ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


LOBOCOAGULAREA PREFRONTALĂ

„Lobii frontali sint inamicii umanității. Lobo-
tomizatul pierde compozanta emotivă
a activităților sale etc., etc."
(Presse medicale, nr. 41 din 10 iulie 1848,
articol Lobotomia prefrontală,
încercare de psiho-chirurgie
de Pierre Wertheimer 

Lumea se potolise de mult. Sub suprema oblăduire a Per­fectului Prezidiului Permanent al Popoarelor Păcii [sau cei cinci P (P.P.P.P.P.)] viața curgea pentru toți și pentru totdeauna tihnită.

Se făcuseră progrese tehnice uimitoare. Și fiecare ins, din locul unde era așezat chiar de la naștere de către comitetul respectiv, lucra cu zel și recunoștință pentru fericirea obștească.

Se ajunsese, în sfîrșit, la rîvnita minune a lumii — mulțu­mirea și pacea socială domneau în această piramidă răsturnată, în care mulțimea, baza, întoarsă și înălțată cu toată fața ei către lumină, apăsa, ea acum, cu întreaga-i greutate asupra vîrfului, care o sprijinea pe pămînt și căruia îi împrumuta, de sus în jos, uriașa putere a masei ei organizate. Capodoperă de justiție socială și armonie, model veșnic de edificiu democrat.

Se înțelege că, în această situație privilegiată, de apăsător, individul nu mai avea nici o justificare și nu mai putea găsi în el nici o veleitate de răzvrătire.

E drept că piramida nu era deloc înaltă. Dimpotrivă, aproape plată, toată masa ei de odinioară fiind acum turtită. Dar era foarte întinsă, jumătate pămîntul. Lucru care singur conta. Și vîrful nu se mai pierdea în nori, ci, susținînd singur măreața construcție, sta pe pămînt.

Se putea susține fără paradă, cum dealtfel făceau teoreti­cienii celor cinci P., că acest mers înapoi era de fapt un imens progres. Ceea ce se pierdea în planuri și adîncime, se cîștiga în linie. Adică idealul : întoarcerea la lumea unidimensională.

La această eră fericită se ajunsese cu o mulțime de mijloace. Printre ele, cel care ajutase mai mult era lobocoagularea pre-frontală, un procedeu derivat dintr-o veche și timidă operație de psihochirurgie, ajuns acum de o simplitate copilărească.

Chiar în prima oră după naștere, se așeza pe capul oricărui nou născut, indiferent de sex și constituție, slab, gras, debil, o coroniță de tuburi încărcate cu forțe radioactive sub înaltă ten­siune. După ce se înșuruba, aparatul se declanșa singur grație unui sistem de referințe automate, care arătau cu precizie matematică locul pe unde trece din lobul frontal anterior al cre­ierului, către nucleii cenușii lăuntrici, fasciculul de fibre ner­voase care face puntea între aceste sedii psihice. Atunci, prin două găurele opuse, țîșneau dintr-o parte și din alta, străbă-tînd oasele frunții, două fascii de raze, care, întîlnindu-se într-un minuscul trăsnet radioactiv, în punctul ales, ardeau instantaneu și total numai sculul de fibre cu pricina. Restul creierului nu suferea nimic. Copilul, afară de o ușoară zgu­duire, care îl făcea calm și indiferent la emoții toată viața, nu simțea de asemenea nimic.

Operația se repeta la vîrsta de șapte și apoi la optsprezece ani, ca astfel să se asigure exterminarea radicală a lăstarelor de fibre răufăcătoare, care ar fi putut odrăsli eventual din centrii nervoși mai dîrzi.

Nici un cetățean nu putea fi scutit, sub nici un motiv, de această necesară operație. Ea intra cu înaltă precădere în șirul de sterilizări, vaccinări și revaccinări care garantau sănătatea publică. Fără certificarea că ai suferit-o de trei ori, nu era cu putință viețuirea în imensa uniune a oamenilor liberi. Trebuia să te expatriezi în lună. Dealtfel, lipsa a două ușoare semne, două cicatrice negre pe laturile bazei frontale, te denunțau transfug al colectivității și te osîndeau oricînd și oriunde la aplicarea imediată a aparatului, de către oricine te descoperea, cu adaus de amenzi și pedepse pe deasupra.

