane

În continuare, aflăm ”iar” nașterea lui Hristos a fost așa, una cu totul neobișnuită și deosebită de toate cele dinainte. Logodită cu bătrânul Iosif pentru a fi ocrotită de vorbele necuviincioase, Fecioara a ”luat în pântec fiu și Sf. Ignatie Teoforul că aceasta s-a făcut și pentru a fi tăinuită mai ales de diavol ca să creadă că a fost născut de o femeie căsătorită, asemenea atâtor altora. Dar spre deosebire de toate celelalte nașterea lui Hristos s-a petrecut ”fără ca ei să fi fost împreună”. Aflând, Iosif a dorit s-o lase pe ascuns doar că îngerul darului i-a spus în vis: ”Iosif, Fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ceea ce s-a zămislit în ea  cum este de la Duhul Sfânt”. Cuvintele aveau darul să-l liniștească și să-l răsplătească pentru fapta sa. Îngerul a dat de veste și că numele va fi Iisus, ”căci El va mântui poporul Său de păcatele lui”. Anume nu spune ”fiu”, ci ”va naște” pentru că Hristos nu a mântuit doar poporul Său ci întreaga lume, Iisus însemnând Mântuitor și pentru că va fi întotdeauna viu ca să mijlocească pentru  întreaga lume. De aceea, contrariile nu sunt contradictorii ci într-o complementaritate proprie divinității și a făcut-o anume pentru mântuirea omului: ”S-a născut, dar era născut înainte de toți vecii; se naște din femeie, dar dintr-o fecioară…s-a botezat ca om , dar a desființat păcatele ca un Dumnezeu, deci ca să sfințească apele…a însetat, dar a strigat ”dacă însetează cineva, să vină la Mine să-i dau să bea…lăcrimează, dar șterge tot plânsul…întreabă unde a fost îngropat Lazăr ca un om, dar îl învie ca un Dumnezeu…se aruncă în El cu pietre, dar scapă…e înmormântat, dar învie, e recunoscut de demoni, dar alungă demonii…e înmormântat, dar învie, se roagă, dar împlinește toată rugăciunea. Poagoară în iad, dar scoate sufletele de acolo pentru că s-a suit la ceruri…moare, dar dă viață, își pune viața, dar are puterea s-o ia iarăși...” Primele cuvinte ale fiecărei afirmații sunt spre rătăcire ca următoarele să ne întoarcă de la aceasta” și va veni să judece vii și morții”. Cuvintele dintâi pot duce în rătăcire însă următoarele vin să înlăture rătăcirea”. Și oare cea am putea admira mai mult – profunzimea raționamentului, sau tăria credinței, slăbiciunea rațiunii sau a tainei? Cum spune Apostolul Neamurilor este pusă în evidență ”chenoza crucii” căci ”credința este împlinirea rațiunii noastre”.

Cu asemenea cuvinte așezate în inimă și luminate de rațiune să ne împăcăm în aceste zile cu Dumnezeu Cel Sfânt și bun spre a ne învrednici a primi colindătorii care, iată și anul acesta, ne aduc în dar ”colindul vechi de când lumea" și bun cum numai o veste minunată dată de Dumnezeu poate fi ca astfel, ”împăcându-ne cu Dumnezeu” să deprindem a face voia Lui cum îngerii o fac în ceruri cum Însuși Fiul Său a făcut-o. Apoi, cum sfătuiește colindul ”să facem loc la masă, Pruncuțului Hristos”, lăudând și cântând întru vestea minunată a nașterii lui Hristos, Mesia chip luminos, Cel care a fost, este și fi-va în vecii vecilor.  S-o facem cu Vasile Voiculescu, unul din Sfinții închisorilor:

Doamne, îngăduie în genunchi să-ți mulțumesc

Că pe mine, mișelul, rob spurcăciunii,

M-ai învățat acum, ca pe îngeri să vorbesc

Limba universală a Rugăciunii