În ultimele zile a devenit evident că Donald Trump are un comportament tot mai straniu: se bâlbâie, se contrazice singur și pare pierdut într-un labirint din care nu știe cum să mai iasă. Există o explicație.

Un editorial de Alastair Crooke, publicat de Strategic Culture, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

 *

Dezastrul (cel puțin pentru moment) Musk vs Trump are o calitate distinctă: pare „creat pentru televiziune”.

Dar nu vă lăsați înșelați de conținutul său de divertisment. Disputa ilustrează o contradicție fundamentală în sânul coaliției MAGA.

Este foarte posibil ca această contradicție să izbucnească la un moment dat și să sfârșească prin prăbușirea lentă a Proiectului Trump.

Un moment crucial al ultimelor alegeri din SUA a fost trecerea oligarhilor ultra-bogați din Silicon Valley de la susținerea lui Biden către Trump.

Această mișcare a adus atât bani cât și potențiala recompensă sclipitoare că America ar putea prelua monopolul stocării datelor la nivel mondial, monopolul IA și în general monopolul a tot ceea ce Yanis Varoufakis numește „capitalul cloud” – presupusa capacitate de a obține chirie (taxe) pentru accesul la presupusul depozit masiv de date al Americii și la platformele asociate ale Big Tech.

Se credea că un astfel de monopol asupra reda apoi Statelor Unite capacitatea de a manipula modul în care gândește lumea – și de a stabili care sunt produsele și platformele considerate „cool”.

Se considera și că un monopol asupra centrelor de date poate fi la fel de profitabil precum monopolul Statelor Unite asupra dolarului, folosit ca principală monedă de schimb – ceea ce ar putea aduce importante intrări de capital pentru a compensa datoria națională.

Totuși, o coaliție între oligarhii tehnologiei și populiștii MAGA este una explozivă: ambele facțiuni au viziuni ireconciliabile, atât în ceea ce privește gestionarea crizei structurale a datoriei Americii, cât și în ceea ce privește viitorul cultural.

Viziunea „Tech Bros” este una extrem de radicală: „libertarianismul autoritar”.

Peter Thiel, de exemplu, susține că un mic grup de oligarhi ar trebui să conducă imperiul, fără limitări democratice; că viitorul ar trebui să se bazeze pe „tehnologii care să producă schimbări radicale”, să fie robotizat și condus de inteligența artificială; și că populația ar trebui „gestionată” cu strictețe, prin intermediul IA.

Viziunea echipei economice a lui Trump este total diferită: obiectivul primordial al lui Trump – căruia îi este subordonată geopolitica sa – este de a sprijini dolarul pentru a rămâne principală monedă a lumii.

Totuși, acest obiectiv poate fi susținut doar prin abordarea problemei datoriei nesustenabile ale Americii.

Datoria excesivă reflectă dezechilibrul care s-a acumulat după 1970, când contul comercial al SUA a intrat în deficit.

Pe de o parte, Statele Unite au facilitat o bulă exagerat de mare de îndatorare globală în dolari care s-a răspândit în întreaga lume.

Însă, în același timp, această masivă piramidă răsturnată a datoriei se sprijină pe o bază americană de producție în continuă scădere.

Cu alte cuvinte, deși America a beneficiat enorm de pe urma acestor intrări de capital, nu se mai poate aștepta să iasă singură din această capcană a datoriei pe care ea singură a creat-o.

Echipa economică a lui Trump își propune să abordeze acest dezechilibru prin devalorizarea dolarului (posibil cu până la 30%), prin reduceri ale impozitului pe profit (pentru a induce o revenire a producției din străinătate în SUA) și, astfel, reducerea controlată a datoriilor în dolari din străinătate în comparație cu capacitatea de producție din SUA.

Ca să fie clar: asta nu rezolvă problema datoriei – doar câștigă timp.

Strategia tarifelor „șoc și groază” a fost menită să sperie lumea și să o determine să încheie acorduri nechibzuite pentru a se adapta acestei scheme.

Presiunea exercitată de SUA asupra statelor pentru creșterea cheltuielilor de apărare ale NATO urmează același șablon al „celor mai bune practici de faliment” ale SUA pentru restructurarea creditorilor existenți.

Până acum, lucrurile nu au mers conform planului, în mare parte din cauza rezistenței Chinei. Drept urmare, piața obligațiunilor americane (piața datoriilor) se află în prezent în așteptare, fiecare licitație fiind o adevărată provocare.

