Înregistrare de la ultima slujbă de Înviere cu Părintele Justin, la Mănăstirea Cășiel. Cântă maicile de la Mănăstirea Paltin, chemate acolo de duhovnicul nostru, înainte de a se opera la spitalul oncologic din Cluj (Marți, 7 Mai).

Scrie Sf. Ap. Pavel că ”Fără învierea Domnului, zadarnică ar fi credința noastră cum zadarnică și propovăduirea  într-un ecou prin milenii a cuvintelor Eclesiastului cum că: ”m-am uitat cu luare aminte la toate lucrările  care se fac sub soare și iată: totul este deșertăciune și vânare de vânt”; o deșertăciune a deșertăciunilor și zădărnicie a zădărniciilor. Învierea lui Hristos a treia zi ca Fiu al lui Dumnezeu anulează pentru totdeauna acest blestem convertindu-l în binecuvântare înscriind destinul omului în sfințenie cum avea să constate Nichifor Crainic pecetluit de noul legământ în care spunând simplu ”Hristos a înviat!” răspundem ”Adevărat a înviat!”. O facem din toată ființa noastră conștienți că, deși ”în lume necazuri veți avea”, cu Fiul lui Dumnezeu și Fiu al Omului se deschide o Cale care este Adevăr – cel care eliberează - și este Viață prisositoare biruind veșnicia morții. O simțea până în adâncurile cele mai tainice poetul-filosof Blaga când scria: ”Viața mea/ o clipă de-ar fi fost să ție/ Am întrerupt cu ea o veșnicie/ Și-am ispășit cu suferinți o mie/” .

Totul se preschimbă în  miracol și taină – miracol a fost nașterea din Fecioara Maria în frigul și întunericul iernii spre bucuria tuturor celor de ”sub vremi”; taină ascunsă privirilor oamenilor în primăvara vestitoare de frumusețe negrăită și prisos de roade pentru trup și pentru suflet. Imaginația, oricât de multă ar fi,  nu poate desluși Învierea dar inima o primește  plenar într-o consonanță cosmică a începutului de veșnicie. Nu! Moartea nu este o încremenire în veșnicie, câtă vreme  are un sfârșit pe care și-l pune sieși iar  veșnicia se dezvăluie ca început întru Hristos, Fiul lui Dumnezeu care lucrând voia Tatălui a biruit lumea.  Anume Hristos s-a făcut Fiu al Omului ca toți cei care vor crede în El să se facă părtași la veșnicie într-o odă a Biruinței Adevărului care  eliberează de blestemul care urmărește omul după căderea lui Adam  în spațiul sufocant  a acelui ”aici” unde a căzut din neascultare. De atunci, omul s-a făcut pe sine o biată ființă sub vremi și nu deasupra lor cum năzuiește.  Un refugiu vremelnic i-a fost utopia la al cărei sfârșit  neputincios îl aflăm în distopie, după care se întinde mistuitor ținutul derizoriului, unde omul e preschimbat în simplu spectator ușor de manipulat. Pentru asta este suficientă inducerea unei stării de panică de natură să transforme  pe cel ce se numește homo sapiens într-o jalnică marionetă.

