Tichiile de staniol vă stau bine? Atunci gândiți-vă: dacă planul final al războiului din Ucraina nu a fost niciodată înfrângerea Rusiei?

Un editorial de Terry Cowan, publicat pe Substack, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Okay, puneți-vă tichiile de staniol și haideți să hoinărim pe potecile Conspirației. Sunteți gata? Să-i dăm drumul...

Când Operațiunea Militară Specială a început în februarie 2022, în al optulea an de lupte în Ucraina, noul aspect al conflictului a fost prezentat strict în termenii:

- Democrație vs. Autocrație;

- Brava Ucraină care stăvilește atacul tiraniei rusești;

- Apărarea valorilor democratice occidentale împotriva barbariei întunecate de la Răsărit;

- Ordinea Internațională bazată pe Reguli împotriva Forțelor Haosului etc. etc.

Astăzi, nimeni nu mai vorbește astfel, cu excepția Kajei Kallas, a prim-ministrului lituanian, a lui Keith Kellog sau, recent, a dezgustătorului rege Charles al III-lea.

Presupun că ar mai face-o și Antony Blinken, dacă ar mai avea acces la microfon. Dar nu are.

Problema este, desigur, faptul că democrația liberală nu s-a dovedit a fi Sfârșitul Istoriei, așa cum pretindea Fukuyama.

(În februarie 2022, înainte ca opiniile mele să se fi cristalizat, îmi amintesc că am gândit: „Istoria s-a întors”.)

Declinul democrației, după cum se vede, este cel mai pronunțat acolo unde democrația este cel mai trâmbițată: Europa.

Orwell a prezis corect: toate animalele sunt egale, dar unele animale politice sunt mai egale decât altele.

Nu puneți întrebări în România. Sau în Moldova.

În Germania, dacă ești candidat al AfD, te poți alege în cel mai scurt timp cu un coșciug.

Cât despre Marea Britanie, nici să nu deschidem discuția: acolo, pătura guvernamentală este nebună de legat și premierul este caracterizat ca marioneta lui Tony Blair.

Exprimarea politică reală poate fi adesea mai autentică în țări diabolizate, precum Rusia, Ungaria, Slovacia, deși poate că ea nu se traduce întotdeauna în opțiuni politice reale.

Însă, oricum, disidența nu este bine primită în Parlamentul European.

Întrebați Georgia ce se întâmplă atunci când încerci să asumi o linie independentă, bazată pe interesul pe interesul național al propriei tale țări.

Și, bineînțeles, există însuși bastionul libertății, Ucraina, unde, dacă ești bărbat sub 60 de ani, nu îndrăznești să ieși din casă, chiar dacă ești în scaun cu rotile.

Un prieten a caracterizat-o astfel:

„Ucraina nu este guvernată, cât sfâșiată de la rădăcinile ei mult-încercate de un clovn neoliberal, narcisist, avid de putere, însetat de sânge, bețiv și drogat.”

Un clovn, aș adăuga, căruia i se permite să se adreseze Organizației Națiunilor Unite.

Oricine (de pildă, Simon Tisdall în Guardian, zilele trecute) continuă încă să repete povestea cu Democrație vs. Tiranie, pur și simplu nu este o persoană serioasă, și ar trebui evitată la petreceri și ale cărei afirmații trebuie respinse din start.

După cum știe orice cititor de aici, prefer interpretările realiste, enunțate cel mai bine de John Mearshmeier, și anume: Proiecția Hegemoniei Occidentale vs. „linia roșie” a Rusiei (expansiunea spre Est a NATO vs. apărarea de către Rusia a frontierei sale de Vest).

Concepția despre NATO ca o alianță defensivă benignă este respinsă de o gândire realistă, chiar și la o privire superficială a istoriei.

Rușii au avut motive întemeiate să considere NATO o amenințare existențială la adresa lor – ceea ce, desigur, a și fost.