Simplificând lucrurile, se poate observa că baza populistă MAGA insistă asupra unei reveniri la o economie umană reală și la perspective de angajare bine plătite, contrastând flagrant cu viziunea distopică a Tech Bros, care nu văd decât un viitor tehnologic rupt brutal de realitatea prezentului (non-uman), robotic și al inteligenței artificiale.

Aceste viziuni sunt total opuse una alteia.

Cunoașterea acestui context poate explica modul în care Steve Bannon (un susținător al populiștilor MAGA) i se opune visceral lui Elon Musk, etichetându-l drept un apostat, un „imigrant ilegal” și cerând ca acesta să fie deportat.

Marea întrebare este: cum au ajuns două viziuni atât de contradictorii să se unească într-o singură coaliție?

Ei bine, mai întâi, Trump a fost obligat să facă o înțelegere pentru a fi ales. A trebuit să facă o înțelegere cu „circul banilor” din SUA (ultra-bogații), nu numai cu privire la modul de salvare a economiei americane, dar apoi a trebuit să-l „ajusteze” în acord cu liderii „sistemului din umbră”, care controlează o mare parte din viața politică a Americii.

Aceștia sunt ca niște „zei” care protejează o arhitectură de securitate „sacră”: sprijinul necondiționat și bipartizan al SUA pentru Israel și fobia viscerală veche față de Rusia.

Cu toate acestea, ei nutresc și îndoieli profunde cu privire la securitatea fortăreței financiare americane – care se exprimă prin: „nu trebuie să i se permită Chinei să câștige războiul pentru viitorul finanțelor mondile”.

Așadar, ce a adus împreună aceste tabere atât de diferite?

În noua sa carte, The Haves și the Have-Yachts, Evan Osnos descrie modul în care un singur om, Lee Hanley, a modelat semnificativ politica de dreapta americană în ultimele decenii.

Steve Bannon, arhitectul inițial al platformei MAGA a lui Trump, l-a numit pe Hanley unul dintre „eroi necunoscuți” ai istoriei americane.

„Avea o adevărat dragoste pentru hobbiți, pentru cei slabi”, a spus Bannon, „și a acționat în consecință”.

Wessie du Toit scrie că Hanley era unul dintre superbogați. El îl citează pe Osnos, care subliniază că superbogații Americii nu sunt uniți într-o singură facțiune.

Sunt divizați: Forbes a relatat că, în ajunul alegerilor din 2024, Kamala Harris a avut mai mulți donatori miliardari decât Trump (83 față de 52), însă „peste două treimi din contribuțiile miliardarilor-familie au mers în sprijinul candidaților Republicani și al cauzelor conservatoare”.

Forbes relatează de asemenea că cheltuielile politice ale miliardarilor au ajuns acum la un nivel uimitor, de 160 de ori mai mari decât în 2010.

Ce se întâmplă? Du Toit îl citează pe Osnos, subliniind modul în care Hanley „a prefigurat în mod straniu strategia electorală a lui Trump” prin asamblarea „unei coaliții dintre elitele conservatoare și clasa muncitoare albă”.

Pe scurt, membrii elitei americane au acceptat condițiile Trumpismului ca fiind prețul ce trebuie plătit, dacă doresc să-și păstreze puterea.

„După înfrângerea lui Mitt Romney, în 2012, Hanley a însărcinat un institut de sondaje să analizeze în profunzime starea de spirit din SUA.

„Hanley a devenit convins că Trump era singurul politician capabil să canalizeze această energie într-o direcție favorabilă și a început să convingă alți donatori bogați să se alăture cauzei.

„A fost o investiție înțeleaptă. Chiar dacă Trump a dat expresie furiei «hobbiților» lui Bannon, președinția sa a adus recompense materiale imense [acestor oligarhi bogați].

„Trump este o creatură a lumii banilor și, mai ales, a unei perioade de gândire americană despre lăcomie, corectitudine, libertate și dominație.”

Aceasta a fost „cealaltă revoluție”, împreună cu cea a populiștilor MAGA, subliniază Osnos.

De-a lungul anilor, „o parte a elitei americane a respins tot mai mult constrângerile privind capacitatea lor de a acumula bogății, dezaprobând ideea că resursele lor mari ar implica vreo responsabilitate specială față de concetățenii lor.

„Aceștia au îmbrățișat un ethos libertarian radical, care îi consideră pur și simplu persoane private, responsabile de propria soartă și îndreptățite să se bucure de bogățiile lor – așa cum consideră ei că este mai bine.”