A primit să ia chip de om, ca omul să fie liber

Mai mult decât oricând se revelează adevărul cuvintelor  Sf. Grigorie de Nazianz, Teologul care ne reamintește că Fiul Celui ce ”singur este Bun” anume ”a luat ce este mai rău ca să ne dea ce este mai bun; s-a făcut sărac pentru noi ca prin sărăcia Lui să ne îmbogățim noi, a luat chipul robului ca prin el să redobândim libertatea, a coborât ca noi să ne înălțăm, a fost ispitit ca noi să biruim, a fost lipsit de cinste ca să slăvească, a murit ca să mântuiască, S-a înălțat ca să ne tragă la El pe noi,cei care stăteam jos, în căderea păcatului. Să-I dăruim toate, să-I aducem toate Celui care s-a dăruit pe Sine ca să răscumpere împăcare pentru noi”. S-o facem cu osebire astăzi rostind a mărturisire de credință: ”Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Omorând moartea, a eliberat viața ca dar suprem redând omului statutul de ”coroană a creației”, stăpân a toate. Un stăpân care și-a asumat însă a  fi slujitor semenului, împărțind greutățile și suferința vieții menținând vie în această ”vale a plângerii” că El, Hristos, Fiul lui Dumnezeu este cu noi până la sfârșitul veacurilor. Mai mult, recunoscând amploarea necazurilor ne-a îndemnat. Îndrăzniți. Eu am biruit lumea.  Apoi să ne întâmpinăm unii pe alții ca reînnoire a Noului Legământ: Hristos a înviat! Adevărat a înviat! S-o facem pentru a arăta că înțelegem această stăpânire ca slujire, cum ne pilduiește Hristos care ”nu a venit să I se slujească, ci să slujească. A făcut-o luând asupra-și toată suferința în afara de ceea ce o generează – păcatul ca neascultare a voii lui Dumnezeu. Când i s-a spus ”Învățătorule bun”, Hristos a refuzat spunând: ”Singur Dumnezeu este Bun.” Fiul Său lucrează binele restaurând omul după ”chipul și asemănarea” Părintelui Ceresc care ”toate cu înțelepciune le-a făcut. A făcut-o până la moarte pe care a dat-o morții ca omul să redevină trăitor în raiul anume făcut pentru el, iadul rămânând întristatul tărâm al slujitorilor diavolului. Ca om, Hristos a fost și El ispitit dar  a făcut din încercare o putere spunând diavolului : ”Domnului, Dumnezeului tău să i te închini și numai Lui Unuia să-i slujești”. Să i te închini ca unui Ziditor a tuturor celor văzute și nevăzute, ”Făcător al Cerului și al pământului”. Suprema slujire a fost jertfa de Sine ca să poată reînnoi ”rostul” omului: Mi s-a dat toată puterea în cer și pe pământ. E puterea vieții care omoară moartea, a Binelui care alungă răul a Luminii, din lumină fiind, îndeamnă: ”În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!” Spre a fi părtași la biruință e nevoie de mărturisire a credinței și urmare a Fiului lui Dumnezeu care cât ”este în lume”, Lumină a lumii este.

E lumina în care vedem cum suferința este o consecință a abaterii de la voia lui Dumnezeu spre aceea a vrăjmașului care folosindu-se de minciună poate obține o amăgitoare biruință și o înfrângere absolută. În această lumină, Cuvântătorul lui Dumnezeu spune:”Te poticnești de carnea lui? S-au poticnit de ea și iudeii. Sau îl numești și samaritean (54)? Căci restul îl voi trece în tăcere. Nu crezi în Dumnezeirea lui? Dar aceasta n-au făcut-o nici măcar demonii, o, tu și decât demonii mai necredinciosule, și decât iudeii mai nesocotitule! Aceia au socotit numirea de Fiul o voce de o egală cinstire; aceștia au recunoscut de Dumnezeu pe alungătorul lor, căci se convingeau de aceasta din cele ce pătimeau, pe când tu nu-i primești nici egalitatea și nu-i mărturisești nici Dumnezeirea. Mai bine era dacă te tăiai împrejur și dacă erai îndrăcit, ca să spun și ceva de râs, decât netăiat împrejur și sănătos și să duci viață de nelegiuit și de necredință în Dumnezeu.”

