Suntem în Săptămîna pătimirilor lui Iisus Hristos, nu a „patimilor”. Îi rog pe toți cei care respectă limba română să ia aminte la diferența semantică dintre cele două cuvinte.

O altă eroare perpetuată în textele menite reculegerii creștinești este folosirea substantivului patimă, patimi cu referire la Sfinți și mai ales la Domnul nostru Iisus Hristos.

În dicționare sînt consemnate sensul 2 general, învechit și popular caznă, suferință fizică, chin; boală (grea – aș adăuga) și acela special din sintagma Patimile Mîntuitorului: suferințele îndurate de Iisus Hristos în Săptămîna patimilor – cea dinainte de Sfintele Paști, cunoscută și sub denumirea Săptămîna mare.

Din nefericire, sensul 1 e mult mai răspîndit în zilele noastre, înăbușind aproape pînă la anihilare cel de-al doilea înțeles cu referire la viața Mîntuitorului.

Așadar, majoritatea vorbitorilor înțeleg astăzi prin patimă un sentiment puternic și violent care copleșește pe om, întunecîndu-i adesea dreapta judecată; p. ext. pasiune, iubire excesivă pentru ceva, pornire nestăpînită; suferință morală. Părtinire, parțialitate; dușmănie, ură. ◊ Loc. adv. cu patimă = pătimaș.

Dar aceste înțelesuri nu au ce căuta în referirile la sfîrșitul jertfelnic de bună voie al Unicului Fiu al lui Dumnezeu Tatăl, știut fiind că Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, deși născut ca om de Sfînta Fecioară Maria, a fost fără de păcat și deci fără de vicii sau patimi.

Pentru incontestabilele torturi fizice și sufletești culminînd cu răstignirea între doi tîlhari provocate Celei de-a Doua Persoane divine limba noastră dispune de cuvîntul lipsit de ambiguități pătimire, avînd sensul restrîns adecvat adevărului evanghelic: caznă, suferință fizică, chin.

Propun, în concluzie, utilizarea în vorbire și în scris cu precădere a acestui cuvînt ilustrînd cel mai limpede respectul absolut pe care-l datorăm Fiului Celui Unic al lui Dumnezeu Tatăl, trimis spre mîntuirea noastră și spre a înfrînge prin iubire desăvîrșită și jertfă moartea.