Marșul spre Est al NATO, lovitura de stat din 2014, NATO-izarea galopantă a Ucrainei la sfârșitul lui 2021 – toate acestea, în fața avertismentelor repetate, consecvente și tot mai insistente din partea Moscovei – nu trebuie reluate aici.

Adevăratul plan nu a fost, evident, integrarea în NATO a ceea ce era (fapt demonstrabil) cea mai coruptă țară din Europa, ci mai degrabă destabilizarea Rusiei.

Pentru Imperiul de Vest, schimbarea regimurilor este întotdeauna pe ordinea de zi. Și va fi până când Imperiul se va prăbuși.

Se pare că ideea a fost dintotdeauna de a răsturna regimul rus și/sau de a superviza înscăunarea unuia obedient (a la Ucraina). Și, eventual, de a împărți țara în părți mai ușor de gestionat.

Odată ce acest lucru ar fi fost realizat, Occidentul și-ar fi putut îndrepta atenția spre China.

Dacă într-adevăr acesta a fost planul, atunci a fost un eșec de o magnitudine colosală și de neimaginat, care anunță moartea Imperiului însuși. Sau, cel puțin, așa am crezut.

Tichiile de staniol vă stau bine? Atunci gândiți-vă: dacă planul final nu a fost niciodată înfrângerea Rusiei?

Acest lucru a fost rareori realizat: Hoarda de Aur aproape că l-a reușit acum 800 de ani, iar Suedia a obținut câteva victorii pentru o perioadă, acum 400 de ani.

Ne așteptăm la o astfel de gândire fantasmagorică din partea elitelor UE (și a lui Friedrich Merz, care nu alarmează pe nimeni atunci când vorbește despre reînarmarea Germaniei).

Dar m-aș aștepta să existe măcar câțiva istorici obiectivi în măruntaiele Statului nostru Subteran.

Dar dacă planul care se desfășoară acum are ca scop înfrângerea Europei, nu a Rusiei? Reducerea Europei la un statut de vasal permanent?

Există trei căi principale prin care acest lucru se realizează:

1. Renunțare la petrolul rusesc ieftin, care a stat la baza prosperității Europei în ultimele decenii.

Începând cu distrugerea NordStream, această lungă operațiune de sinucidere aberantă este acum aproape încheiată.

Păturile conducătoare (cu excepția Ungariei, Slovaciei și Turciei) s-au convins pe sine că se umplu de păduchi dacă folosesc „petrol rusesc ieftin”.

Au optat în schimb pentru un combustibil mult mai scump, de la noi [SUA] și de la... ruși, după ce a fost mai întâi plimbat prin India.

Acest lucru decimează economiile și face ca mulți oameni să fi ajuns la sapă de lemn, luptând pentru supraviețuire.

Dar ce contează: puritatea morală și „valorile europene” au fost salvate!

2. Epuizarea tuturor rezervelor europene de arme prin aruncarea lor în gaura neagră numită Ucraina.

Evident, conducătorii europeni nu pot scăpa de dependența de Ucraina pentru că:

a) Zelenski vrea mai mult și ei nu își pot refuza creația, care s-ar putea supăra pe ei;

b) ei cred că dacă Rusia învinge Ucraina, va ataca Europa.

În ce privește acest al doilea punct, ar trebui să cerem niște dovezi practice. Din păcate, nu există nici una.

Rusia pare hotărâtă să-și securizeze granița de Vest și nu manifestă nici un interes aparent pentru ceea ce se află dincolo.

Într-adevăr, de ce ar râvni Rusia la bietele firimituri ale Europei, când în Est se organizează un festin somptuos?

Dar nu contează: această poveste continuă să fie repetată pentru a justifica falimentarea continuă a Europei.

Europa nu poate produce armele cerute de Zelenski, așa că trebuie să cumpere armament la suprapreț din Statele Unite. Și, astfel, motoarele Imperiului sunt alimentate.

(Un detaliu: NATO, care cumpără arme de la SUA, înseamnă în mare SUA/NATO care cumpără arme de la SUA. E de așteptat ca această situație să se schimba la prima ocazie.)