Calea, Adevărul și Viața

Întrebat de  apostolul Toma, ”geamănul” nostru: ”Doamne, cum putem ști calea?” Anume Calea ce dreaptă care  doar una singură și  , Mântuitorul a răspuns: ”Eu sun Calea, Adevărul și Viața”,  unitate treimică și treime unime pe care forțele răului nu o pot nicicum birui, rămânând, în cele din urmă neputincioase.    Calea dreptății, sinonimă cu Binele, este  doar una singura și  a făcut posibilă revelația Adevărului, Unul și indivizibil  al vieții veșnice pentru că  îl înfățișează pe om făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, peste care a suflat din Duhul Său.   Întruchiparea desăvârșită este Hristos,  ca un nou Adam, Domnul Păcii pe care a dăruit-o dintr-un preaplin al iubirii celor ce-I vor urma chemarea: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie”. Nu are importanță locul de unde o face, nici timpul câtă vreme tâlharul cel bun a intrat în împărăția cerurilor în ultimele minute. Importantă e mărturia ce o aduce cu viața ce a fost dăruită celor care, urmându-L primește necazurile și suferințele spre a le birui în numele lui Hristos.  Atunci se poate bucura de  Pacea lui Hristos Lui într-o lume în care un filosof al antichității spunea că războiul este mama tuturor lucrurilor. A urma lui Hristos este a primi să fii ”făcător” al acestui fel de pace din care ”se naște veșnicia”, așa cum o simțea Blaga când scria și motiva: ”Aici se vindecă setea de mântuire/ți dacă ți-au sângerat picioarele/te așezi sub un podmol de lut./ Uite e seară./Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi./ Ca un miros sfios de iarbă tăiată/ ca o cădere de fum din streșini de paie/ ca un joc de iezi pe morminte înalte”.

”Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este”

Îndemnul în simplitatea-i sublimă ne poartă spre Binele care neobosit trimite spre ”mai bine” ducându-ne în zarea nesfârșită a Luminii spre înfiere. Și e atât de mare acest bine încât îngăduie răului să-i îmbrace straiele, doar că tocmai aici își arată adevăratul chip pentru că, întotdeauna, răul sfârșește, mai devreme sau mai târziu în moarte. O arată cu asupra de măsură Iuda care a urmat pe Hristos, dar a înlocuit Iubirea ce se cuvenea Fiului lui Dumnezeu cu iubirea de bani, adevărul cu minciuna ce poate lua chipuri diferite ce toate duc la moarte. E adevărat că a recunoscut că Hristos nu era vinovat, dar nu s-a pocăit și împărăția lui Dumnezeu i-a fost închisă și nu i-a rămas decât să arunce banii, prețul vânzării și să se dea pe sine morții veșnice.  Răul are, mai curând sau mai târziu un efect de bumerang și se întoarce împotriva făptuitorului. Cine făptuiește răul, moare de răul făcut chiar dacă, urmând fariseilor de odinioară, vor  învinovăți pe alții.  Aici se dezvăluie zădărnicia minciunii și a răului. Și fariseii vorbeau despre Lege, o cunoșteau  o foloseau abil dar o făceau  ca nerespectând-o să fie victime mai devreme sau mai apoi. Mentalitatea fariseică este una blocată în  rostire searbădă, se împiedică de sine vădindu-și incapacitatea de ajunge la duhul dătător de viață. E o mentalitate pandemică și în ziua de astăzi, făcând un zgomot asurzitor de butoaie goale rostogolindu-se către prăpastie. Despre unii ca ei Fr. Bacon scria că ”puțină știință te desparte de Dumnezeu, multă știință  te apropie de Dumnezeu. Mai scrie spre neuitare că ”puțină știință duce sufletul la ateism, dar aprofundarea filosofiei duce spre religie. Ea face din credință  puterea  făptuirii până la hotarul imposibilului. ”Crede numai, toate sunt cu putință celui ce  crede”.Dialogul lui Nicodim cu Hristos este revelator mai întâi pentru frământările reale ale omului și pentru a vedea  anume să căutăm  răspunsul și anume unde îl găsim pe cel autentic.