Dar de zeci și zeci de ani nu se întîmplase o asemenea cri­minală scăpare. Căci nu numai în spitale, dispensare, primării, fabrici, ateliere, școli, dar nu era casă în care să nu se găsească, printre cele mai uzuale instrumente medicale, termometru, ventuze, irigator etc., și cîte o coroniță de lobocoagulare. Prezența ei era obligatorie.

Această mică, nevinovată, dar imensă ca efecte și rezultate măsură salutară de prevedere psiho-sanitară, care scăpase ome­nirea de o mulțime de plăgi și o îndrumase în făgașul progre­sului calm, n-avea nimic misterios în ea.

Se știa de foarte multă vreme, și mai ales în-ultimele răz­boaie mondiale oamenii de știință — medici, chirurgi și psihiatri — stabiliseră rolul nefast pe care-1 joacă lobul anterior frontal al creierului în viața omenirii.

El este focarul tuturor instigațiilor la neliniște, neastîmpăr, răzvrătire și aventură. Sediul nemulțumirii și al întreprinderilor. Sălașul nefericirii.

„In acest teritoriu prefrontal se înscrie proiecția individului în viitor. Aria prefrontală naște și cîrmuiește ideile despre eul interior și îndrumarea lor spre năzuința de lărgire.

Individul lobocoagulat pierde compozanta emotivă a activităților sale ideative, în special cele care privesc previziunea și viziunea interioară, funcție esențială a extremului pol frontal…”

Operatul este eliberat de toate nenorocirile care însoțesc conștiința de sine, pierde ambițiile egoiste, visurile de mărire și interesul ce-și acordă sie însuși.

Din personalitatea lui se șterge orice urmă de reflexiune, toate aspirațiile către necunoscut. Nu mai este hărțuit de întrebări, chinuit de mister.

Și încetînd de a se complace într-o excesivă măgulire de sine, care ajungea pînă la egoism și hiperprețuire, el se întoarce la stadiul de perfect cetățean aliniat în muncă. Adică rămîne capabil de orice activitate intelectuală sau practică, inginerie, mecanică, matematică, știință, în stare de a exercita orice pro­fesie unde se cere nu numai energia brațelor, ci și scrierea, calculul, judecata, adică îndeplinește toate operațiile mintale necesare activităților practice, realiste, dar toate astea fără să se mai gîndească la el, fără să se compare cu alții, fără să pri­vească în sus ori înainte, într-un cuvînt, fără să mai fie ne­mulțumit. Arderea fasciilor nervoase stîrpește din el orice urmă de emoție, orice culoare a eului, care rămîne cenușiu ca pura materie cerebrală, șterge orice veleitate de vis, înlătură orice fîlfîire de misticism, care altădată abăteau pe om de la îndatoririle lui elementare. Coagularea îl ușurează astfel de tot sectorul afectivo-emoțional plin de primejdii și tulburător. La început, operația asupra lobului prefrontal se făcea numai bolnavilor, anxioșilor, melancolicilor, obsedaților de si­nucidere, rîvnitorilor la perfecțiune, schizofrenicilor, nebunilor, pe care de cele mai multe ori îi aducea în fire. Dar atunci era o operație sîngeroasă. Se scobeau două găuri în oasele capului și chirurgul bîjbîia cu bisturiul prin creier după rădă­cinile fibrelor vinovate.

Simplificarea ei prin radiocoagulare automată rezolvase una din problemele capitale ale redresării insului și pacificării omenirii.