3. După cum a afirmat Președintele [Trump] în declarațiile sale recente, Europa va suporta TOATE costurile prelungirii războiului.

Nimic nu îi împiedică pe conducătorii dintr-o țară europeană să pună mâna pe telefon, să sune la Kremlin și să înceapă un dialog. Dar acest lucru nu se va întâmpla niciodată.

Războiul trebuie să continue în speranța deșartă de a păcăli în cele din urmă, cumva, SUA să își ia un angajament de lungă durată față de Europa (prin intermediul Ucrainei).

Așadar, ce se prefigurează pentru Europa? Cu siguranță, nu prosperitate. Tulburările sociale și falimentul par să fie la ordinea zilei, pe măsură ce Europa se obișnuiește cu statutul de vasal american și de „muzeu în aer liber”.

Deci, dacă ACESTA este planul, trebuie să spun că el reușește dincolo de orice imaginație.

Iar rușii au fost extrem de folositori. Tancurile rusești, care în mod tradițional străbat stepele, i-ar fi alarmat pe europeni și ar fi galvanizat un răspuns adevărat, unitar.

În schimb, Moscova duce un război de uzură, lent și constant, care:

a) zdruncină armata ucraineană;

b) protejează propriii soldați;

c) nu îi alarmează în mod nejustificat pe europeni (în ciuda retoricii lor paranoice).

Pentru aceia dintre noi care trec în revistă zilnic liniile de luptă, nu este în curs de desfășurare o mare cucerire de teritorii (ceea ce îi determină pe neoconii Lindsey Graham și Keith Kellogg să afirme că linia frontului este înghețată și/sau că de fapt Ucraina câștigă).

Rușii înaintează pas cu pas. Își protejează trupele: cifrele victimelor, vânturate de la Zelenski la Kellog și la Trump sunt opere de ficțiune fantastică răsturnată.

Armata rusă rezistă tentației de a ataca direct o localitate, preferând să o încercuiască cu mișcări largi ca într-un clește.

Am văzut asta iar și iar, și acum se întâmplă din nou la Pokrovsk, Kosteantînivka, Siversk și Kupiansk.

Evident, Zelenski nu permite nici o retragere, niciodată. Și astfel se luptă, mai mult sau mai puțin, până la ultimul ucrainean pe câmpurile uriașe ale acestor cazemate.

După unele estimări, Ucraina a pierdut 1,7 milioane de oameni. Alți 250.000 au dezertat.

Recenta postare a lui Donald Trump pe TruthSocial este o piesă ciudată în acest scenariu. Dacă a vrut să spună ceea ce a spus, atunci acest lucru nu vorbește prea bine despre el. Îl arată fie ca fiind prost, fie – așa cum au apreciat unii – că crede pe oricine îi spune ceva. În cazul nostru, o conversație de 7 minute cu Zelenski.

Dar, în accepțiunea aproape unanimă (chiar și de către lideri europeni, în privat), a fost vorba de un text extrem de sarcastic.

Însă și acest lucru este îngrijorător: nu avem aici diplomație, nici curaj, ci doar manipulare și eschivare.

Îi acord credit lui DJT că este adesea viclean, dar niciodată curajos, prea ahtiat să placă la toată lumea.

El deduce că, de vreme ce unii susțin că Ucraina câștigă, atunci SUA nu mai sunt necesare; că Europa poate furniza toate armele de care are nevoie și că SUA vor fi foarte fericite să vândă aceste arme.

Pe scurt, SUA nu are nici un interes strategic în acest conflict și lasă continentul european să îl rezolve.

Acest lucru putea fi declarat, direct și răspicat, în repetate rânduri, începând cu 20 ianuarie 2025 [învestirea lui Trump ca președinte].

DJT crede că viitoarea înfrângere a Ucrainei va fi astfel pusă pe seama Europei (nu sunt prea sigur de asta).

Statele Unite au propriile lor probleme, dar, în acest scenariu, vor ieși mult mai bine decât europenii, responsabili pentru distrugerea Ucrainei.