Adevărul de care întreba Pilat nu este ”Ce”, el este ”Cine”, nu este un lucru, ci ființă umană adică Hristos întrupat, făcându-se Fiu al Omului, împărtășindu-i destinul, dar ca jertfă ca omul să scape de blestemul adamic, redându-ne veșniciei. În cel mai bun caz, ”ce” poate fi idol care are gură fără să vorbească, urechi dar nu aude pentru că nu are duh. Sf. Ioan Gură de Aur spune că așa cum primul Adam care este o imagine a lui Hristos s-a făcut prin neascultare un principiu al morții, Hristos a devenit ”izvor de mântuire prin jertfa de pe cruce pentru toți care, deși născuți din El nu au săvârșit binele”. Făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul este investit cu voie liberă, putând face binele sau răul, lumină sau întuneric, viață sau moarte. Sf. Ap. Pavel numește pe Hristos ”al doilea Adam”, făcut ”din cer”, Adam fiind dintru început ”arhetipul lui Hristos” Fiul lui Dumnezeu. Și tot el se vedea nevoit să mărturisească:”pentru că ceea ce fac nu știu; căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc”. Este forța inerțială a păcatului îngăduit a intra în inimă și care fascinează cu farmecul mincinos al spuselor perfide. Minciuna și răul, nu au tăria a se înfățișa în fața ochilor noștri așa cum sunt cu chipul propriu în toată hidoșenia lor, căci oricine ar fugi cât ar cuprinde  cu ochii orizontul. Ele au nevoie absolută  să fie învăluite cu un alt chip, deghizate cumva ca odinioară demonul care s-a arătat în chip de șarpe. Dar, adevărul și binele se lasă învăluite pentru că a lor e biruința; ele chiar dacă ”vor muri, vor trăi”.  Când Maria, sora Martei,  a spălat cu mir de nard picioarele Mântuitorului, Iuda, prototipul lepădării de Hristos, fiind fur, și-a învăluit adevăratele intenții zicând viclean  că ar fi fost mai bine ca acei bani să fie  dați săracilor… și oare câți sunt cei care  îl urmează și  fac la fel  astăzi cu aceiași nerușinare. Se pare că, totuși, omul nu este capabil să-și însușească lecția istoriei.  Iadul însușii, spune o vorbă înțeleaptă, este pavat… cu intenții bune.

Poate nu fără o anume justificare, cineva s-ar putea întreba de ce Hristos nu l-a oprit, având indiscutabil această putere?  Nu a făcut-o pentru că în iubirea Sa i-a mai dat răgaz  să-și revină. De revenit, și-a revenit, dar târziu și nici atunci de tot – a mărturisit nevinovăția lui Hristos dar fără a se căi și astfel s-a făcut pe sine fiu al pierzării. Așa că acei care îl apără pe Iuda sau chiar îl laudă că a primit să fie astfel ca să fie mai mare lumina lui Hristos, suferă de aceiași boală. Poate crede cineva cu adevărat că Dumnezeu nu putea afla alte soluții? Nu avea însă nevoie pentru că știa prea bine ce gândea ”în inima lui” și l-a lăsat să-și ducă la capăt gândul prin care pe sine s-a făcut ”fiu al pierzării” spre ”clătinare de cap” în istorie. Spunea David: ”Pusu-ne-ai pe noi pildă către neamuri, clătinare de cap între popoare.  Toată ziua înfruntarea mea înaintea mea este și rușinea obrazului meu m-a acoperit.”A făcut-o plinind spiritul și litera Scripturii, a adevărului ei etern și pentru că a fost voia lui Dumnezeu care vrea ca ”tot omul să se mântuiască și la conștiința adevărului să vină”. Sufletul curat are ceva din transparența izvoarelor de munte în care vezi  chipul lui Dumnezeu prin faptele bune pe care omul le face nu spre fală de sine sau gând la răsplată. Răsplata binelui este în binele însușii ca slavă lui Dumnezeu de la care avem toate: ”că toată darea și tot darul cel dumnezeiesc de sus vine, coborând de la Tine părintele Luminilor”. Parafrazând celebrul imperativ Kantian am spune să acționăm astfel încât să facem văzută lumina din adâncul nostru. S-o facem lucrând  porunca Iubirii care  însumează pe toate celelalte ca să ne învrednicim a auzi: ”Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău”.