Celebra carte ,,Lobii prefrontali, inamici ai umanității” a savantului Karpmann sta la temelia acestei cruciade dusă cu atîta sîrguință și succes împotriva centrilor blestemați, unde se cuibăreau altădată toți insurgenții eului, visul, emoția, me­ditația, nemulțumirea de sine, rîvna către perfecție, mizan­tropie și alți dușmani ai liniștei și bunei rînduieli individuale și sociale.

Autorul deplîngea că Sfîntul Francisc, Dante, Pascal, Descartes, Byron, Chateaubriand, Napoleon, Beethoven și alți neliniștiți celebri și mari vizionari nu se născuseră în era lobocoa-gulării, care ar fi făcut din ei alți oameni.

Acum, omenirea muncea, mînca, dormea și se scula fără grijă, lobocoagularea și celelalte mijloace care-i asigurau fericirea funcționau fără greș. Căci fericirea e să nu-ți faci idei false despre ea. Și la această falsificare a vieții contribuiseră pînă atunci lobii aducători de nenorocire. Dar acum crima pasională dispăruse. Tribunalele civile se desființaseră. Singură poliția de siguranță, supraveghere și prevedere, ca o divinitate tutelară, plana, nevăzută, deasupra noroadelor. Ea avea monopolul neliniștilor, bănuielilor și al urii.

Dar, de la o vreme, cîteva semne, aproape imperceptibile la început, dădură veste despre o mică deranjare a sistemului.

Ele se iviră mai întîi în tineret și se arătară în chip fiziologic, între altele, ici-colo, cazuri de dispepsii, tulburări de mistuire, crize de ficat, lipsă de poftă de mîncare, anemie și mai ales constipație.

Medicii le constatară cu uimire, le recunoscură cu greu, după îndelungi consultări, fără să și le poată explica. Asemenea tulburări nu se mai pomeneau de cînd se instituise lobocoagu­larea. De cînd, adică, ideile și activitățile lor încetaseră de a fi stînjenite de emoții, meditații, reflecții. Cu un cuvînt, de cînd calea afectului spre creier și amestecul centrilor emoțio­nali inferiori în treburile, omului fuseseră tăiate.

Dar, cu încetul, tulburările luară înfățișări și alură psiho­logică, în tineret, cazurile de complicații sufletești începură să puncteze, ca niște bube, epiderma pînă atunci atît de curată a P.P.P.P.P.-ului și rătăcirile să se înmulțească. Tinerii de am­bele sexe tînjeau, mîinile lor pe uneltele de muncă aveau gesturi și întîrzieri ca de gîndire, opriri ca de alegere. Unii își mîngîiau fruntea sau își treceau degetele, ca pe niște plete imaginare, peste chelia precoce. Alții fură observați cîntînd, adică gungurind singuri, fiindcă acum cîntecul nu se exercita decît în cor. Fetele îndrăzneau să-și pieptene părul, lăsat să crească mare, în ciuda regulamentului strict. Sau își schimonoseau uniforma cu fel de fel de zorzoane, adaose și flori.

Într-o bună zi, cîțiva tineri fură prinși că plîng. Lacrimi, în P.P.P.P.P. ? !… Asta dete efectiv alarma. Comitetele, colectivele, consiliile, plenarele fură convocate, Prezidiul Suprem — sesizat și o vastă anchetă — instituită pe toată imensa întindere a uniunii. Căzuse oare în desuetudine practica coagulării ? La catagrafie, nici un individ nu fu găsit fără cicatricile revelatoare și atestatele de rigoare. In privința asta nu mai încăpea deci nici o îndoială. Și oarecum liniștea și siguranța forurilor superioare asigurată.

Alte cercetări minuțioase stabiliră, de asemenea, că nici o carte cu conținut anarhic, roman, nuvelă, din vechile serii condamnate, nu scăpase de ardere sau retopire. Desenele, ta­blourile, statuile, și toate operele de artă nefastă care ar fi pu­tut amăgi tineretul și deștepta sămînța nebuniei trecute, fuse­seră vîndute pe valută forte altor țări, retrograde, cu care nu se mai aveau legături.