Acest lucru ne duce la enigma trumpiană pe care Osnos o enunță la începutul cărții sale:

„Să înțelegem de ce un alegător poate disprețui «elita» și [în același timp] să-l venereze pe miliardarul posesor al unei uriașe averi imobiliare la New York.”

Osnos are poate dreptate atunci când spune că răspunsul la această enigmă este că „nivelul de nemulțumire constatat de Hanley în 2012 a forțat elitele să îmbrățișeze forme imprevizibile de populism pentru a-și menține averile și oligarhiile”.

Problema aici este evidentă: valorile revoluționarilor populiști sunt contrare celor ale susținătorilor lui Trump, precum Peter Thiel, David Sacks, Elon Musk sau Mark Andreessen.

Cum poate fi rezolvată această problemă?

Temerea MAGA este că oligarhii din Silicon Valley s-ar putea alătura Democraților la timp pentru alegerile din Congres, de la jumătatea mandatului. Sau chiar că Musk ar putea crea un al treilea partid, centrist (o idee pe care a lansat-o deja pe rețelele sociale).

Ceea ce face ca aceste contradicții să fie potențial explozive este faptul că nici unul dintre principalele planuri de politică externă ale lui Trump – negocierea cu China, normalizarea relațiilor dintre Iran și Asia de Vest cu Israel și stabilirea unei relații cu Rusia – nu se desfășoară conform planului.

Cu toate acestea, Trump are nevoie de acorduri tarifare rapide, deoarece datoria și situația fiscală a Americii o cer.

Aceste principale propuneri de acorduri geo-politice se bazau pe ideea că America ar avea o poziție dominantă în negocieri (deținea „așii”).

Totuși, evenimentele au arătat că Trump nu deține cărțile cele mai importante. Cu China rămâne „foarte greu de negociat”, iar Iranul și Rusia nu sunt mai prejos.

În realitate, așii nu sunt deținuți atât de Trump, cât de Senatul SUA, care poate folosi ca șantaj aprobarea proiectului „Big Beautiful Bill” la cererea unei majorități de senatori care pare că favorizează escaladarea împotriva Rusiei și ideea „fără îmbogățire nucleară” pentru Iran.

Gândirea echipei Trump că tentativa de atac asupra capacității de descurajare nucleară a Rusiei îl va presa pe Putin să accepte o încetare a focului în condițiile dorite de SUA s-a întors împotriva sa.

În ciuda afirmațiilor sale (nu foarte convingătoare) că el, Trump, nu era la curent cu atacul Ucrainei asupra bombardierelor strategice ale Rusiei, Rusia ia situația foarte în serios: Larry Johnson a relatat de la Moscova că generalul în retragere Evgheni Buzinski (care a servit în cadrul Direcției Principale de Cooperare Militară Internațională din cadrul Ministerului rus al Apărării) i-a spus că „Putin era furios”.

Generalul a continuat, avertizând că acest moment a marcat cel mai apropiat punct în care SUA și Rusia au ajuns în pragul unui război nuclear, de la criza rachetelor cubaneze.

La Moscova, acest episod a ridicat întrebarea dacă – în tot acest timp – adevăratul scop al lui Trump nu a fost de a-l presa pe Putin să accepte o încetare a focului, care l-ar slăbi din punct de vedere politic, precum și de a prinde Rusia într-o situație de conflict fără sfârșit cu Ucraina – un cadru care i-ar permite lui Trump să pivoteze direct împotriva Chinei (un obiectiv ce datează din 2016 și care ar fi aprobat de toate centrele de putere din America).

În primul rând, Trump trebuie să fi calculat că Senatul SUA și Statul Paralel s-ar opune ferm oricărei transformări reale a relațiilor cu Rusia – o transformare care ar face statul rus mai puternic.

În al doilea rând (și mai important), Trump nu a ridicat un deget pentru a emite o nouă „Concluzie” de politică prezidențială, care să anuleze „Concluzia” anterioară a administrației Biden, ce autoriza CIA să urmărească scopul înfrângerii strategice a Rusiei.

De ce? Unde sunt pașii lui Trump pe calea unei normalizări a relației cu Rusia?

Nu știm.

Dar interpretarea greșită, de către echipa sa, a temperamentului rusesc, a întărit hotărârea Rusiei și a multor altora de a rezista încercărilor Washingtonului de a impune rezultate ce contravin propriilor interese.

Strategia lui Trump de a menține dolarul ca principală monedă de schimb depinde însă de încrederea pe care ceilalți o au în SUA.

Încrederea este totul.

Iar acest „capital” se erodează cu rapiditate.