Omul – ființă spre înviere

Mereu împreună cu oamenii, făcând minuni care nu s-au făcut până la El și nici de atunci, Domnul Hristos nu a cerut nicicând răsplată nimic și a îndemnat la a aduce slavă lui Dumnezeu. Plata făptuitorilor de bine este în cer unde furii nu au cum s-o ia și nici moliile să o mănânce…..l s-a născut mai înainte de toți vecii. Și El, Părintele ceresc a rostit pentru întreaga zidire când a fost botezat de Sf. Ioan Înaintemergătorul: ”Acesta este Fiul Meu multiubit întru care am binevoit.” Apoi, la Schimbarea la Față, în prezența sfinților apostoli Petru, Iacob și Ioan a plinit mesajul: ”Acesta este Fiul Meu multiubit întru care am binevoit. Pe El să-L ascultați”. Întâi L-a arătat numindu-L, și scopul pentru care întrupat și  apoi ne-a spus să-L ascultăm. La nunta din Cana Galileei, Maica Domnului a spus atunci când vinul se terminase: ”Faceți tot ce vă spune El”, anticipând Sfânta Euharistie.  De recunoscut , L-au recunoscut până și demonii: ”Ce ai cu noi Fiul lui Dumnezeu pentru ce ai venit înainte de vreme să ne chinui”. Vindecat, orbul din naștere, L-a mărturisit  îndată ce i-a fost redată vederea, când întrebat dacă crede în Fiul lui Dumnezeu a spus: Cred Doamne și s-a închinat Lui. Încrederea în om ca ființă spre moarte, cum spunea Heidegger, a generat absurdul apoi nimicnicia și derizoriul, maladia veacului acestuia. Îndărătnicia fariseilor de a-L recunoaște pe Hristos arată cât de pernicioasă este puterea trufiei care face ca având ochi, omul să nu vadă auzind, să nu creadă.  Inima unor asemenea oameni  era plină de otrava și David știa prea bine când scria anume ”inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. Psihologia fariseilor din toate timpurile se aseamănă cu un arc strâmb și nu-și află  ieșire nu pentru că nu ar fi, ci pentru că sunt incapabili să o vadă. Tuturor Hristos le spune: ”Eu sunt Învierea și viața”. Învierea mai întâi, cu ”moartea pre moarte călcând” și viața și oricine va crede în Mine ”chiar de va muri, va trăi”. Anume pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară” spre slava lui Dumnezeu care ne-a arătat veșnicia în vremelnicia vieții și bucuria de a năzui spre zarea de lumină  a existenței. O spunea Rilke: ”Stinge-mi lumina ochilor, Te pot vedea/Acoperă-mi urechile/Te-aud ușor/Fără picioare către Tine pot umbla/Și fără gură pot să Te implor…”

Consecvent răutății  și perfidie sale, demonul a fost necontenit în urmărirea Fiului  lui Dumnezeu și, de pildă, pentru a-L amăgi a ajuns până la a-I  promite toate împărățiile lumii dacă primește a sluji.  Atunci cu glas hotărât, Hristos  i-a spus: ”Mergi înapoia Mea Satană, căci scris  este: ”Domnului Dumnezeului tău să i Te închini și numai Lui Unuia să-i slujești”. Din acel moment,  demonul s-a făcut nevăzut. Altădată, vorbind ucenicilor despre pătimirile Sale, cum va muri și va învia a treia zi, Petru din iubire sinceră a spus ”să nu I se întâmple așa ceva”, iar Hristos i-a reproșat că vorbește cele ale oamenilor, nu ale lui Dumnezeu. A oamenilor era grija pentru suferințele și moartea fizică  pe care ucenicii încă nu le înțelegeau ca jertfă pentru viața veșnică. Așa a fost până la sfârșit, când, în chinuri fiind pe Cruce, tâlharul I-a spus că dacă este Fiul lui Dumnezeu să se elibereze pe Sine și pe ei. Nu un ucenic, cum ar fi fost de așteptat, ci tâlharul cel drept a unit mărturisirea cu rugăciune. : ”Cu păcat vorbești că noi pentru faptele noastre suntem aici, dar acest drept nimic rău nu a făcut. Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta”. Pentru aceste cuvinte de pocăință și mărturisire i-a fost dat să audă de la Însuși Mântuitorul lumii  ”Adevărat zic ție. Astăzi vei fi cu Mine în rai”.