Copiii, născuți toți în maternități, rămîneau acolo și nu erau legănați, ceea ce ar fi constituit o înclinare mai tîrziu spre reverie. Nu erau adormiți în luluit sau cîntece, nu auzeau un basm, nu ascultau o poveste. Creșteau apoi în vaste educatorii publice, sub cea mai strașnică priveghere, cu cele mai sugestive exemple sub ochi și cele mai sănătoase lozinci în urechi.

De unde, dar, neorînduiala ivită ? Căci, curînd, dezordinile crescuseră și mai grav. Mai ales în ceea ce privește sexualita­tea. Un cuvînt trecea, șoptit, de la o ureche la alta, ca o boare otrăvită. Poliția află cu greutate că era vorba de „Frumusețe”, care nu mai figura în nici unul din dicționarele P.P.P.P.P.-ului. Tineretul nu mai privea reproducerea ca pe o lucrare de stat, oficială, o slujbă cetățenească, încredințată numai unora, după anumite criterii. Ci se descoperi că băieții și fetele au înclinări și preferințe, se aleg singuri, între ei, își închipuie că găsesc, dincolo de scopul real, procrearea, pricini de plăcere și motive de exaltare într-un simplu act fiziologic. Perechile se făgă­duiau unul altuia ca într-o logodnă de odinioară, de care nu auziseră. Sinuciderile celor împiedicați de la această nebunie se înmulțiră. Și un alt cuvînt, nou, netrecut în dicționare, se în­firipă, sub nasul poliției, cuvîntul „Iubire”. Frumusețe și iubire. Tineretul bolnav alerga după ele ca după un miraj locali­zat în anume persoane, pe care le scoteau din rînduiala co­mună, înălțîndu-se deasupra prezidiului.

Astea toate dovedeau o îngrijorătoare zdruncinare a alcă­tuirii, amenințînd cu ruina tot ce se clădise.

În curînd, ceva nou, spăimîntător, își făcu apariția. Cu atît mai primejdios, cu cît era nevăzut, nepipăit, insesizabil. In acea lume realistă începu deodată să se vorbească despre spi­rit : ceva dincolo de om, pe care-1 poate mișca și agita. O mai mare calamitate nu se putea abate asupra colectivității, agi­tația fiind exclusiv în căderea ministerului de resort. Oamenii, acum, ridicau ochii și brațele în sus, la cer, fără să știe spre ce, așteptînd, cerînd de la un mare necunoscut — nu de la Supremul Prezidiu — împlinirea unei nedeslușite aspirații, care nu mai ținea de pămînt.

Asta era prea mult. Pedepse exemplare, privații de libertate, munci suplimentare, rații alimentare reduse, castrați, ste­rilizări nu folosiră cu nimic. Se recurse la căptușirea creie-relor cu plăci de plumb și alte metale impermeabile razelor cosmice și oricăror emanații venite din alte sfere. Inutil.

Ba dimpotrivă. Ca uleiul peste foc, toate astea nutreau fla­căra nebuniei, sporeau gustul nou al martiriului.

In acest timp, laboratoarele lucrau făr-de răgaz. Cu tot soiul de reactivi, electro și isotopi, se cerceta, în ungherele și ascunzișurile creierilor, pricina acestor neașteptate trădări ale științei.

Nu cumva fibrele blestemate dăduseră alte lăstare lăun­trice, neatinse de trăsnetul coagulator ? Poate că centrii ner­voși anatemizați găsiseră alte căi de legătură între ei ?

Nu se descoperi însă nimic anormal. Materia cerebrală era cu toate localizările neschimbate și punțile între nucleele in­fernale definitiv tăiate.

Singură epifiza, glanda pineală, păru ușor modificată, con­gestionată și infinitezimal crescută. Savanții, răsfoind vechile tratate, găsiră că ea fusese odinioară asemănată cu un ochi. Ocultismul de tristă memorie o numea ochiul lui Siva. Această glandă — spuneau superstițiile — se proiecta afară din cra­niu la oamenii dinaintea noastră și prin ea se putea privi lu­mea viitoare. Prin ea se primeau insuflările și inspirațiile de sus. Apoi ea se retrăgea și se ascundea iar sub oasele capului. Aici se făcea în timpurile barbare tonsura preoților, pe unde s-ar fi înlesnit, țineți-vă rîsul, pătrunderea Duhului. Alți au­tori și mai ridicoli susținuseră că ea ar fi fost ochiul ciclopului.

Dar, cum da de bănuit, se hotărî extirparea epifizei. Și operația se aplică fără excepție tuturor cetățenilor de rînd.

Pentru o vreme, fenomenele morbide părură că se alină, fără să înceteze. Pentru ca în curînd să zbucnească mai cu furie.

Prin pivnițe si hrube, dar mai ales în pădurile păstrate ca singure monumente ale naturii, se descoperiră indivizi fugiți de la îndatoririle lor. Ascunși acolo în peșteri, trăiau singuratici, dedîndu-se la acte ce aminteau străvechile culte ale magiei.

Țăranii mai ales alergau la ei și, cu destrăbălări de gesturi și îngenuncheri, îmbrățișau lemne tăiate în cruce, boite cu tot soiul de culori. Bărbații cîntau și femeile se boceau la picioarele acestor semne neînsuflețite.

Asta fu picătura care făcu să dea vasul pe dinafară.

Trebuia cu orice chip pus capăt. Dar cum ? Știința șovăia, cuprinsă de zăpăceală. Ce este și de unde vine această necunoscută și nestăvilită forță ocultă, care îndrăznește să încalce stăpînirea Supremului Prezidiu și să-i anuleze providențialele măsuri și decrete ?

Din ordinul cîrmuirii, se instituiră experiențe uriașe pe milioane de indivizi deodată, ca să se depisteze locul anume unde s-a sălășluit forța adversă, altădată localizată în polul frontal.

S-a mers pînă la coagularea completă o creierilor unor indivizi, care au ieșit din experiențe perfect imbecili, fără să renunțe la nebunia lor, fie adorare, fie dragoste sau speranță. Idioți, dar se închinau și iubeau.

Situația părea disperată. Tinerele generații se alterau din ce în ce, iar vechile, care începură turburarea, pe măsură ce îmbătrîneau, își înrăiau racilele căpătate în tinerețe. Visul, le­nea, împopoțonate cu numele de meditație, reflexia, migala cercetărilor lăuntrice, aplecarea spre mîhnire, mîndria, gelozia, lupta cu adversarii pentru o femeie, pentru o slujbă, nemulțumirile de tot soiul, și mai ales de sine, grija pentru viitor, toate spaimele metafizice și complicațiile sentimentale luau fel de fel de chipuri, cum nu se mai pomenise.

Lumea se clătina iar pe marginea prăpastiei.

Dacă uniunea ar fi avut vecini, fără îndoială că această zbucnire de neastîmpăr și fierbere s-ar fi întrupat într-un război, spre care poate că ar fi fost mai bine să fi fost îndrep­tate și canalizate.

Acel spirit, acea rătăcire și-ar fi găsit astfel o localizare, unde ar fi putut fi prinsă și pusă în frîu. Dar așa ? In creieri și în glande nu se mai afla. Afară, în văzduh, era o nebunie, ca în vechile superstiții, să o cauți. In cer ? Atît mai trebuia, ca să dea smintiților cea mai neroadă justificare.

Unde dar era de găsit și stîrpit Spiritul ? Căci trebuia stîrpit, cu riscul de a stîrpi odată cu el omenirea și a plămădi alta, nouă. Se ventila și ideea aceasta.

De pe capul oamenilor de știință, răspunderile trecură pe umerii responsabililor, care, neputincioși, le puseră în mîinile cîrmuitorilor. Aceștia, la rîndu-le, le așezară la picioarele Per­fectului Prezidiu, spre a hotărî, încrucișîndu-și brațele în sme­rită așteptare.