În tot timpul petrecut de Hristos pe pământ, diavolul L-a urmărit, dorindu-L slujitor și promițându-i toate împărățiile lumii, a fost urmărit de diavol care nu dorește nimic mai mult decât ca omul să-i fie slujitor. Așa că am putea continua cu alte fapte care ca conving de această continuă hărțuială cu  care demonul și astăzi nu încetează a stăvili apropierea omului de Dumnezeu. Pe Cruce fiind, tot vrăjmașul L-a făcut pe Hristos să se simtă singur și cu amar să constate: ”Doamne, pentru ce M-ai părăsit?” Părintele Ceresc nu-L părăsise, cum nu părăsește pe nimeni, însă între Dumnezeu Părintele Ziditor și Hristos Fiul Mântuitor și-a făcut loc răutatea lumii cu întreaga oaste a păcatelor. Atunci A-tot-Bunul Părinte a trimis pe îngerul Gavriil, îngerul darului  să-I mângâie suferința și tristețea.

Jertfa lui Hristos ne-a făcut fiii Maicii Sale

Lângă Cruce, sta Maica Sfântă a cărei durere se regăsea doar în tăcerea lacrimilor ca și cum cu ele voia să spele păcatele noastre pentru a fi vrednici să devenim a deveni fiii ai ei și frați ai lui Hristos, împreună cu El, moștenitori ai vieții veșnice. Iar viața veșnică aceasta este: ”a Te cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”. Revenirea la viața veșnică ne-a dăruit-o Hristos convertind, prin iertare, blestemul în binecuvântare, moartea în înviere, o moarte irevocabilă a morții peste  care a călcat ca Biruitor. Și a iertat fără să fie rugat, știind prea bine că trufia nu îngăduie omului să se roage pentru iertare. Pe Cruce, în suferințe inimaginabile pentru om, Hristos a iertat pe toți descătușându-se e sine ca Fiu al lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului și ca Fiu al Omului ca omul să se poată îndumnezei. Asta în condițiile în care oricare dintre noi la un necaz cât de mic, dăm grabă a judeca și condamna fiecare greșeală, însușindu-ne – cu ce drept? – atribuții de judecător pentru a acoperi propriile greșeli și răutăți. Nu odată, facem cum spunea David, că ”se laudă păcătosul cu poftele lui și cel ce face nedreptate, pe sine se binecuvântează”.

Iertarea – virtute dumnezeiască

Iertarea este o virtute dumnezeiască născută din iubire față de Părintele tuturor și de întreaga sa zidire, o iubire slujitoare așa cum Hristos o arată necontenit. Hristos a arătat-o vindecând toată boala și neputința omenității și făcând din propria viață Calea spre Adevărul eliberator. În toate a făcut voia Domnului cum ne învață și pe noi s-o facem, urmându-I cum o spunem în rugăciunea Împărătească. Dacă voirea omului este autentică, Domnul îți vine în ajutor cu harul Său, atunci când iei seama la cuvintele lui Isaia: ”Dai voință, iei putere”. Ca Fiu al Omului, Hristos a făcut cu îndatorire voia Tatălui, iar în momente cruciale s-a rugat: ”Părinte, dacă este cu putință, fă să treacă de la Mine paharul acesta, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă.”  Aceste cuvinte s-ar cuveni a le avea în gând ca să fim astfel copărtași la propria mântuire. S-o facem din credința că, oricât ne-am ”mări”noi, nu știm nicicând a afla răspunsul ultim și ne rămâne rugăciunea adusă ca unui stăpân: ”miluiește-ne pe noi”. Făcând voia Părintelui Său,jertfindu-se pe Sine pentru noi și ”a noastră mântuire”, Înviind a treia zi, Fiul lui Dumnezeu a primit ca Fiu al Omului”toată puterea în ce și pe pământ”, corolar  jertfei pe care numai iubirea o poate aduce. Biruind lumea, Hristos spune: ”Părinte în mâinile Tale îmi dau sufletul Meu”. Ce bine poate fi dorit de om decât a-ți da sufletul în mâinile Domnului, Cel ce l-a făcut ca stăpân al creației? Corolarul ei este pacea, nu una oarecare, ci ”pacea Mea o dau vouă, nu precum cum vă dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze”      