Bătrînul președinte, într-o insomnie agitată, avu o inspirație, își aminti de o veche, infailibilă metodă. Acea a cumpărării, a spionajului, a mituirii și denunțării, pînă la auto-delațiune.

Printr-un caz, care deroga de la toate legile, se institui cel mai înalt premiu, cea mai mare recompensă, o decorație unică, onoruri supreme, îngăduința căsătoriei cu femeia iubită și că­lătorie de nuntă în străinătatea necunoscută, aceluia care va afla și va denunța locul unde se ascunde insesizabila forță tulburătoare, sediul spiritului.

Rezultatul nu întîrzie și fu strălucit. Un tînăr se înfățișă cu curaj și își denunță propria-i inimă.

El lămuri cum simte că inima lui, acest cuib de mușchi găunoși, în veșnic neastîmpăr, mereu plină de sînge învăpăiat, găzduiește acum duhul care agită lumea. Zvîcnelile ei dureroase, umflăturile ei pînă să plesnească, fierbințeala ce o împrăștie, bucuria care o cutremură sînt semne nedezmințite.

Îndată se constată că în adevăr fuseseră destule indicații, pe lingă care savanții trecuseră fără să le bage de seamă, în înverșunarea lor numai asupra creierilor.

Cele mai multe sinucideri, aproape toate, se săvîrșeau trăgîndu-se în inimă. Versurile, cîntecele, poveștile care colindau nu vorbeau decît numai despre ea.

Vechile superstiții din erele primitive puneau în inimă centrul cunoașterii suprafirești. Și, pentru unirea cu duhul, pretindeau că pot, cu anumite practici de închinare, să coboare mintea în inimă.

Se începură alte noi cercetări, îndreptate, cu toată lua-rea-aminte, asupra organului incriminat.

Se disecară cu amănunțime morții, se făcură numeroase vivisecții pe voluntari, se sacrificară sute de mii de indivizi pe altarul binelui obștesc, despicîndu-se astfel inimile lor, care fură cusute la loc.

Și, spre surprinderea obștească, se găsi că inima își schimbase nu numai aspectul, forma și greutatea, ci și arhitectura histologică. Era mai grea, mai roșie, mai globuloasă, mai puțin musculoasă, înțesată cu fibre nervoase și ganglioni autonomi.

Iar, minune, în partea de sus, pe globul ei, numaidecît sub ieșirea cîrjei aortice, se prăsiseră niște sîmburi creți de substanță cenușie, care aduceau aidoma cu niște muguri de creier.

Se adeveri astfel că inima se întorsese din nou la vechea funcție de odinioară, ca centru al inteligenței afective, sediu al spiritului stăpînitor peste ideația productivă și utilitară.

De aici pînă la dezlegarea definitivă a problemei nu fu nevoie nici măcar de un pas. Radiocoagularea stîrpi pe loc și acest nou camuflaj al duhului răzvrătitor în om.

Pînă cînd ? Se va vedea.

Cum tînărul voluntar care cel dintîi se denunțase nu supraviețui operației, toată recompensa trecu asupra președintelui prezidiului, cu al cărui nume se boteză noua operație asupra inimii.

Și, pentru geniala, suprafireasca inspirație ce avusese și care dusese la descoperire, el fu ridicat la rangul suprem, declarat și identificat pentru masele democratice cu Dumnezeu. Nu numai cu îngăduința, dar cu porunca, de acum înainte să fie necontenit închinat și mărit ca atare, într-un cult care întrece tot fastul ceremonial al vechilor religii.

Spre el să se canalizeze toate aspirațiile neamurilor omenești.

Dar Duhul evacuat vagabondează prin lume și își caută, chinuind necontenit pe bieții oameni, alt locaș.

[1948, iulie 27, București]

Din volumul VASILE VOICULESCU: GÂNDURI ALBE,
Editura Cartea Româneascã, 1986

Surse: Mănăstirea Petru Vodă și Ceruldinnoi