Mulți au fost și mulți mai fi-vor care se agață cu disperare de orice li se pare bogăție sau mărirea lumească într-un proces pare a globaliza…nimicnicia. Lamentările nu-și au rost  și sunt chiar penibile pentru că nu reușesc să acopere ceea ce Dumnezeu descoperă spre luarea aminte – ruina sufletească a omului contemporan.  Mult deplânsă , secularizarea nu este un ”hazard natural”, ea nu apare cum bine a scris Umberto Eco, ”atunci  când oamenii încetează a crede în Dumnezeu, nu ajung să nu mai creadă: ei cred în orice” . De aici imaginea lumii ca un imens bâlci al deșertăciunilor unde  ”glasul celui ce strigă în pustie” este acoperit de mulțimea altor glasuri care de care dorindu-se mai ispititoare.  De două milenii, Hristos ne este Cale, Adevăr și Viață, doar că noi vorbim mult despre această axiomă a existenței și facem cu asupra de măsură doar  cele prin care ne lepădăm.  Credința se pierde acoperită de  tot felul de superstiții acceptate în virtutea…corectitudinii politice, Iubirea este învăluită în veștmintele zdrențuite ale acestui timp buimac, cuvintele, oricât de prisositoare, rămân ca niște baloane de săpun ce se sparg degrab lăsându-ne cu gustul nimicului... Rămâne doar ca lamentarea și învinovățirea celorlalți, asemănând-se cu spălarea pe mâini a lui Pilat să străjuiască drumul către sfârșitul incapabil a-și aminti de perspectivele deschise odată cu începutul. La marele praznic al Învierii Domnului, al Biruinței Luminii asupra întunericului să fim împreună  mărturisitorii neamului și astăzi îl vom invoca Radu Gyr care, L-a văzut pe Iisus și ”Uimit am sărit de sub pătura sură/  De unde vii Doamne, din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gură/ Și mi-a făcut semn să tac” …sau ”Unde ești Doamne, am urlat la zăbrele/Din lună venea fum de cățui/M-am pipăit …și pe mâinile mele/ am găsit urmele cuielor Lui.”

Nu vă temeți. Eu am biruit lumea

Săptămâna Patimilor ne amintește pentru de-a pururi adevărul cuvintelor Mântuitorului ”în lume necazuri vom avea”. Tot Hristos Biruitorul a spus ”Nu vă temeți”, pentru că, înfrățindu-ne prin credință, să ne punem platoșa iubirii și coiful credinței urmând întru toate pe Hristos care ne spune, cu moartea și învierea sa: ”Pacea Mea o dau vouă. Îndrăzniți. Eu am biruit lumea”.

S-o facem, ca și alte ori cu poetul și medicul mărturisitor Vasile Voiculescu: ”Și iată, El deschide slava mare,/ Întinde brațele: ”De când te aștept”/ Ah, rugăciunea, pura-ntâmpinare/Uimire-naltă, strângeri du Natura întreagă mărturisește Învierea lui Hristos,  cu strângeri duci la piept.”

Spunând astăzi ”Hristos a înviat!” și răspunzând ”Adevărat a înviat!” să ne să ne facem părtași ai Păcii Lui, conștienți că până și umbra unui gând străină de Iubire poate ucide pacea. De aceea, acum îl vom invoca întru comuniune sfântă pe Mihai Eminescu - Românul Absolut:

Neîndoielnic, Hristos, stă și așteaptă la ușa sufletului fiecăruia dintre noi ca să-i deschidem și să-L întâmpinăm ca odinioară Sandu Tudor:

”De ce slova Ta îmi pare atât de nouă?/De îmi aud în ea fântâna duioșii?/ De ce din stih bătrân, ca dintr-un lan de rouă/îmi suie-atât zvelt argintul ciocârlii?”

Părintele Justin de Înviere la Mănăstire: